Munţii Vrancei au fost, şi pentru mine încă au rămas, o mare necunoscută. Acoperă o suprafaţă imensă nu sunt prea înalţi dar din ceea ce am citit şi din pozele pe care le-am văzut am înţeles că au ce să ofere.

Prima dată am fost cam pe fugă doar în Cheile Tișitei, în 2010. Vroiam să văd cum se prezintă aceşti Munţi ai Vrancei şi în zonele mai înalte. Ocazia s-a ivit la începutul lunii septembrie când am cutreierat timp de două zile împreună cu Laura Matei şi cu Liviu Manolache( angajat al Parcului Natural Putna-Vrancea ).

Tura început într-o zi de vineri. Am mers cu maşina pe traseul Braşov - Tg. Secuiesc - Ojdula - Lepșa - Gălăciuc. Tot în acest weekend avea loc întâlnirea carpaţi.org din acest an. Cu acest prilej m-am întâlnit cu trupa veselă de la Galaţi( http://mecanturist.ro ) cu care am făcut câteva ture şi de care mă leagă o frumoasă prietenie. De asemenea i-am cunoscut personal pe cei de la Hai pe Munte din Iaşi( http://www.haipemunte.ro/ ), oameni tare faini şi la locul lor.

Seara o petrecem la foc cu poveşti şi cântece, cu o masă copioasă pregătită pentru întreaga haită înfometată de maestrul bucătar Dan Popa.

Ziua următoare începe tare de dimineaţă fiindcă în această tură nu va fi numai plimbare ci şi muncă. Concret despre ce este vorba: în luna iunie 2011 a avut loc o amplă acţiune de marcare / remarcare a Munţilor Vrancei ce a durat 6 zile. Din păcate lucrurile nu au mers aşa cum trebuie iar acţiunea nu s-a finalizat atunci. Au urmat acţiuni cu din ce în ce mai puţini oameni. Laura şi Liviu au rămas într-un final singurii care se ocupau de buna finalizare a acestui proiect.

Pentru două zile am mers şi eu cu ei. Ne întâlnim pe la 3:30 dimineaţa la Gălăciuc. Ei au tocmit o maşină puternică de teren, o Toyota Hilux, dotată cu benă unde s-au încărcat stâlpi de lemn, balast şi ciment. Cu această maşină urma să ajungem până la Staţia Meteo de pe Vf. Lăcăuți.

Adorm şi la un moment dat mă trezesc pe drumul forestier dintre Covasna şi Comandău. Maşina urca fără prea mare efort. Ajunşi în Comandău ne încadrăm pe drumul( tot forestier ) către Gura Teghii. După câţiva kilometri părăsim şi acest drum. De aici încolo Toyota trebuie să ne arate tot ce poate.

Şi într-adevăr am urcat prin nişte locuri prin care nu prea îţi venea să crezi că se poate urca cu o maşină. Şoferul nostru a fost la înălţime şi ne-a dus cu bine până la Staţia Meteo de pe Vârful Lacauti. Aici, contrar prognozei meteo găsim multă ceaţă şi doar 3 grade Celsius. Brrr! şi eu care îmi pregătisem haine de scandal mai subţiri, mă văd nevoit să apelez la haine mai groase.

Descărcăm balastul, stâlpii, şi mergem să inspectăm un stâlp indicator aflat cam la 5 minute de Staţia Meteo şi care aflu că a fost pus de Salvamont. Din păcate treaba nu e făcută ca lumea, practic stâlpul a fost doar îngropat, nu şi fixat cu ciment.

- Hm..asta nu era în plan.

Dezgropăm stâlpul, Liviu face preparativele necesare, punem ciment. Ne întoarcem la meteo şi ne luăm toate cele necesare pentru ziua de azi. Şi lista e lungă: apă, ciment, balast, mustăţi, şuruburi, chei, burghiu, vopsele, pensule şi multe alte mărunţişuri.

Al doilea obiectiv al zilei este localizat în zona Vf. Goru, cel mai înalt din masiv. De la Lăcăuți la Goru e o distanţă bunicică de mers, nouă ne-a luat cam două ore. De la Lăcăuți coborâm pe un drum de tractor pe marcaj cruce albastră realizat la acţiunea din iunie.

