Aşa cum vă promiteam în finalul poveştii de la Cazanele Dunării, urmează să vă spun câte ceva despre un loc foarte aparte: Parcul Mulinologic Eftimie Murgu din Cheile Rudăriei. Excursia în acest loc nu a fost pregătită, programată, a fost mai degrabă un impuls de moment. De aceea am ajuns insuficient documentaţi şi poate din cauza asta am avut şi de pierdut unele lucuri.

Eftimie Murgu este un sat situat în Judeţul Caraş-Severin în apropiere de Bozovici. Numele lui vechi a fost Rudăria însă, spre a cinsti memoria revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu, născut aici, i s-a dat numele acestuia. Satul este atestat documentar încă de la 1241, numele de Rudăria derivă din două cuvinte slave, rudă = minereu şi reka = râu. Tot pe teritoriul acestei localităţi se afla cel mai înalt vârf din Munţii Almăjului, Svinecea Mare -1224m.


Probabil ca şi voi m-am mirat când am văzut scris cuvântul mulinologic pe un afiş de la intrarea în sat. Moulin = moară în limba franceză. Moulin te duce mai degrabă cu gândul la Moulin Rouge însă celebrul restaurant parizian văd că tot amînă deschiderea unei filiale prin locurile astea.

Şi totuşi cu ce este aşa de special acest sat: el adăposteşte o rezervaţie extrem de interesantă şi unică în felul ei. De-a lungul văii Rudăriei se găsesc amenajări necesare pentru 22 de mori de apă. Morile de apă de aici au un sistem hidraulic ce îşi găseşte specificul în folosirea ciuturii (asemănătoare celei construite după sistemul Kapllan). Eftimie Murgu este cel mai întins parc mulinogic din sudul Europei.

Scurt istoric ( am folosit informatii de pe site-urile moridinrudaria.uv.ro si carpati.org)

Pe Valea Rudăriei în anul 1772 sunt consemnate 8 mori, iar în 1874 - 51 de mori. De-a lungul timpului inundatiile au distrus o buna partedin ele. Astăzi se mai păstrează doar un număr de 22 de mori care sunt aşezate de-a lungul cursului apei pe o lungime de 3 km, în sat şi în afara lui. Amenajarile au scopul de a valorifica potenţialul energetic redus al rîului Rudăria.

Exploatînd la maximum avantajele terenului, corectîndu-l prin tunele şi baraje (realizate din piatră, trunchiuri de copaci şi crengi împletite într-un fel de garduri chibzuite şi trainice), ţăranii rudăreni au construit de-a lungul timpului un veritabil complex mulinologic, monumental şi pitoresc, ingenios şi eficient, capabil să rezolve nevoile de măcinare ale familiilor din sat.

Roţile acţionate de forţa apei erau confecţionate la început din lemn, fiind înlocuite ulterior cu cele de metal, pe motive de durabilitate. Lagărul care susţine mişcarea de rotaţie a rămas tot din cremene alb.

Morile au fost construite şi exploatate în sistem asociativ, de către 15-25 rîndaşi (rîndaş - familie ce avea dreptul de a folosi moara la un interval de timp cuprins între 12-24 de ore), pe baza unei înţelegeri nescrise. Acest rînd la moară se putea vinde sau moşteni. Morile reuşeau să macine 130-140 kg de făină în 24 de ore. O dată pe lună, o zi era rezervată întreţinerii morii, fiecare familie trimiţîndu-şi un membru.

Unele au denumiri foarte originale, descrise de cuvinte venite parca din alte lumi. Ele purtau numele constructorului sau a unei familii-sef ( Batolea, Roşoanea, Viloanea, Trăiloanea ) ori numele locului ( Moara de la Tunel, îndărătnica de la Perete, Moara din Ţarină, îndărătnica dintre Rîuri ).

Aflate în pragul distrugerii după 1989,  o parte din morile de pe Valea Rudăriei au fost restaurate prin fonduri europene, cu ajutorul specialiştilor de la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale Astra din Sibiu. Dificultatea refacerii acestui veritabil muzeu în aer liber a fost sporită şi de lipsa tot mai acută a meşterilor restauratori, o profesie pe cale de dispariţie în întreaga depresiune a Bozoviciului.

 în anul 2003 s-a deschis un mic muzeu etnografic care aparţine Şcolii Generale din Eftimie Murgu. Acesta cuprinde printre altele, o moară dezasamblată pentru a putea scoate în relief părţile componente ale unei mori cu ciutură.  

Noi am vizitat doar morile aflate în afara satului, vreo 10 în total. De cele din sat nici nu ştiam, dar aşa este când pleci la drum insuficient informat. În plus am fost îndrumaţi greşit de cineva din sat aşa că la un moment dat ne-am trezit într-o fundătură. Unde nu era nici urmă de moară.

