Șoseaua Alpină Grossglockner

Data publicării: 28 mar 2012

Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii

Austria, drumul naţional 107. La prima vedere nimic deosebit. Numai că drumul ăsta are şi o altă denumire, greu de citit la prima vedere dintr-o suflare: Grossglockner Hohenalpenstrasse. În traducere liberă Şoseaua Alpină Înaltă Grossglockner.

La 3798 m, Grossglockner nu este numai cel mai înalt vârf din Austria, ci şi unul dintre cele mai înalte vârfuri din Alpi. Să nu vă închipuiţi că şoseaua urca până pe vârf, ea doar străbate zone de poveste sfârşindu-se undeva aproape dar totodată şi departe de Vârful Grossglockner.

După mai multe zile închise de ploaie trăgeam speranţa că vremea se va îndrepta şi ne vom putea bucura pe deplin de tot ceea ce înseamnă acest drum. Am stat la cort într-un camping de lângă Zell am See.

 
Cu o seară în urmă ne împrieteniserăm cu trei moşuleţi din Germania care erau acolo fiecare cu rulota sa. Ceea ce era într-adevăr deosebit era faptul că îşi tractau rulotele cu tractoare. Şi nu cu orice fel de tractoare, ci cu nişte adevărate bijuterii fabricate în anii 50 care arătau excepţional şi funcţionau impecabil.

E interesant cum oamenii se pot înţelege şi pot comunica trecând de barierele lingvistice. Ne-au invitat iniţial la un cârnăcior pe grătar, noi i-am tratat cu o pălincă tare.

Când noi abia ieşisem din cort simpaticii noştri vecini părăseau campingul. Noi am mai pierdut timpul cu strânsul cortului şi mai ales cu uscarea foliei exterioare, dar într-un final ne-am mobilizat bine şi am reuşit să plecăm în jurul orei 9. Ceața începea să se spargă, iar soarele începuse să îşi facă loc cu greu printre nori. Speram din tot sufletul să avem parte de vreme frumoasă şi de vizibilitate bună.

Ne punem în maşină şi plecăm spre şoseaua alpină. Peste tot sunt indicatoare, practic trebuie să fii mare tăntălău să nu o nimereşti. Deşi e dimineaţă drumul e destul de populat, depăşim mai multe cârduri de biciclişti şi suntem depășiți la rândul nostru de alte cârduri de motociclişti.

 
În drum oprim de câteva ori pentru a admira de la depărtare câteva cascade cu debit de apă. Puţin mai sus de localitatea Fusch şoseaua se lărgeşte brusc şi se creează o serie de de benzi. Practic aici este amenajat un punct de taxare.

Ca să parcurgi Grossglockner Hohenalpenstrasse este nevoie să plăteşti. Preţurile ar putea părea mari la prima vedere însă nu sunt fiindcă ţi se oferă o serie de facilităţi: acces gratuit la muzeele amenajate pe traseu şi, foarte important, la toalete. Dai un ban dar nu se pune în nici un moment problema că l-ai dat degeaba, aşa cum se întâmplă la noi în România.

 
Noi am plătit pentru accesul cu autoturismul 29 de euro, valabil pentru o zi. Motocicliştii plăteau 19 euro. Existau însă şi diverse facilităţi şi abonamente pentru cei ce doreau să petreacă mai mult timp.

A fost interesant că la punctul de acces a fost pozat numărul maşinii şi tipărit aproape instantaneu pe biletul de acces.
 

La început se urcă pe vale, în dreapta nostră se văd vârfuri înalte şi înzăpezite ce contrastează puternic cu verdele crud de la poale. Ai senzaţia că ai păşit într-o altă lume, într-un loc de o frumuseţe care te face să uiţi de tot şi de toate.

La un moment dat ajungem în spatele moşuleţilor germani care îşi conduceau calmi tractoarele cu năucitoarea viteză de 25 - 30 de km / h. În spatele lor era o lungă coloana de maşini dar nu am văzut pe nimeni arătându-le anumite degete, claxonând sau dând flash-uri cu farurile.

 
I-am salutat din mers, fetele au deschis geamurile şi le-au făcut cu mâna. Pe drum sunt mai multe locuri de belvedere unde se găsesc parcări amenajate. Deşi poate într-o astfel de parcare poposesc într-o zi sute de maşini nu vezi pe nicăieri mizerie şi nici aglomeraţie. Totul e imaculat, oamenii sunt calmi şi îşi fac fotografii.

 
Drumul urcă și tot urcă iar zările se deschid în toate părţile spre nord încep să se vadă bucăţi din Munţii Dachstein, unde poposiserăm cu o zi în urmă pe o vreme câinoasă. În faţă e amenajat un mare punct de belvedere. O parcare generoasă e în stare să primească toate maşinile. 
 

Pe dreapta este un monument închinat lui Franz Josef. Pe stânga se află o clădire ce adăposteşte nişte magazine de suvenire.


