După un drum care părea că nu se mai sfârşeşte( de rău ce era ) şi care a început la Greci, am ajuns în Cheile Dobrogei. Aici plouase. Ce bine că nu am început tura aici!

Căutam loc de cort la intrarea în chei dar ceea ce găsim nu ne prea mulţumeşte. Aşa că ne urcăm în maşini şi găsim un loc bun în inima cheilor. Punem corturile cât putem de repede. Fiecare după stilul lui: gălăţenii vorbesc mult în timpul acţiunii, nemţenii poartă şi ei discuţii dar mai puţin ample, iar braşovenii pun cortul mai pe muteşte şi de aceea şi termină primii.

- Ce linişte e la ăştia de la Braşov, ăştia tac şi fac! trage concluzia Nelson.

După ce toată lumea e cu corturile montate ne punem la masă cinstindu-ne ardeleneşte cu câte o înghiţitură de palincă, bună, originală, Made în Hurez, Sălaj, România.

Stăm la masă şi la taclale pe folia mare cărată de Costel. Atmosfera a fost extraordinară, însă nu vreau să intru în amănunte, e mai bine că lucrurile ce s-au petrecut în Cheile Dobrogei să rămână acolo.

Cerul s-a degajat lăsând loc luminii lunii şi stelelor. Stâncile capătă parcă suflet în lumina asta difuză, ce le dă un farmec neînchipuit. Bineînţeles că nu rezistăm ispitei de a face o plimbare prin chei noaptea, cu lanternele stinse.

Suntem undeva aproape de ieşirea sudică din chei aşa că plecăm spre nord. Liniştea e totală suntem singuri în tot acest tărâm deşi el este străbătut de o şosea. O modalitate mai bună pentru relaxare înainte de culcare nu cred că există. Ploaia a curăţat atmosfera şi de fiecare dată când trag aer în piept simt cum acesta pătrunde până în cele mai îndepărtate cotloane ale plămânilor. Şi în plus aerul de aici are o anume mireasmă, nu îmi dau seama ce e: să fie aer sărat purtat de curenţi de la mare?..poate e pur şi simplu Dobrogea.

Dimineaţa mă trezesc de cum se luminează. Mă tot foiesc prin cort încercând inutil să mai dorm. Ies pe afară să văd cheile mai bine, pe lumină. Doamna Stoica a fost mai harnică decât mine şi este deja lângă cort.

Ca orice lucru din Dobrogea şi cheile astea sunt mai altfel: pereţii lor sunt depărtaţi, cam la 50-100 de metri, sunt puţini înalţi(20-30 metri). Apa care a format cheile e mai degrabă un pârâiaş care se scurge printr-o rigolă adâncă şi noroioasă. Stâncile au forme ciudate care îţi lasă imaginaţia să zburde. Pârâul face două curbe mari. Există însă şi o stâncă solitară, bijuteria Cheilor Dobrogei, în opinia mea.

Cheile sunt străbătute de un drum asfaltat, cu avantajele şi dezavantajele de rigoare. Urc pe un loc mai înalt să pozez şi de sus. Hoinăresc un pic şi bag de seamă că pe la corturi a început agitaţia: trebuie să cobor. Strângem rapid şi plecăm la plimbare că e timpul să străbatem cheile şi pe zi.

Din fericire suntem încă singuri aşa că nu ne deranjează nimeni. Sau mă rog..aproape singuri. Locul e plin de popândăi care zburda pe zona verde, când pe deasupra, când pe sub pământ. Stâncile au forme interesante, unele din ele prezintă crăpături, dar şi arcade.

În capătul dinspre satul Cheia e oprit un microbuz. O trupă de copii a venit la căţărare. Par a fi la una din primele lecţii, judecând după faptul că li se explică diferenţa între alpinism şi căţărare când trecem pe lângă ei.

Pe partea cealaltă a stâncii unde se vor căţăra copii există o peşteră mică. Marin ne avertizează că trebuie să pătrundem ţinându-ne de nas, nu de alta, dar se pare că a fost transformată în wc.