Mergem destul de mult prin poieni, trecem de nişte zone mai umede ajungem într-o zonă noroiasă din pădure. De aici începem să urcăm uşor. Dăm de o poiană mare dotată cu stână. Aceasta poate fi folosită în caz de nevoie pentru adăpost. Vf. Goru pare a fi aproape. Aproape de stână e montat un stâlp metallic, un adevărat monstru care măsoară cel puţin 3 metri şi care e şi al naibii de gros. Aflu că pe Goru mai sunt încă doi stâlpi identici. Tot respectul pentru oamenii care au cărat aceşti stâlpi până aici, sunt convins că nu le-a fost uşor.

Stâlpul e deocamdată vopsit doar cu alb. Liviu se apucă să facă un adevărat dans ritualic cu spray-ul cu vopsea neagră în jurul stâlpului. Acum arată bine, regulamentar. Plecăm în sus până mai dăm de o săgeată indicatoare şi părăsim drumul. Intrăm în sfârşit pe o potecă. După câteva minute ajungem iarăşi la nişte stâlpi. Aici se face o potecă spre Vf. Goru şi, foarte important, spre un izvor.

Una dintre săgeţi a avut de suferit şi e legată cu sfoară de un brad. Unul din stâlpi, de asemenea nu e într-o situaţie prea bună. Aici urmează să fie mutaţi ambii stâlpi puţin mai încolo astfel încât să se afle chiar pe traseul marcat şi nu în afară cum e situaţia acum.

Liviu şi Laura îmi dau dezlegare să urc pe Goru dar îmi dau şi o misiune: trebuie să vopsesc dungi negre pe cei doi stâlpi albi. Merg cu Laura până la izvor, ea rămâne să umple un bidon cu apă, eu continui urcuşul. Vegetaţia e pitică iar o parte a potecii e marcată mai puţin convenţional: adică cu nişte fundiţe din material textil. Excelentă idee.

Zona vârfului Goru este declarată zonă de protecţie absolută. Termenul ăsta e cam abstract aşa că după ce s-a terminat tura m-am informat un pic. De pe site-ul parcului, http://putnavrancea.ro, aflăm că în parc se regăsesc 12 tipuri de habitate conform clasificărilor naţionale şi europene: de pădure (răşinoase, făgetele, şi amestecuri de răşinoase cu fag), care ocupă aproximativ 65% din suprafaţă, păşuni subalpine care ocupă aproximativ 15% din suprafaţă, grohotişuri, stîncării şi tufărişuri (formate în principal din jneapăn, ienupăr) şi ocupă 20% din suprafaţa parcului şi habitate acvatice (izvoare, rîuri, pâraie).

În ceea ce priveşte fauna, lista animalelor celor protejate se prezintă astfel:
- Mamifere: Ursus Arctos, Canis lupus, Lynx lynx, Lutra lutra, Myotis myotis
- Amfibieni şi reptile: Bombina variegata, Triturus cristatus, Triturus montandonii;
- Peşti: Cottus gobio
- Nevertebrate: Rosalia alpina, Vestigo genesii, Pholidoptera transsylvanica

De cum ies din pădure mă ia în primire un vânt turbat. Urc cu greu până aproape de primul stâlp. Scot spray-ul şi încerc şi eu dansul ritualic al lui Liviu dar ceea ce pulverizez nici nu apucă să se prindă de stâlp ca vântul ia vopseaua şi o îndreaptă spre diverse direcţii.

Treaba, din nefericire, nu iese ca la carte dar până la urmă e un pic mai bine decât înainte. În sfârşit încep să privesc în jur. Văd Munţii Podu Calului şi poiana de sub vârful omonim. Acolo am ajuns tot cu prilejul unei acţiuni de remarcare şi am marcat chiar din acea poiană şi până la fostul cantonul silvic Cernatu.


De asemenea se vede Vf. Penteleu pe care îl identific cam greu din cauza unghiului acesta inedit. M-am bazat mai degrabă pe logică decât pe cunoştinţele geografice. Tot de pe culmea asta a Gorului se văd nişte culmi stâncoase ascuţite, nu îmi dau seama însă ce munte e acolo.

Ajung şi pe Vârful Goru, unde este cel de-al doilea stâlp pe care trebuie să îl pictez. De data asta renunţ la dânsul ritualic şi încerc o altă abordare. Vântul îşi face de cap şi de data asta şi rezulatatul e cam acelaşi..


E rece dar rezist cu stoicism fiindcă nu ştiu când o să mai ajung pe aici. Ceața se risipeşte ușor-ușor şi începe să se vadă stâna de sub Goru şi Vf. Lăcăuți. Între aceste două vârfuri se căsca o vale adâncă. Încerc să îmi fac nişte auto-poze ca să imortalizez momentul primei mele vizite pe Goru.

