Buila – Vînturarița e un loc aparte pe harta munţilor din România. El a devenit ceva mai cunoscut în ultimii ani când, cu eforturi din partea iubitorilor de munte de prin părţile Vîlcei a devenit parc naţional. Am ajuns aici cu mulţi ani în urmă şi sincer nu prea credeam că anul ăsta o să mai calc pe aici. Totul s-a întâmplat foarte din scurt. Părinţii m-au rugat să îi duc la Mănăstirea Pătrunsa într-o zi de sâmbătă. Am acceptat şi m-am gândit că dacă va fi vreme bună am să urc în creastă.

Plecăm din Braşov cu noaptea în cap, maşina e plină şi ajungem pe plaiuri vâlcene dimineaţa. Vom urca prin satul Bărbăteşti, pe Valea Otăsăului, urmând să lăsăm maşina în capătul drumului forestier în locul numit de localnici “La Crac”. În fapt este vorba de o confluenţă a doua pâraiaşe. De aici folosim crucea roşie până la Pătrunsa. Poteca începe cu un urcuş susţinut care mai apoi se domoleşte permiţând respiraţiei şi pulsului să se auto-regleze. Cam aşa se prezintă cam toată porţiunea. Cam la mijlocul traseului călugării au construit un mic adăpost acoperit şi au pus mese şi băncuţe. Loc bun de popas şi de hidratare. Toamnă târzie şi blândă a acestor locuri ne permite să vedem mai bine muntele printre copacii desfrunziţi.


Ajungem la Pătrunsă într-o oră şi un sfert. E o zi limpede cu vizibilitate extraordinară. Se vede bine Cozia, Făgărașii şi Iezerul. Ca să nu mai vorbesc de munţii ce străjuiesc Curmătura Builei. Lăsăm bagajele în chilia cochetă a Părintelui Casian, veche cunoştinţă şi mare iubitor de munte.


Locul acesta îşi are o poveste frumoasă: se spune că o femeie însărcinată, Paraschiva, din Bărbăteşti, a fugit din calea turcilor spre munte la soţul ei care era cioban. Ajunsă în poienile de sub Muntele Builei a fost pătrunsă de durerile naşterii, aducând mai apoi pe lume un băiat. Acest copil a avut parte de învăţătură şi a ajuns episcop. În amintirea locului naşterii sale episcopul a întemeiat un mic schit pe care l-a numit Pătrunsa şi i-a dat hramul Sf. Parascheva.

Locul a suferit mari transformări după 1990. La prima mea vizită aici erau doar cinci oameni care se rugau în mica bisericuţă. Îl ţin minte şi acum pe stareţul de atunci, Părintele David, care se ruga stând în genunchi pe pietrele din altar, căci altarul nu avea podea pe atunci. Acum prin poieni e plin de căsuţele călugărilor, cam 40 la număr şi locul îţi dă impresia că ai intrat într-un sat. Există şi o biserică nouă, mare, spaţioasă construită cu mari eforturi având în vedere că până aici nu există drum de acces şi că toate materialele au fost urcate cu caii şi cu măgarii.

Pornesc împreună cu Ramona spre Curmătura Builei pe un drum marcat cu punct galben. Pe indicator scrie că trebuie să facem două ore jumătate sau trei. În faţa noastră este un domn din Vâlcea, Dan, dacă i-am reţinut bine numele, care urcă cu mare determinare având în vedere că are o problemă vizibilă la un picior şi acest lucru îl stânjeneşte evident la mers.

Ramona din păcate nu se simte tocmai bine şi alege să abandoneze urcarea după 15 minute. Lucru pe care eu îl apreciez fiindcă e important să ştii când să te opreşti. Aşadar se pare că mă aşteaptă o tură solitară. Urc în spatele lui Dan până la Casa de Piatră, unde el decide să se oprească pentru o şedinţă foto prelungită. Casa de Piatră este un pod natural remarcabil şi pare a fi prelungirea unei stânci mai mari. Deasupra lui e ceva vegetaţie şi câţiva arbori pitici.


