Şi am ajuns şi în Ceahlău, munte în care stâncile, pietrele şi văile îţi poartă imaginaţia departe, pe tărâmuri de legendă. Pentru o primă întâlnire cu acest munte am încercat să imaginez un traseu care să ne ducă pe la principalele obiective. Timpul avut la dispoziţie se rezumă la cele două zile libere din weekend şi la după-amiaza de vineri.

În acest sens mi-a fost de foarte mare ajutor următorul link, de pe site-ul Natura României:
http://www.romania-natura.ro/

Ziua de vineri o vom folosi doar pentru transportul de la Braşov la Izvorul Muntelui. Treaba s-a dovedit destul de complicată. Distanţa nu a fost chiar aşa de mare( aproximativ 230km ) însă traficul neaşteptat de aglomerat şi drumurile proaste ne-au făcut să parcurgem această distanţă în 5 ore.

Am ajuns pe înserate şi am văzut Ceahlăul la apus, exact ca în poezie.


Am înnoptat lângă cabana Izvorul Muntelui, unde am rămas surprinşi de nişte preţuri destul de mari în condiţiile în care e asfalt până la cabană şi dincolo de ea . Dar asta e altă poveste.

Dimineaţa achităm taxa de intrare în parcul naţional ( 5 lei de persoană ) şi primim o schiţă a masivului cu principalele trasee şi câteva explicaţii.

Noi vom urca pe banda roşie, pe traseul cel mai lung: Izvorul Muntelui - Poiana Maicilor - Clăile lui Miron - Platoul Ocolaşului Mic - Jgheabul Ursului - Piatra Lată a Ghedeonului - Cabana Dochia. Pe săgeată scrie 5 ore, noi am fost un pic mai harnici şi l-am făcut în patru ore şi jumătate.

Urcarea începe lin, prin pădure. Mergem o bucată de-a lungul Pârâului Maicilor pe care la un moment dat îl traversăm. Apoi panta devine mai mare, la fel şi efortul depus de noi. Din pădure mai zărim printre copaci câţiva pereţi stâncoşi. Ajungem într-un loc mai deschis, Poiana Maicilor, unde poteca se strecoară printre brazi mici. Mai sus găsim nişte săgeţi indicatoare. Ne oprim lângă ele şi admirăm poiana de sus. Începe să se vadă şi Lacul Izvorul Muntelui. De aici vom fi însoţiţi şi de un marcaj cruce albastră care vine din satul Neagra şi duce tot la Cabana Dochia.


Intrăm iarăşi în pădure. Poteca e din ce în ce mai abruptă şi urcă la început printre nişte tufe de zmeură. Aici intrăm în vorbă cu un tânăr de vârsta mea, Răzvan, care adună gunoaie şi care mă recunoaşte după nume şi după apariţiile de pe Internet.

De aici încolo vom urca împreună. Transpirăm din greu şi din când în când ne mai oprim pe câte un țanc spre a admira pereţii şi lacul. Undeva în zona Ocolaşului Mic, două capre negre stau agăţate, sprijinind parcă cerul. Le salutăm de la mare distanţă şi începem ascensiunea finală spre Clăile lui Miron.

Foto: Ramona Balaban

Se merge pe o potecă în serpentine, plină sau cu pietre sau cu pământ alunecos. Din fericire încălţările ne scutesc de emoţii. Facem prima pauză serioasă.

Clăile lui Miron sunt două stânci solitare, din conglomerat, aflate aproape de platoul Ocolaşului Mic. Zona lor este foarte abruptă. Vedem o sumedenie de flori de colţ, trecute, dar agăţate versant.


Pornim mai departe şi ne abatem puţin de la potecă. Noul nostru prieten ne arată calea până pe vârful Ocolașu Mic, pe care urcăm fără prea mare efort.

Priveliştea e dominată de cele mai înalte vârfuri ale Ceahlăului, Ocolaşul Mare – 1907m şi Toaca 1904m care au aspectul unor turnuri de cetate.


De asemenea mai vedem şi Turnul lui Budu, Cabana Dochia dar şi Detunatele şi Piatra Lată a Ghedeonului, locul unde vom campa.

Turnul lui Budu

Revenim în potecă şi în poiană. Aici găsim o construcţie nouă din lemn, cu uşa metalică. Nu e nimeni prin preajmă şi nimic care să ne lămurească despre ce e vorba.


În zona Vârfului Ocolașu Mare accesul turiştilor este interzis întrucât se doreşte conservarea şi protejarea unor specii de plante. Peste tot sunt marcaje de interdicţie. Găsim însă un unghi favorabil pentru a observa Coloana Dorică, aflată şi ea în vecinătatea vârfului. Poteca intră din nou în pădure şi spre surprinderea noastră tot coborâm o bucată de vreme.


Ajungem la Jgheabul Ursariei şi de aici începe o urcare grea, cu serpentine puţine şi scurte, dar cu pietriş din belşug. Strâng din dinţi şi termin urcarea leoarcă de transpiraţie. De aici în câteva minute ajungem pe Piatra Lată a Ghedeonului unde se află singurul loc de campare amenajat din platoul Ceahlăului. Se percepe taxa: 10 lei / cort / zi.