Abia după ce îngheţ bine mă hotărăsc să cobor. Dacă urcarea a durat 20-25 de minute coborârea a fost mult mai scurtă, cam 10 minute. Laura şi Liviu sunt aproape gata cu treaba, când ajung eu dezbat asiduu problema poziţionării cât mai corecte a săgeţilor.

Coborâm înapoi la stână de sub Goru. În apropierea ei se afla un izvor, una din puţinele surse de apă. De aici urmează s coborâm în vale pe o potecă nemarcată însă clară. Zona aceasta este la rândul ei protejată pentru că este populată de carnivore mari. Laura şi Liviu fac glume spunând că în cazul unei întâlniri cu carnivorele o să fiu principalul vizat, fiindcă până la urma deţin cea mai mare cantitate de carne şi sunt şi cel mai tânăr. Deci cărniță proaspătă.

Până la urmă nu ne alege nici nu carnivor şi ajungem într-un drum forestier. De aici trebuie să coborâm cât putem de repede spre următorul obiectiv.

Acesta se află la o intersecţie de drumuri aflată aproape de adăpostul unor muncitori forestieri. Ce s-a întâmplat aici: din câte am înţeles nu s-a marcat pe unde trebuie urcarea către Lăcăuți. Mai exact cel ce a condus echipa de marcare a greşit intrarea în traseu şi a făcut marcarea printr-o zonă urâtă şi mlăştinoasă.

Acum ne împărţim sarcinile: Liviu urmează să urce pe marcajul existent şi să coboare pe poteca corectă, Laura va merge cu spray-ul cu vopsea neagră ca să anuleze marcajele greşite, iar eu stau şi dau cu ranga ca să scot stâlpul şi să îl punem puţin mai sus, în poziţia corectă.

Sap cu ranga, termin treaba mai repede decât mă aşteptam. Începe să iasă şi soarele şi am parte de o primă baie de soare în acesta toamnă. Apare Liviu, calm şi liniştit. După câteva minute apare Laura, nervoasă foc. Poteca asta pe care urmează să o marcăm urcă pe Muntele Mârdanu; e faină, e uşoară problema e că nu prea avem pe ce pune marcajele.

Facem o şedinţă tehnică zbuciumată. Laura hotărăşte să plece sus la Lacauti să aducă două fierăstraie, între timp eu şi Liviu urmează să fixăm stâlpul indicator. Laura o zbugheşte în sus, noi ne apucăm de treabă.


Muntele Goru văzut de pe Mârdanu

După aceea Liviu mă trimite undeva mai sus unde trebuie să găsesc un stâlp de lemn sprijinit de un copac. Liviu spune că e mai util în partea de jos unde e poiană şi unde nu prea avem pe ce marca. Zis şi făcut. Încep şi urc cam 10 minute pe nişte serpentine frumoase şi uşoare. Încet, încet câştig înălţime şi, spre dezamăgirea mea, găsesc stâlpul. Aş fi vrut să mai merg, dar nu-i bai că ne vom întoarce şi vom face marcaje tot pe aici.

Pun stâlpul pe umăr şi o iau la vale. Îl las în poiană şi mă duc la Liviu care se apucase, aşa cum putea, să pregătească locurile unde vom aplica marcajul. Folosim la maxim tot ce avem la îndemână: pietre mai mari, brăduţi cu tulpina ceva mai groasă. Astăzi vom desena puncte albastre. La început treaba merge greu. Liviu rămâne să monteze singur stâlpul iar pe mine mă trimite să fac marcajele.

Sunt ca un pom de Crăciun: am după mine pensule, două cutii cu vopsea, perie de sârmă. Nu înaintez prea repede, un coehipier ar fi fost grozav. Laura se întoarce nesperat de repede, cred că a bătut toate recordurile şi la urcat şi la coborât.

De acum începem să prindem viteză, teoretic nu ar trebui să fie mult de marcat. Dar asta e doar teoria.. Cu cât urcăm copacii devin mai viguroşi şi putem face marcajele mai uşor. Liviu e în fata el taie câteva din crengile care eventual obturează vederea, Laura trasează cercurile albastre, iar eu mă ocup de conturul alb. Puțin mai sus găsim o altă poiană unde mai avem un stâlp, ultimul care trebuie montat astăzi.