Urcuşul e destul de anevoios căci poteca nu e tocmai clară şi trebuie să calc peste popoare de frunze moarte sub care nu ştii niciodată ce se afla: ba o rădăcină alunecoasă, ba o piatră care pleacă la vale, câteodată nu e nimic şi te afunzi de numa-numa. Ajung undeva deasupra podului şi de aici nu mai e mult până la ieşirea în golul alpin. Din când în când mai dau de un marcaj vechi, un punct roşu pe care vremurile l-au trasformat în punct portocaliu.

Odată ajuns în golul alpin poteca se pierde. Tot ce îmi rămâne de făcut e să caut punctele galbene, ceea ce s-a dovedit a fi un joc de-a v-aţi ascunselea. Norocul meu că ştiu zona şi ştiu că trebuie să am ca reper Vârful Țucla şi Valea de sub el. Aşa că mă îndrept mai mult pe curba de nivel spre vale. Când găsesc marcajul urc până la el. Am şi un alt reper, o cruce mare, metalică, aflată pe Muntele Albu pe sub care traversez. Pierd iarăşi marcajul şi ajung pe marginea unei văi. O muchie stâncoasă ascuţită este pe cealaltă parte a văii. Se vede şi un soi de poteca clară dar nici urmă de marcaj. Nu îmi dau seama dacă după muchia asta e perete. Îmi zic să merg să încerc iar dacă nu se poate avansa am să urc în creastă pieptiş pe la crucea din Muntele Albu.


Traversez valea printr-un punct aflat mai sus unde nu este prea abrupt. Intru pe potecă şi dau şi de marcaj. Chiar de ambele marcaje. Urmează o coborâre lină pe lângă un perete maiestuos. Traversez pîrîașul ce vine din Curmătura Builei şi sunt cât pe ce să  dau cu capul de un stâlp indicator. Rămân la părerea că ideea cu stâlpii şi săgeţile din lemn din Buila nu a fost una inspirată. Vopseaua s-a şters însă, din fericire, se poate citi, în relief, ce scrie pe săgeţi. Şi uite aşa aflu că până în curmătură ar mai fi vreo 20 de minute.


Urc voiniceşte, văd acoperişul refugiului dar părăsesc traseul ducându-mă glonţ la hornul dintre Hududăul Mare şi Hududăul Mic. Arunc în treacăt o privire spre noul refugiu şi spre cele două mici pete de zăpadă aflate pe partea nordică. Porţiunea Schitul Pătrunsa – Curmătura Builei am parcurs-o într-o oră şi jumătate. E ora 12. Îmi acord o jumătate de oră de zbenguială pe Muntele Cacova.

Şi o iau matematic: prima oară mă uit spre est, având la picioare Curmătura Builei. Îmi plac în mod deosebit brazii aceia, solitari ieşiţi din mijlocul grohotişurilor.


Observ lângă refugiu două persoane. Îmi schimb locul în dorinţa de a vedea Parîngul. Şi iarăşi am noroc, Parîngul îmi arată de departe crestele glazurate cu zăpadă. În plan apropiat e platoul cel lung al Munţilor Căpăţânii iar în fundal, se vede muchie acoperită cu zăpadă pe care o bănuiesc a aprtine Munţilor Lotru.


Revin în horn şi mă opresc la refugiu salutând un cuplu din Râmnicu Vicea. Schimbăm impresii despre cum oamenii de la parc au făcut aici o treabă de toată lauda. Vechea stână s-a transformat în adăpost pentru împătimiţii muntelui. Există două încăperi cu priciuri şi cu măsuţe. Fac apel şi eu la cei ce se vor opri aici să păstreze refugiul aşa cum l-au găsit, să îşi ia la plecare deşeurile şi mai ales să nu uite să închidă uşile.

Mă uit la ceas, acum e 12:30 şi îmi impun să fiu la Pătrunsa la ora 16. Din păcate nu am la dispoziţie decât o zi. Îmi propun să urc spre cel mai înalt vârf din masiv, Vf. Ștevioara, aşa cum apare el pe harta mea( autor Nae Popescu ), sau Vf. Vînturarița Mare, cum apare pe panoul de lemn. Marcajul din Curmătura Builei e cam descurajant, spune că e cale de două – trei ore pe punct roşu. Eu zic că în maxim două ore trebuie să ajung că am rucsacul uşurel.

