Sfârşitul anului 2009 mi-a adus împlinirea unei dorinţe vechi, cuibărită de ani mulţi în gândurile mele, aceea de a petrece Revelionul pe munte, undeva la o cabană. Şi uite că visul a devenit realitatea graţie amabilităţii preşedintelui Rezervaţiei Piatră Mare, domnul cabanier Kovacs Attila care ne-a invitat la cabană la trecerea dintre ani.

Intrăm în febra pregătirii undeva după Crăciun, facem liste, gândim problema, hotărâm ce vom lua cu noi acolo sus. Câteva lucruri sunt clare: nu pot lipsi slănina, ceapa roşie, pălinca şi prăjiturile. Restul au fost negociate atent pe net şi la magazin şi au fost achiziţionate.

Vremea este neobişnuit de caldă pentru un sfârşit de decembrie în Braşov aşa că ne aşteptam la ceva noroaie şi zăpada moale în partea de sus. Din oraş pe platoul Pietrei Mari se văd doar limbi de zăpadă. Plecarăm 4 de la Dîmbu Morii: Oana, Ramona, Ciprian şi Bogdan. Avem rucsaci grei burduşiţi cu de toate. În plus ne alegem şi cu un câine dornic să urce în Piatră. Încercam să îl alungăm de câteva ori dar nu se lăsa convins. Ne gândim că va ieşi destul de şifonat după întâlnirea cu Hera.


Urcăm pe Drumul Familiar. N-am mai urcat pe aici din şcoala generală, Familiarul îl prefer de obicei pentru coborâre şi niciodată nu sunt atent la drum. Din cauza asta nu am nici un fel de reper şi în nici un moment nu îmi dau seama cam cât mai este de urcat.

Trecem de partea de noroaie şi de plat şi ajungem la serpentine. Le parcurgem cu răbdare făcând popasuri la fiecare dintre băncuţe. Remarcăm, împreună cu Ciprian că toate aceste băncute sunt foarte bine poziţionate exact în locurile în care ai avea nevoie de un respiro.

Suntem ajunşi din urmă de un mare alergător pe munte din Săcele, Adi Cuculea zis Puma, care ne spune că dă o fugă până la Atti pentru a îndeplini o datorie morală, constând în nişte sticle de vin. Mai avem un pic până la intersecţia cu triunghiul albastru care vine de la Prăpastia Urşilor. Aici facem o pauză mare şi ne îndulcim care cu ce putem: unii cu glucoză, alţii cu ciocolată. Tot aici găsim şi primele urme de zăpadă.

Avem un indicator scris cu marker şi spune că până la cabana se ajunge în trei sferturi de oră - o oră. Mai sus, la intersecţia cu Poteca Ţiganilor( legătura cu traseul Şirul Stâncilor ) găsim un indicator mai care dă un timp mai realist, o oră şi jumătate. Treptat zăpada începe să pună stăpânire pe potecă. Trecem pe lângă izvor şi ajungem în marea Poiana a Livezii. De aici zăpada e combinată cu apă şi căutăm să mergem pe bucăţile cu iarbă. Ajungem la băncuță şi admirăm un om de zăpadă.

Nu mai este mult. Avem doar puţin de urcat, de ocolit Vf. Puşcaş şi gata, suntem la cabană. Din fericire confruntarea dintre câini este evitată de Adi care o ia la vale corupându-l şi pe companionul nostru necuvântător.

La cabană s-a adunat populaţie mare: cei doi ciobăneşti Bruno şi Hera, saint-bernardul Berni, Atti, Anika, Izabela şi Carcsi însoţiţi de fetiţă şi băiatul lor, Villi mediesan de origine pripăşit pe la nemţi, Caludia, Lucian - zis Burnetti, Sergiu, Laura, Ciprian - zis Giurgiu( sau Galaţi!), Anca şi Florin, Janos, venit tocmai de la Budapesta.

Nici nu intrăm bine în cabană şi suntem serviţi cu o ciorbă de legume fierbinte care ne repară. Villi e maestrul de ceremonii, o sursă inepuizabilă de glume, bancuri şi bună-dispoziţie. No, cam asta e echipajul cu care vom petrece aici, cei ce aveau să fie cunoscuţi ulterior drept Rezervaţia.