Problema principală în această zonă este lipsa pietrişului. Până la urma găsim undeva mai jos şi împreună cu Laura ne apucăm de cules pietre. Umplem vreo două traiste soldăţeşti şi i le ducem lui Liviu care deja e gata cu groapa. În sfârşit scap de cimentul şi de balastul pe care le-am cărat toată ziua şi de acum rucsacul e uşor ca un fulg.

După câteva sute de metri ajungem să ne intersectăm cu traseul triunghi albastru care duce tot către Lăcăuți. Aici ar trebui să terminăm cu marcajul. Mergem pe un drum vechi de TAF năpădit de iarbă. Din când în când mai trasăm câte un triunghi albastru şi câte un cerc albastru aşa..pentru confortul psihic al turiştilor care vor ajunge pe aici.

Părăsim acest drum în dreptul unui stâlp indicator. E clar, o să ne prindă noaptea în pădure, dar nu-i nimic avem frontale iar traseul e proaspăt marcat. Iar până se înoptează..mai e un pic.

Din păcate gândurile noastre nu s-au adeverit. Nu după mult timp pierdem marcajul. Ne răspândim în căutarea lui. Până la urmă îl găsim însă ne întoarcem pentru a mai pune semne. Şi uite aşa constatăm că pe anumite porţiuni, chiar dacă drumul e relativ clar, marcajele sunt rare. Devine evident că o să trebuieasca să marcăm până la Lăcăuți. Se întunecă şi dăm drumul la frontale. Ne mai pierdem de vreo două trei ori. Avem noroc cu faptul ca Laura a fost prin zonă astăzi şi cunoaşte locurile. Cineva care ar fi mers prima dată pe aici şi l-ar fi apucat noaptea, ar fi avut mari probleme.

Suntem foarte obosiţi. Din fericire e lună plină iar în zonele unde pădurea nu e aşa deasă avem parte de acest ajutor neaşteptat. Ultima parte a traseului e destul de dură dar din fericire e şi bine marcată. Ajungem în golul alpin aproape de Staţia Meteo Lăcăuți. Un stâlp de metal pare destul de aproape însă mai avem de mers până el o bucăţică de drum.

Ajungem după ora 22 lângă cabana meteo, la capătul a peste 14 de ore de la începerea acţiunii.

Petrecem ultima oră a zilei la lumina frontalelor în jurul mesei în preajma unui pahar cu vin şi povestim câte ceva despre ziua care a trecut. Noaptea am dormit tun şi chiar mai mult decât era planificat.

Ziua a doua va fi una aproape la fel de lungă. Traseul arăta aşa: Lăcăuți - Poarta Vânturilor - Poiana La Butuci - Stogu - Poiana Hîrtanu - Greșu. Totuşi astăzi nu va fi foarte mult de lucru, vor trebui mai bine evidenţiate câteva schimbări de direcţie ale traseului şi de montat un stâlp înainte la o bifurcaţie.


Astăzi pot în sfârşit să observ mai bine staţia meteo. E vopsită în albastru şi are structura identică cu mai celebrele staţii meteo de pe vârfurile Omu şi Țarcu.


Luăm în viteză micul dejun, facem o poză în fața staţiei meteo şi plecăm la drum. Meteorologul de serviciu e un om pasionat de meseria sa. Ne pune că este în serviciu la Lăcăuți de 32 de ani. Astăzi avem de urmat banda roşie. În primele două ore nu vom avea mai nimic de lucrat aşa că întindem pasul că avem mult de mers.

Ajungem în Poarta Vânturilor. Săgeata şi panourile montate recent sunt în stare bună spre bucuria noastră. Mergem mai departe. Poteca merge în general pe culme. Pe alocuri sunt zone mai noroioase fiindcă există şi câteva izvoare.

Ajungem şi în Poiana La Bututci. Laura şi Liviu mă supun unui test:

- Pe unde ar trebui să o iei acum?

Eu însă zăresc stâlpul cu săgeata aşa că tot ce pot să fac e să merg la el. Din poians asta trebuie să cotim tare către dreapta. Încercăm să semnalizăm acest lucru cât mai bine făcând săgeţi şi marcaje cât putem de sus pentru a putea fi văzute bine de la distanţă.

În poiană se afla un grup de oameni mai în vârstă de origine maghiară. Ne spun că sunt din Zăbala, că au urcat o parte a drumului cu ATV-ul. Nu ne lasă să plecăm până nu gustăm o palincă straşnică.