Aşa că mă pun pe urcat, ies din pădurea de brazi dar pierd marcajul. Dar nu-i bai. Urmez creasta matematică admirând de departe Oltul care de aici de sus pare un fluviu american care merge leneş pe drumul său. Spre nord se cască abrupturi care se termină în poieni: prima e Poiana Frumoasă, urmează Poiana cu Bolovan, apoi Poiana de Piatră. Jos, departe, sunt vârfuri de brazi. Din când în când întorc capul spre Parîng.


Urc pe rând vârfurile Albu, Buila. Mai jos văd crucea şi pe muchia ei un turist care urcă greu şi care nu poate fi decât Dan. Privesc pe linia crestei şi identific uşor Vf. Ștevioara ( sau Vînturarița Mare ). Pierd cam mult timp cu pozele şi îmi spun că e cazul să forţez un pic. Cobor repede printre jnepeni şi câteva pete de zăpadă în Şaua Stevioara. De aici ar mai fi o jumătate de oră până la vârf conform marcajului şi vreo 3-4 ore până la schitul Pahomie, pe punct albastru.


Plec tare spre Vf. Ștevioara( Vînturarița Mare ) dar după prima urcare simt cum mă părăseşte energia. Încerc vechiul truc cu număratul paşilor, dar nu ajung decât la 17. Mă opresc un pic, îmi revin şi depăşesc acest moment ajungând cu bine pe vârf. Sunt în grafic am urcat într-o oră şi un sfert de la Curmătura Builei. Deci am la dispoziţie 15 minute pentru odihnă, hidratare şi contemplare.

Şi am ce vedea, punctul acesta înalt de 1885m şi vremea bună oferă o privelişte uimitoare către est: foarte aproape sunt Munţii Coziei având în fundal creasta înzăpezită a Munţilor Făgăraşului. Se vede clar şi Iezer – Păpuşa iar şi mai departe se ghiceşte un alt masiv cu vârfuri pline de zăpadă, cu siguranţă Bucegii. Din păcate nu se distinge şi creastă ascuțită a Pietrei Craiului. Păcat că aparatul de fotografiat combinat cu puţina mea ştiinţă în materie nu reuşesc să surprindă cu acurateţe tot acest tablou.


Din păcate nu mai e vreme de ajuns şi pe Vârful Vioreanu, poate cel mai sălbatic din masiv, pe care îl văd destul de aproape. La ora 14 încep coborâşul spre Şaua Ștevioara plănuind să nu mai ţin marcajul urmând creasta până în Curmătura Builei, ci să merg pe curba nivel până la Muntele Albu de unde să cobor direct la schit.


În Şaua Stevioara au urcat între timp 4 persoane, ne salutăm scurt şi schimbăm câteva cuvinte. Îmi urmez planul conştiincios şi merg pe curbe nivel. Uneori dau de limbi de zăpadă, alteori de porţiuni unde stânca pare că se rupe pe câţiva metri. Ajung pe muchia Muntelui Albu care duce spre Mănăstire. Urmează un coborâş abrupt. Pe drum întâlnesc un călugăr care urca pieptiş cu gândul de a atinge creasta. Merg cu grijă fiind atent să nu cad şi ajung aproape de punctul galben. Întâlnesc un alt grup de patru turişti care urca spre Curmătura Builei.


Odată cu intrarea în pădure începe o porţiune dificilă de coborât din cauza marii mase de frunze. Dar trec cu bine, mă încadrez şi în timp ajungând la Schitul Pătrunsa la 15:45. Urmează o binemeritată pauză de masă, de hidratare şi de odihnă.

Grupul nostru se reuneşte şi pleacă spre vale pe înserat. Ce a rămas? A rămas amintirea acestei zile superbe, a cerului incredibil de albastru, imaginile munţilor albi, îndepărtaţi, şi căldura neobişnuită a acestui sfârşit de noiembrie.