Timpul trece repede printre bucate alese, beuturi tari şi glume bune şi nici nu ne dăm seama cum se face ora 23. Cei mai conştiincioşi fotografi ies afară pentru a face reglaje. Din fericire e limpede, se văd bine luminile Brașovului şi ale satelor din jur, Codlea, Sfântul Gheorghe. Dacă suntem cuminţi vom avea privilegiul de a urmări de sus spectacolul cu artificii.

Şi se pare că am fost cuminţi şi că metorologul de Sus a făcut drum printre nori şi ne-a făcut părtaşi unui moment deosebit. Departe, sub picioarele noastre, se vedeau multe-multe artificii lansându-se spre cer şi spărgându-se în steluţe de toate culorile. E prima dată când mă uit după artificii undeva în jos.


Stăm afară destul de mult, în ciuda ploii care se porneşte imediat după miezul nopţii. Se mai văd răzleţe câteva artificii întârziate. Ne întoarcem apoi la căldurică din cabană şi continuăm petrecerea până dimineaţa când Atti avea programată inaugurarea terasei Piatra Mare.

Ne trezim greu, aproape de ora 11. Pe afară nu mai plouă dar vîrful e încă învăluit în ceaţă. Apoi se mai limpezeşte. Împreună cu Ciprian zicem să facem o plimbare până pe vârf. Până la urmă a ieşit o plimbare cu numeroase popasuri în locuri mai mult sau mai puţin cunoscute.

Plecăm de la cabană pe o potecă noroioasă şi facem prima escală la prima curbă a potecii. Urcăm o stâncă solitară şi privim în depărtări: Ciucaș, Grohotiş, Baiului, Munţii Întorsurii. Avem vedere frumoasă şi spre Piatra Scrisă şi Șura de Piatră. Revenim în marcaj şi ne apucăm de dovedit serpentinele ce duc sub Piatra Scrisă. Ieşim în platou uşor şi hotărâm să explorăm locuri noi. Mergem întâi pe marginea abisului şi apoi în zona Cuşmei Dorobanţului. Constatăm că există şi pe aici posibilitate de urcare / coborâre. Poate într-o vară când ne vom simţi mai viteji încercăm şi varianta asta.


Vremea în Tara Bârsei pare a fi închisă. Cu toate acestea vizibilitatea din locul în care ne aflăm e bună. Soarele străpunge prin două locuri plafonul de nori luminând frumos peste Hărman şi Sânpetru.

Pe platou e un vânt destul de aspru dar ne facem curaj să mergem până pe vârf, de data asta pe traseul oficial. Între timp ni se mai alătura doi câini ajunşi aici singuri, unul din ei este cel care ne însoţise la urcare. Bucegii şi Piatra Craiului poartă povara grea a norilor lăsând la vedere doar părţile mai puţin înalte. Postăvaru în schimb se poate observa bine în întregime.

Cum stăm pe loc în zona vârfului riscăm să îngheţăm aşa că plecăm în continuarea crestei propunându-ne să ajungem până în locul în care se termină golul alpin. Trecem de o să şi urcăm un vârf secundar un pic mai mic decât Vf. Piatra Mare. De aici vedem o formaţiune stâncoasă asemănătoare cu cele din Munţii Ciucaș şi remarcăm schimbarea morfo-geologică din acest colţ de Piatra Mare.


Mai trecem de o șa, continuăm printr-o pădurice pe o potecă destul de clară şi ne ducem pe ultimul vârf din zona alpină dispre Valea Timișului. Privim în urmă şi vedem că mai este cineva pe vârf. De asemenea platoul în care se află cabana se vede bine şi ne surprinde oarecum faptul că deluşorul din spatele cabanei este stâncos pe partea opusă. Locul este ceva mai ferit de vânt aşa că ne punem pe treabă şi filmăm o nouă lecţie de geografie locală.

Hai să o luăm din nou spre vârf. Pornim cam tare însă apoi ne mai domolim graba. Prindem din urmă un grup de 5 exemplare ale Rezervaţiei care veniseră în vizită pe vârf. Coborâm Gheara Pisicii, intrăm în pădure şi începe ploaia. Şi de aici e gata cu distracţia: e timpul pentru muncă. Ducem la cabana butucii pe care cu trudă preşedintele Atti şi ajutoarele sale le strânseseră dintr-o râpă şi le aduseseră în potecă. Fiecare se descurcă aşa cum poate: cu roaba, cu frânghia sau pur şi simplu cu mâinile. Mişcarea asta a fost grozavă după cheful de azi-noapte şi ne ţine în formă pentru ceea ce va urma. Acţiunea se termină la lăsarea întunericului când ne strângem cu toţii în cabană şi ne dedăm la slănini cu ceapă şi pălinci.