Viaţa se vede altfel după un pahar de palincă! E mai frumoasă şi mai bună. Intrăm iarăşi în pădure semnalizând cum putem mai bine. De aici începem să coborâm uşor. Din spate se aude zgomot de motoare. Apar doi motociclişti enduro care se opresc să ne ceară relaţii. Eu vor să ajungă în Năruja însă s-au cam rătăcit şi ne întreabă pe unde e drumul, pe unde se poate ieşi din masiv.


Liviu îi îndruma pe poteca pe care o marcăm astăzi spre Hîrtanu, spunându-le să ţină întotdeauna culmea. Motocicliştii pleacă uşurel. Noi ajungem la o construcţie părăsită pe care scrie Parcul Natural Putna-Vrancea. Asta e nouă cabană a parcului? Ne amuzăm copios.

Mai jos costatăm că motocicliştii au părăsit culmea şi au luat-o în jos. Strigăm tare după ei să se întoarcă.
Aceştia vin după câteva minute. Nu au fost atenţi la marcaj şi au luat-o aiurea. Laura le atrage atenţia şi le spune că accesul auto-moto în parc e interzis şi le mai spune că Liviu e angajat al parcului.


Oamenii sunt însă chiar drăguţi şi ne dau o mână de ajutor ca trebuie să rupem nişte crengi uscate care însă sunt viguroase şi opun rezistenţă. Colaborarea între om şi motociclist îşi consuma prima etapă.
Dacă motocicliştii merg tot la Hîrtanu, îi rugăm să ne ajute cu transportul cimentului şi al balastului. Rucsacul se uşurează instantaneu. Motocicliştii se hotărăsc să meargă mai încet şi să ne aştepte din când în când pentru a fi siguri că nu se mai rătăcesc.

Mergem mai departe, din când în când mai punem câte un marcaj. Ieşim într-o zonă defrişată. De aici se vede o mare parte din Munţii Vrancei. Liviu tine ad-hoc o lecţie de geografie. Deja e foarte cald şi caut repede un loc cu umbră. Găsim zmeură, mure şi câteva fragi. Deci..pauză de masă.

Mergem în continuare pe drum de la un moment dat încolo nu mai găsim marcaje însă drumul e bun, lat şi clar. Măi să fie..şi ăia de au marcat pe aici or fi dat bir cu fugiţii? Intrăm iarăşi în pădure şi începem să coborâm destul de tare. La un moment dat vine Gabriel, unul dintre motociclişti pe jos. Ne ia o parte din bagaje şi ne spune că a oprit într-o poiană unde este o stână părăsită dar şi un adăpost mai nou, frumos şi în bună stare.

Ajungem şi noi în poiană punând marcaje din când în când. Aici avem în sfârşit ceva vizibilitate. Liviu decretează:

- Am greşit drumul! Trebuia să mergem pe acea culme!

Chiar dacă nici unul dintre noi nu a spus-o, toţi am gândit cuvinte de genul &^@#%^& care nu pot fi reproduse aici.

Ne e ciudă că am şi coborât destul de mult, cam 30-45 de minute. Şi acuma trebuie să urcăm înapoi, la zona defrişată.

Plecăm cu îndârjire înapoi şi anulăm marcajele proaspete. Ajungem înapoi la zona defrişată. Aici găsim ultimul marcaj vechi. Începem să căutăm pe următorul şi îl găsim. Ce se întâmplase:

Marcajul intra pe un vechi drum de taf. Acesta fusese năpădit de vegetaţie şi mai mult, cei care tăiaseră copacii au avut grijă să bareze drumul depozitând mai multe crengi și lemne taman la intrare. Degajăm drumul, vopsim semne şi săgeţi şi reintrăm pe potecă.

Mergem pe drumul bun care este marcat bine pe următoarea porţiune. Din când în când motocicliştii ne aşteaptă. Ne mai oprim să mâncăm zmeură. La un moment dat ieşim din pădure şi ajungem la o curmătură unde e iarăşi punct de belvedere.

Aici e un grup de fotografi marea majoritate străini, după vorbă, după port, par a fi americani. Facem o pauză scurtă, bem apă şi plecăm mai departe. Trebuie să intrăm iarăşi în pădure. Gabriel ratează iarăşi traseul. Dar îl vedem şi corectăm repede. Ţinem marcajul care e iarăşi bun.

Ajungem iară într-un loc unde s-a făcut defrişare. Locul arată de zici că e sfârşitul lumii. Ne croim cu greu drum până undeva mă jos, de unde plecăm iarăşi pe drum clar. Totuşi vizibilitatea înspre vest e bună şi identificăm uşor Munţii Bârsei( Postăvarul şi Piatra Mare ), Bucegii şi Craiul.