Vis-a-vis este o stâncă ceva mai compactă. Marin ne spune că e un loc sacru în care sătenii aprind uneori lumânări.

Facem cale întoarsă dar încet-încet locul începe să se populeze. Cheile Dobrogei nu mai sunt doar ale noastre. Le-am avut, timp o seară, o noapte şi o jumătate de dimineaţă.

Din Cheile Dobrogei mergem spre sud, către satul Târguşor. De aici se desprinde un drum de pământ către Mănăstirea Casian. Nu mergem singuri spre mănăstire ci suntem însoţiţi de o vulpe mare care aleraga de rupe pământul paralel cu drumul. Urcăm dealul numit Casian, care găzduieşte în vârful lui complexul monahal.

E zi de duminică iar la Mănăstire e multă lume. Clădirea bisericii e încă în costructie în în jur există un mic paraclis, chilii, trapeză şi tot ce mai e necesar unui aşezământ călugăresc. Există chiar şi două centrale eoliene de dimensiuni mai mici.

Un indicator ne spune că avem de coborât până la Peştera Sfântului Ioan Cassian cam 300 de metri. Şi într-adevăr coborâm pe o potecă de pământ până pe un platou de unde priveliştea e minunată. Sub noi e un lac de agrement, destul de mare ca întindere. Până aici nimic special. Cineva însă a avut grijă să creeze nişte insule artificiale, de formă pătrată.

Copacii sunt în floare, prin iarbă mişună tot felul de creaturi, de la vaca domnului, la păianjeni şi şopârle. De aici încolo drumul e mai bine amenajat. Există trepte, balustrade şi..turişti gălăgioşi. Treptele te duc mai întâi în pădure şi te lasă la paza unei peşteri. Pentru accesul în peştera e nevoie să urci o scară metalică destul de lungă( 10- 12 metri ). Puţin mai jos de această scară e un pinten solitar care păstrează o legătură destul de fragilă cu stânca mare. E şi o scară de lemn care ar trebui să te ajute să ajungi lângă el, însă e foarte şubredă şi parcă prea scurtă.

După ce urcăm această scară pătrundem în atmosferă în care şi-a dus viaţa sfântul. Oare el cum ajungea aici? Tot pe o scară?

În dreapta este o băncuţă improvizată cu o pătură pe ea. Drept înainte este o cruce mare din lemn, o icoană de dimensiuni mari cu Sfântul Ioan Casian şi un sfeşnic. Mai la dreapta se găseşte o masă. Spre stânga este o galerie care urcă. Cum suntem suntem singurii care avem frontale, ne aventurăm pe această galerie. Aceasta se dovedeşte a fi destul de scurtă. La un moment dat găsim nişte lumânări aprinse. Apoi traversam un pasaj făcând câţiva paşi în mersul piticului şi ajungem în locul în care galeria se înfundă. Şi aici se găsesc obiecte bisericeşti, lumânări aprinse, icoane, candele.

Facem calea întoarsă către ieşirea din peşteră. Eu mai zăbovesc un pic în zonă dând roata acelui pinten solitar.

Câteva cuvinte despre Sfântul Ioan Casian, pe care le-am aflat de pe site-ul manăstirii:
S-a născut în jurul anului 360, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele: Podişul Casian şi Peştera lui Casian.

Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la şcolile timpului. Apoi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de sora sa şi de prietenul său Gherman. Aşa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. După un timp cei doi au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la pustnicii de pe Valea Nilului.

După anul 400 Cuvioşii Ioan Casian şi Gherman au dorit să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului Ioan Gură de Aur care avea să îl hirotonească pe Gherman preot iar pe Casian diacon. După puţin timp Ioan Gură de Aur, a fost inlăturat de un anume Teofil şi forțat să trăiască în exil. Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind cele întâmplate cu Ioan Gură de Aur.