Ca să ne omorâm timpul jucăm table, cărţi prilej pentru fiecare de a evidenţia talentul pe care îl posedă.

Dragă Sergiu, chiar dacă s-a întâmplat să îţi fie cărţile potrivnice, sigur nu vei ajunge muritor de foame. Te poţi reprofila oricund şi probabil că vei câştiga mai bine ca în prezent.

Dragă Atti, eu am văzut că tu poţi face cu succes încă cel puţin trei joburi: cel de reporter, cel de ranger în rezervaţie şi bineînţeles că îl poţi înlocui cu succes pe solistul de la Boney M.

A urmat o altă seară cu voie bună şi distracţie. Ţin să mulţumesc bucătarilor noştri, Anika, Izabela, Karcsi şi Janos, fără ei cu siguranţă rămâneam nemâncaţi taman în ziua de Anul Nou. Aveţi aprecierea şi respectul tuturor membrilor Rezervaţiei. Mă pun la culcare târziu, pe la 2:30 după o lungă discuţie cu Karcsi în care principalul sibiect a fost locul numit Cârnic, din Munţii Retezat. Lucian, somn uşor!

Ploaia de afară s-a transformat în zăpadă peste noapte. A viscolit bine şi dis-de-dimineaţă am rămas surprins de-a binelea când am ieşit afară fără să mă uit pe geam. Vizibilitatea este redusă, abia se vede săgeata indicatoare a Drumului Familiar. No astăzi se pare că trebuie să stăm cuminţi în cabană. Şi cam aşa a fost. Ne-am reluat jocul de cărţi antrenând de data asta şi copiii pe care i-am învăţat Macao.


La cabana încep să sosească turişti iar unii dintre noi se pregătesc de coborâre. Exemplarele rezervaţiei se întorc la civilizaţie. Mai întâi îi pierdem pe Oana şi Ciprian, apoi pleacă grupul de trei condus de Giurgiu( sau Galaţi? ). Ultimii care ne părăsesc sunt Villi şi Claudia dimpreună cu Karcsi, Iza şi cei doi copii. În cabana începe să fie spaţiu. Mai vin doi turişti şi rămânem doar 9. Apoi ne apucăm să ajutăm la curăţenie, scoatem paturile la aer curat şi le scuturăm. Dăm zăpada, iarăşi mişcarea e bine venită. Şi uite aşa trece şi ziua aceasta. Seara stăm la o vorbă lungă în fața cănilor cu vin fiert.

Şi vine şi ultima zi. Iarăşi e viscol pe afară. Cu toate astea apar la cabană destui turişti, care mai de care mai plini de zăpadă. Cel mai mult m-a impresionat un cuplu aflat la o vârstă respectabilă care se afla la a cincea zi consecutivă pe munte. Ne-au spus că au plecat din Azuga şi au ajuns în Piatra Mare poposind în stâne. Să le dea Dumnezeu sănătate să mai poată face astfel de trasee şi să ne dea sănătate şi nouă să le putem urma exemplul.


Pe la prânz facem bagajele, ne echipăm şi suntem gata de plecare. Ne luăm rămas bun de la cei doi cabanieri, Anika şi Atti mulţumindu-le pentru ospitalitate şi pentru tot ceea ce au făcut pentru noi, ne luăm rămas bun de la cei trei căţeluşi şi plecăm la vale prin zăpadă, printre brazi mari plini cu zăpadă ce îţi dau impresia că te afli într-o poveste.


Pe măsură ce coborâm stratul de zăpadă se subţiază iar temperatura creşte simţitor. Ultimul popas îl facem deasupra abisului de la Prăpastia Urşilor. Constatăm că începe să se lumineze şi putem vedea soarele şi partea somitală a masivului. Sub picioarele noastre e o mare de brazi plini de zăpadă.


Excursia noastră se încheie, că mai toate ieşirile în Piatra Mare la Dîmbu Morii unde ne luăm rămas bun de la colegii de drum ce vor pleca spre Bucureşti. Asta a fost povestea primelor zile din 2009. Am început anul bine, aşa cum îmi place, pe munte, şi sper că superstiţiile din popor să se adeverească şi să petrec cât mai multe zile ale acestui un undeva pe sus.