Mai încolo marcajul merge pe curba de nivel şi din fericire, pe la umbră. Din câteva locuri se poate privi înspre depărtări care alte culmi şi vârfuri ale Munţilor Vrancei.


La un moment dat începem să coborâm puternic. Ieşim într-o poiană, pe unul din copacii de aici, cel aflat în mijlocul poienii vopsim ultimele două marcaje. Imortalizez momentul:
- Ăsta e ultimul marcaj pe care îl dau în Munţii Vrancei..


Intrăm iarăşi în pădure, dar pentru puţin timp şi intrăm în Poiana Hîrtanu. La începutul poienii este un panou cu informaţii preţioase pentru vreme ceţoasă. Urcăm uşor apoi coborâm spre o stână. Aici este şi izvor. E binevenit fiindcă rezervele de apă sunt pe sfârşite.


Motocicliştii ne aşteaptă. Mergem împreună uşor. Găsim un stâlp rupt. Mai avem în plus un şurub deci putem face cumva să îl reparăm. Simbioza dintre om şi motociclist ajunge la apogeu. Cei doi centauri ne ajuta cât pot de bine. Folosim la un moment dat motocicleta pe post de capră de tăiat lemne.


Treaba merge perfect şi reuşim să o ducem la bun sfârşit. Continuăm drumul până la următorul stâlp cu săgeţi. Înainte poteca merge spre Vf. Mușat şi Pasul Musat, în dreapta e o variantă de ieşire din masiv spre Greșu. Poteca asta e clară însă nu este marcată.

Totuşi treaba încă nu s-a terminat: mai avem de montat un stâlp cu săgeata. Pentru asta trebuie să mai urcăm încă 20 de minute până la o intersecţie de trasee unde semnalizarea a fost improvizată. Mergem tot împreună cu cei doi motociclişti.

De data asta cel care face operaţiunea e Gabriel Galantu. Ne spune că este din Galaţi şi ne lasă numărul de telefon. Spune că dacă mai avem nevoie de ajutor la acţiuni de marcare, poate veni cu motocicleta şi căra unele materiale.

Aşadar între montaniarzi şi enduristi poate exista şi ajutor şi colaborare. Aici marcajele se despart: spre Pasul Mușat se continuă pe marcaj nou, cruce roşie, în sus. Marcajul bandă roşie, unul vechi şi nerefăcut o ia înspre stânga şi bănuim că duce către Munţii Breţcu.


Aşezăm şi săgeata iar apoi facem poza finală şi revenim în Poiana Hîrtanu. Acuma..e destul de greu să le dăm un sfat motocicliştilor pe unde să coboare. Până la urmă o iau prin pădure pe varianta mai scurtă dar nemarcată.


Noi rămânem să mâncăm şi să facem o lungă şi amuzantă şedinţă foto. După atâta mers am dat în mintea copiilor. Am tras nenumărate duble încercând să facem poze astfel încât să părem când veseli, când demni, când serioşi.

Plecăm în jos înainte de apusul soarelui. Mergem în direcţia indicată de săgeata pe poteca nemarcată. Aceasta se îngustează treptat şi o bucată mergem chiar pe lângă un pârâu. Cred că bieţii motociclişti s-au supărat rău când i-am trimis pe aici..După ce ne-au ajutat şi-or fi închipuit că ne-am bătut joc de ei..

În final ajungem şi la drumul forestier. De aici şi până în şoseaua naţională ar mai fi 6km de mers pe jos şi acolo ar trebui să ne culeagă o maşină de la parc. Însă..surpriză. Pe noi ne aşteaptă o maşină chiar în locul în care am ieşit de pe forestier. Nu ne aşteptam să poată urca până aici însă Dacia rămâne în continuare cea mai tare maşină de teren din lume. Astăzi am mers doar 12 ore.

Când ajungem în Greșu e deja noapte. Ne luăm scurt rămas bun şi plecăm fiecare către casele noastre: Laura spre Bucureşti, Liviu la Focşani, iar eu la Braşov.

Am rămas cu amintiri plăcute din Munţii Vrancei. Au fost două zile lungi, cu multe ore de mers şi cu odihnă puţină. Mi-am propus să merg şi pe Muntele Coza, despre care mi s-a spus că este cel mai frumos din acest masiv. Dar toate la timpul lor.