Sfântul Ioan Casian a petrecut astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, la mănăstirea Sfântul Victor. S-a stins din viaţă în anul 435. Recunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca unul dintre cei mai mari învăţători. Moaştele sunt păstrate şi astăzi în mănăstirea Sfântul Victor.

Date mult mai detaliate despre zona Casimcei, despre peştera şi despre viaţa Sfântului Ioan Casian găsiţi aici:

http://www.ioancasian.ro/

Părăsim mănăstirea şi ajungem din nou la Târguşor. De aici o luăm la stânga pe un drum de pământ, pe Valea Vistornei către satul Gura Dobrogei. Ajungem la intersecţia cu șoseaua naţională Tulcea – Constanța. Vedem o pădure de centrale eoliene, sunt de ordinul sutelor.

Tot la aceasta intersecţie vedem un indicator care ne amuză teribil, zice aşa: Săcele, 7km. O sun repede pe mama să pună o ciorbă la încălzit, că suntem la 7km de Săcele( jud. Braşov ) dar mi-o retează scurt:

- Nu te cred!

Săcelele de Constanța este faimos însă din cauze..fotbalistice: aici s-a născut celebrul fotbalist Gică Hagi.

Sursa: wikipedia

Dacă la Săcelele asta tot nu ne aşteaptă nimeni..mergem la Histria, pe malul Lacului Sinoe.

Cu 7 lei de om vizităm mai întâi muzeul cetăţii iar apoi mergem la ruine. Am avut reducere de grup că eram 8 persoane.

La începutul anilor 20 a fost construit primul muzeu arheologic (de sit) de la Histria, fiind proiectat de arhitectul G. Simotta. Din cauza terenului slab, prost ales, în anul 1923 clădirea s-a dărâmat, fiind ulterior demolată definitiv din ordinul directorului Muzeului Naţional de Antichităţi, Vasile Pârvan.

Actualul muzeu a fost înfiinţat în 1982, în subordinea Muzeului de Istorie Natională şi Arheologie din Constanţa, într-o cladire nouă. În Muzeul Arheologic Histria sunt expuse piese de arheologie greacă, romană şi bizantină, provenind din cercetările de la Histria şi din împrejurimi: amfore, inscripţii, vase ceramice, sticlă, opaiţe, podoabe, basoreliefuri elenistice, documente epigrafice.

Muzeul ne-a impresionat în mod plăcut. Este găzduit de o clădire modernă, foarte luminoasă cu acoperiş de sticlă, care pune în evidenţă foarte bine  fragmentele arheologice, hărţile şi machetele expuse.

Ieşim afară, urmând a merge la ruine. Apropierea de lacul Sinoe pare a fi cauza unui vânt puternic. Începem cu termene romane, ce datează din secolele 2-3 d. Hristos, apoi ne deplasăm către zidurile cetăţii mergând pe o alee străjuită de diverse exponate. Intrăm în cetate pe poarta mare şi facem un tur complet poposind însă şi pe malul Lacului Sinoe. Lac pare impropriu spus, e atât de întins încât nu i se văd toate marginile. Are şi valuri, dacă ar avea plajă ai zice că eşti la mare.

Histria este cel mai vechi oraş de pe teritoriul României. A fost fondat de nişte greci veniţi din Milet în secolul VII i. Hr. şi părăsit în secolul VIII d. Hr. Numele cetăţii Histria (Istria în limba greacă), e dat de denumirea fluviului Istros, cum era denumită Dunărea de către greci. În decursul celor 1300 de ani de locuire permanenta, oraşul a fost apărat de cinci ziduri de incintă succesive ce corespund marilor etape istorice traversate de-a lungul existenţei sale.

În interiorul acestor incinte au fost descoperite monumente remarcabile: temple şi altare greceşti, terme romane, basilici civile, luxoase locuinţe particulare, basilici creştine şi chiar o catedrală episcopală.

Locuitorii au părăsit Cetatea Histria în secolul VII, unul din motivele abandonării oraşului fiind şi colmatarea vechiului golf al Mării Negre, în care era amenajat portul, golful devenind în prezent complexul lagunar Razelm-Sinoe.