De aici şi până la Cabana Dochia mai e puţin de urcat, în 5-10 minute ajungem şi mâncăm bine că ne ajunsese o foame mare pe drum. Un zgomot de motor ne atrage atenţia. Oare se ajunge şi aici cu ATV-ul? Din fericire nu. Era cabanierul care conducea un utilaj pe şenile folosit pentru aprovizionare.


Amicul nostru Răzvan avea în plan să coboare pe la Curmătura Lutu Roşu însă cum nu e nici măcar ora 14 îl covingem să vină cu noi până la Cascada Duruitoarea. Lăsăm bagajele în grija băieţilor de la Salvamont şi, după ce vorbim cu o fetiţă blondă cu ochi albaştri, de 4 ani, a unui salvamontist, începem traseul.

De data asta ne deplasăm pe cruce roşie. La început urcăm puţin prin jnepenişul din spatele cabanei apoi coborâm uşor pe lângă Piatra Lăcrimată până într-o zonă în care traseele se despart. O bandă albastră duce în Poiana Stănile prin Jgheabul lui Vodă.


- Aha..deci pe aici urcă Vodă în Ceahlău! E bine de ştiut.

Noi coborâm uşor un plai înierbat şi intrăm în pădure traversând Poliţa cu Ariniş. De aici coborârea se face extrem de abrupt. Întâlnim valuri de turişti, cei mai mulţi dintre ei, echipaţi total neadecvat pentru munte. Cine e încălţat în adidaşi e chiar tare. Cei mai mulţi dintre ei admira beţele noastre şi ne spun, în dulcele grai moldovenesc, că tare inspiraţi am fost să luăm cu noi beţele celea.

Cam într-o oră şi jumătate suntem la Duruitoarea. Ultima parte a potecii e amenajată cu trepte şi balustrade. În zona asta întâlnim un grup care duce la deal, de-a valma, plase, genţi, rucaci de care sunt legaţe pături, perne şi plapume. Ne facem o creştinească cruce şi coborâm până la baza Cascadei Duruitoarea. Locul e excesiv de aglomerat, e lume adunată că la urs, multă hărmălaie.

Există şi câteva bănci şi măsuţe de metal dar şi o ladă mare de gunoi. Făcând abstracţie de lumea pestriţă din jur pot spune că am fost fermecat de apele cascadei Duruitoarea. Aceasta nu e o cascadă clasică, în care apa cade, ci o cascadă, cu două trepte, separate de un prag, în care şuvoiul generos de apă mângâie stânca prelingându-se pe ea. Cele două trepte au, însumat, peste 20 de metri.


Părăsim cascadă şi urcăm înapoi la Dochia. Ne e cam groază de urcuşul abrupt, însă din experienţă ştiu că bucăţile de genul ăsta se parcurg neaşteptat de repede. Şi aşa a fost şi în cazul nostru. Am fi ajuns la Dochia cam în două ore, însă vicleanul nostru pântece s-a lăsat ispitit de afinele coapte aflate din belşug pe ultima parte a traseului, ceea ce ne-a mai răpit o jumătate de oră.

La Cabana Dochia ne despărţim de Răzvan, mulţumindu-i că ne-a fost ghid, şi ne ducem să montăm cortul. Seara o petrecem în jurul cabanei, la un ceai, dar avem parte de un moment cu adevărat poetic: stăm undeva pe drumul ce duce spre Toaca şi privim cum soarele dispare după nori şi munţi în timp ce de la schit se aud fragmente de rugăciune.


A doua zi, ne trezim destul de dimineaţă fiindcă nişte vecini de cort au avut grijă să dea deşteptarea tuturor. Aşa am văzut și noi ce fel de lume vine cu cortul în Ceahlău: de la oameni de munte şi familişti însoţiţi de copii până la adolescenţi veniţi la o băută şi piţipoance machiate strident, cu ochelari de soare, bluziţe şi pantofiori roz.

Nu stăm să pierdem vremea ci ne grăbim să ajungem pe Vârful Toaca. Observăm o formă ciudată aflată chiar la ieşirea din zona de campare. Ramona a numit-o broasca ţestoasă.


Pentru a ajunge pe Toaca avem nevoie cam de o oră de la locul de campare. Folosim, pentru început, poteca marcată cu banda roşie care duce spre Cabana Fântânele şi Staţiunea Durău.

Pentru început urcăm Vârful Lespezi-1801m. De aici coborâm puţin şi mergem pe un drum străjuit de jnepeni spre Cabana Meteo Toaca. Părăsim marcajul şi mergem pe o potecă clară, ce urca în serpentine până pe vârf. Mi se spusese că pe Toaca de obicei e vânt mare, aşa că mă înarmasem cu ceva haine suplimentare în rucsac. Vremea însă a fost calmă şi ne-a permis privelişti largi. Odată exista aici o lungă scară de lemn care suia până la vârf. Acum e putrezită şi au mai rămas doar câteva fragmente din ea.