Ultima inundaţie de proporţii a avut loc în 1955, în urma ei s-au distrus o serie de mori ale căror nume le mai ştiu doar bătrânii: Trocolea, Dacicoanea, Drăgiloanea, Moară De Piatră, Strâmtoarea, Sfetoanea, Bogdăneasa, Şutoanea..

Morile reuşesc să macine 130-140 kg de făină în 24 de ore. Ele erau deţinute de 15-25 de rândaşi ( familie ce are dreptul de a folosi moară la un interval de timp -"rând"- ce este cuprins intre 12-24 de ore). Dar, rudărenii nu foloseau morile doar pentru a obţine făină, ci erau şi locuri de adunare, de socializare.

Drumul de acces în cheile Rudăriei a fost asfaltat recent, s-au reparat şi ceva parapeţi de piatră, s-au mai amenajat şi potecile ce facilitează accesul spre mori.


Prima moară vizitată este Bațolea. Din păcate închisă şi fără ciutură.


Aproape de ea însă pe partea opusă a râului se mai vede o moară. Facem ceva echilibristică să ajungem aproape de ea, urcându-ne pe un zid care direcţiona apa către moară. Aceasta este Pațoanea iar roata ei se învârte, semn că funcţionează.


Puţin mai sus, lângă un zid de sprijin există încă o moară. Din păcate șomează, ciutura de metal e  demontată şi stă cuminte dedesubt aşteptând vremuri mai bune. Numele ei: Îndărătnică de la Perete.


Aproape de ea, chiar în mijlocul râului e o altă moară. Aceasta are ciutura de metal care se învârte de numa-numa. Se numeşte Îndărătnica dintre Ape. După alte clipe de echilibristică ajungem în faţa ei. Ne întâmpină un domn care îşi măcină faina.

- Poftiţi înăuntru, că pentru asta aţi venit, să vedeţi moara la lucru.

   
Omul e înalt, slab, are voce puternică. Îi dai maxim 60 de ani. Ne spune că are 86, că e văduv şi că munca îl ajută să se menţină în formă. Însă are şi el un of:

- Ştiţi, anii trec şi pasul mi-e tot mai mic..


Ne arată şi ne explica tot procesul tehnologic, pe unde se pun boabele, cum ajung la roata, pe unde iese faina, cum se porneşte şi cum se opreşte moară. Într-un târziu lăsăm omul să îşi vadă de treabă, îi urăm toate cele bune şi sper să îl regăsim sănătos şi cu altă ocazie.


Trecem râul pe o punte de lemn şi revenim în şosea.


Mergem în amonte şi mai găsim o amenajare, în fapt un soi de baraj din lemn şi un jgheab pe unde apa poate fi direcţionată către moară Trailoanea. Aceasta moară pare a fi funcţională şi are ciutura tot de metal.


Trecem iarăşi râul şi ne oprim mai sus aproape de Moară Viloanea. Nişte copii tocmai vin de la ea.

Din păcate e închisă dar din câte îmi dau seama e în stare de funcţionare. În aval e amenjat de asemenea un baraj din lemn.



Pornim în amonte şi găsim moară Roșonea.


Împrejurul său are amenajări ingenioase menite să ducă apa la roată.


Mergem şi mai sus. Râul face un cot după o stâncă mare. Undeva aproape de baza stâncii se afla încă o moară. Coborâm pe o potecă până la ea. Se numeşte Moara de la Tunel.


Nu mai e funcţională, componentele ei au fost demontate. Între moară şi stâncă e un culoar iar la mijlocul culoarului e un tunel. Din câte am văzut poate fi parcurs dar cu grijă, când am fost noi era plin de tot felul de crăci, lemne şi frunze.

Am plecat mai departe prin chei. Nu am mai găsit mori însă ne-am bucurat de aer curat de zgomotul apelor şi adierea vântului. Am părăsit locul cu regret. Poate altă dată când va fi timp mai mult vom sta mai multe zile fiindcă Valea Almăjului are multe de oferit.


Ne aşteaptă un drum lung până la Braşov. Ne oprim la un moment dat pentru a admira crestele Munţilor Cernei şi celebra creastă calcaroasă a vârfului Arjana.

Senzaţiile pe care le-am avut-o după ce am părăsit morile din Cheile Rudăriei au fost amestecate. Pe de-o parte de mulţumire că am fost într-un spaţiu extraordinar, aproape sacru. Pe de altă parte tristeţe pentru morile care nu mai funcţionează. E bine că s-au făcut ceva lucrări în zonă, că s-a asfaltat drumul însă poate ar fi trebuit începută şi finalizata mai întâi repararea morilor şi celorlate amenajări din albia râului. Cu plusuri şi minusuri e bine că în ţara noastră avem o asemenea minune.