Timpul a zburat repede iar noi ne pregătim iarăşi de drum, către ultimul obiectiv din această excursie. Vom vedea Cetatea Heracleea. Aceasta se afla aproape de Babadag, lângă satul Enisala şi de aceea mai este cunoscută şi sub numele de Cetatea Enisala.

În drum oprim în Babadag să facem o poză geamiei.

 

Cetatea este situată pe un punct înalt de pe malul lacului Razelm. Priveliştea merită toţi banii. dealul pe care e aşezată e stâncos, împrejurimile sunt verzi. Stuful înaintează câteva sute de metri în interiorul Lacului Razelm iar oamenii au tăiat prin el câteva canale.

Plătim la intrare doi lei unui bărbat înalt şi blond cu trăsături ruseşti. Din vechea cetate nu s-au păstrat prea multe: un turn-poarta şi zidurile de jur-împrejur. Locul oferă însă o privelişte de 360 de grade. Marin îmi arată Muntele Consul, dealurile Deniztepe şi Beştepe, Mahmudia şi Lacul Razelm. Bate un vânt straşnic dar noi găsim un loc ferit lângă vechile ziduri unde stăm pe iarbă şi înghiţim câte ceva.

 

Câteva cuvinte despre Enisala, citite pe un panou:
Istoria cetăţii şi a aşezării din apropiere este ilustrată şi de denumirile pe care le-a avut: de la Vicus Novus, în traducere Satul Nou, Novoe Selo pe care turcii l-au preluat în limba lor numindul Yeni-Sale de unde a derivat în denumirea actuală, Enisala.

Cetatea a fost construită în scop militar, defensiv şi de supraveghere a drumurilor de pe apă şi de pe uscat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Ea are un plan poligonal neregulat ce urmează sinuozităţile masivului de calcar pe care este aşezată.

Zidurile de incinta, turnurile şi bastioanele sunt parţial conservate. Atrage atenţia, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porţii principale, cu arcada dublă, de origine orientală, întâlnită frecvent în Evul Mediu şi utilizat de constructorii bizantini în diverse edificii din Peninsula Balcanică dar şi din Ţările Romane.

În timpul domniei lui Mircea Cel Bătrân Cetatea Enisala a făcut parte din sistemul defensiv al Ţării Româneşti. Turcii au cucerit-o în 1419-1420 şi au instalat aici o garnizoană otomană. Ulterior, datorită înaintării trupelor turceşti dincolo de Gurile Dunării, până la Chilia şi Cetatea Albă(1484) dar şi că urmarea a formării cordoanelor de nisip ce separă Lacul Razelm de Marea Neagră, cetatea a fost părăsită în secolul al XVI-lea pentru că nu mai corespundea intereselor strategice şi economice ale turcilor.

Revenim la maşini pe creasta stâncoasă care începe de lângă turnul-poartă. E sfârşitul turei noastre, aici ne luăm rămas bun de la prietenii din Galaţi şi de la Piatra Neamţ. Ne aşteaptă un drum lung spre casă, multe ore de condus pe care aveam să le sfârşim cu bine.

Pe drum facem o ultimă oprire lângă Hârşova, pe malul unui lac unde zărim rațe şi multe lebede. Sunt cam în larg însă ne încercăm norocul să facem o poză.

Fotografii:

Cheile Dobrogei:
http://fotoromania.bogdanbalaban.ro/indexgal.php?cat=Munti&gal=Cheile%20Dobrogei%20-15-05-2011

Casian:
http://fotoromania.bogdanbalaban.ro/indexgal.php?cat=Pesteri&gal=Pestera%20Sfantul%20Ioan%20Casian%20-15-05-2011

Histria:
http://fotoromania.bogdanbalaban.ro/indexgal.php?cat=BisericiFortificate&gal=Histria%20-15-05-2011

Enisala:
http://fotoromania.bogdanbalaban.ro/indexgal.php?cat=BisericiFortificate&gal=Heracleea%20-15-05-2011