De la cei 1904 metri facem un tur de orizont. În apropiere e stânca Panaghia, în spate e lacul Izvorul Muntelui pe care ceţurile dimineţii încep să îl părăsească lăsând liberă vederea spre Munţii Tărcau. Pe Panaghia cineva a montat o cruce. Oare cum au ajuns acolo? Stânca asta e solitară, apărută de undeva din neant şi extrem de ..verticală.


Sub noi identificăm o poiană unde fără îndoială e Cabana Fântânele. Mai jos, staţiunea Durău. În depărtare sunt o serie de culmi muntoase pe care le bănuiesc a fi Rarăul, Giumalăul, Călimanii şi Hășmașul.

Ochim de sus un platou înierbat şi ne hotărâm să mergem pe el fiindcă pare să ofere o belvedere frumoasă. Nu am reţinut numele vârfului. Poteca e marcată şi flancată de jnepeni merge spre el. Timpul trece aşa de repede. Coborâm de pe Toaca până la Cabana Meteo şi de acolo urmăm iarăşi banda roşie în direcţia Fântânele. Poteca merge cam pe curbă de nivel şi ne scoate chiar în fata Panaghiei, care acum e învăluită în ceaţă. Aşteptăm să se limpezească să o putem admira şi de jos. Răbdarea noastră da roade şi astfel ne putem bucura de imaginea acestei stânci gigantice şi singuratice.


De la Panaghia în jos poteca tine în general linia culmii. La un moment dat începe să coboare destul de accentuat pe partea dreaptă a liniei crestei. Semn de alarmă pentru noi. Se pare că poteca ocoleşte vârful nostru. Dar cu toate astea găsim calea către el. Ieşim pe o muchie destul de îngustă şi ne uităm de sus la Cuşma Dorobanţului, o altă stânca solitară, care privită din unghiul potrivit îşi justifica numele.


După o pauză de un baton de ciocolată şi o bomboană, hotărâm să ne întoarcem. Cam într-o oră suntem înapoi la Cabana Dochia. Coborâm la locul de campare, strângem cortul, facem bagajele şi ne îndreptăm traseul de întoarcere la cabana Izvorul Muntelui.

Vom coborî pe triunghi albastru, pe Jgheabul cu Hotar. La intrarea în traseu sunt două indicatoare care dau timpi total diferiţi. Unul spune două ore, celălalt 3ore şi jumătate. Noi am făcut două ore şi trei sferturi, adică media timpilor de mai sus.

Despre acest traseu nu sunt multe de spus: în prima parte se coboară accentuat prin jnepeni având în permanenţă în vizor Vârful Toaca şi stâncile de la baza lui.


Odată cu intrarea în pădure apar primele amenajări. E vorba de trepte săpate în pământ şi balustrade. Unii ar spune că traseul e amenajat excesiv, dar mie balustradele îmi prind bine fiindcă începusem să am dureri la genunchiul stâng. Întâlnim mai multe grupuri de turişti care urca suflând greu. Îi încurajăm spunându-le că nu mai e aşa mult până la cabană.

Treptat pădurea se mai răreşte şi noi găsim o fântâniţă cu apă rece şi bună. Mai jos ne oprim lângă Stânca Dochia unde se află o familie cu doi copii. Cuplul este foarte amabil cu noi, şi, aflând că vizităm Ceahlăul pentru prima dată, ne arătă cele trei izbucuri de la baza stâncii, ne spun legenda şi ne dau câteva informaţii legate de continuarea traseului.

Pe scurt, legenda sună aşa:

Dochia şi cele trei fete ale sale au fugit în munţi din calea turcilor. Aceştia le-au urmărit, iar Dochia, dându-şi seama că vor fi prinse, a implorat ajutorul divin. Dumnezeu, făcându-i-se milă de ea, a transformat-o în stană de piatră, iar pe fete le-a transformat în trei pâraiaşe ce izvorăsc de la baza stâncii. Astfel Dochia şi cele trei fete ale sale au rămas împreună pentru totdeauna.


Cele trei pâraie se unesc formând un pârâu care îşi croieşte drum printre muşchi de un verde liniştitor. Micile căderi de apă sporesc farmecul acestei poteci. Curând traversăm pârâul şi ajungem la drumul asfaltat ce leagă satul Izvorul Muntelui de staţiunea Durău.

Aici avem parte de puţină confuzie: găsim stâlp cu marcaj, apoi următorul marcaj e aproape pe un copac. De unde deduc că poteca ar trebui să continue prin pădure. Dar nu e chip, nu se vede nici urmă, nici marcaj. Aşa că preferam să mergem la sigur şi continuăm pe drumul asfaltat. Din când în când mai întâlnim triunghiul albastru, semn că suntem pe drumul bun. Cam după o jumătate de oră găsim o intersecţie de trasee. Schimbăm marcajul, luând-o pe punct albastru care ne scoate în 15 minute la Cabana Izvorul Muntelui.

Şi uite aşa se termină şi prima noastră tură în Ceahlău. Nu putem decât să ne declarăm mulţumiţi fiindcă am reuşit să vedem tot ceea ce ne-am propus. Iar vremea frumoasă ne-a ajutat din plin. Până la următoarea tură, rămâi cu bine, dragă Ceahlăule!