Deasupra lui este o terasă de unde se văd cele mai frumoase şi mai înalte vârfuri ale Austriei iar pentru o mai bună identificare administratorii au montat mai multe panori explicative. 

 
Pe şosea apare o caravană cu maşini de epocă. Majoritatea decapotabile. Arătau impecabil. E un adevărat spectacol să stai şi să le priveşti.

 
În acest loc avem primul contact vizual cu Grossglockner, cel mai înalt vârf din Austria, cel care dă şi numele şoselei. După ce ne uităm în toate părţile coborâm din nou la şosea. Pentru prima dată văd o marmotă atât de aproape. Sunt nişte animale simpatice şi jucăuşe care nu mai sunt foarte deranjate de prezenţa turiştilor.

 
Puţin mai în spate se vede o altă construcţie interesantă. Un indicator arată că acolo e o cabană numită Edelweiss( Floare de colţ ) aflată lângă un vârf omonim ce are 2571m. Pare a fi un loc de întâlnire al motocicliştilor care pot ajunge acolo călare.


Chiar pe vârf este amenajata un mic muzeu închinat celor ce au parcurs acest drum cu motocicleta pentru prima dată. Deasupra acestui mic muzeu este de asemenea un fel de balconaş care oferă panorama de jur-împrejur.

 
De la Edelweisspitze pleacă un traseu turistic ce pare foarte pitoresc şi care sta multă vreme în jurul altitudinii de 2500 de metri.

 
Noi coborâm să ne recuperăm maşina. În parcare îi regăsim pe tractoriştii noştri care îşi parcaseră vehiculele ca la expoziţie. Facem o poză de bun rămas, ne urăm toate cele bune, facem schimb de adrese de mail.

 
Noi urmează să facem o coborâre scurtă şi parcam aproape de un lac. Pe margine dăm iarăşi de un muzeu dedicat constructorilor acestui drum.


Lângă el se afla un vechi vehicul ...


...dar şi ce a mai rămas dintr-o cabină telefonică...


..și un vagonet.


Am rămas foarte impresionat de faptul că la nivelul anilor 30 s-a pus problema instalării de posturi telefonice publice pe acest drum.
 

Intrăm în muzeu şi aflăm şi vedem cu câtă trudă a fost construită această şosea.  O serie de poze din timpul lucrărilor, din timpul deszăpezirilor ne arată de ce datorăm respect tuturor celor care au muncit aici, de la muncitori până la ingineri şi arhitecţi.

 
 
De aici în sus ne mai aşteaptă o urcare apoi vom traversa un tunel destul de lung ce se afla la 2504m altitudine, punctul de maxim al şoselei.


După tunel ne oprim la masa dar şi să admirăm peisaje noi. În apropiere se afla o pârtie de schi prevăzută cu toate instalaţiile necesare.

 
Şoseaua coboară apoi pe o porţiune, ocolind un picior de munte după care îşi reia panta ascendentă. Ne mai oprim de câteva ori pentru a admira câteva cascade.


Într-una din parcări vin alţi tractorişti numai că aceştia sunt fără rulote şi echipaţi în costume tradiționale tiroleze care ies în evidenţă prin panalonii scurţi din piele.

 
Mai sus se afla un lac destul de întins.


Acesta e alimentat de câteva pâraie, unele dintre ele venind vijelios de sus. Şoseaua este pe alocuri protejată de construcţii care o acoperă.

Într-un final ajungem la punctul ei culminant aflat aproape de vârful Grossglockner. Aici se afla o imensă parcare etajată unde să îţi poţi lăsa maşina liniştit că mai apoi să te plimbi pe la locurile de belvedere.

 
În fata parcării e o mare terasa care are în centru o barcă imensă. Între noi şi Grossglockner se căsca o vale adâncă. Gheţarul se topeşte iar pe fundul văii e un fel de papalaşcă cu noroi, gheaţă şi apă.

Există chiar şi un fel de trenuleţ care te coboară pe fundul văii. Pe versant se zăreşte un grup de alpinişti plecaţi în ascensiune spre cel mai înalt punct al Austriei.
 
 
Grossglockner are formă de piramidă şi se află în spatele vârfului Kleinglockner uşor mai scund (3770 m). Cele două vârfuri sunt separate de o şa, cunoscută sub numele de Glocknerscharte.

Grossglockner şi Gheţarul Pasterze sunt administraţi de Asociaţia Alpină Austriaca încă din 1918.

Noi am ales să facem şi o plimbare înspre o cabană care era amplasată cam la 3000 de metri. Drumul dura cam 3-4 ore ne era clar că nu o să ajungem însă era un prilej minunat să admirăm natura.

 
Intrarea în traseu se face printr-un tunel destul de lung. În sfârşit ieşim la lumină însă doar pentru câteva secunde fiindcă intrăm într-un nou tunel. Ne simţim frustraţi pentru că noi vrem să vedem peisajul, să admirăm gheţarii şi marmotele.


Aşa că la următoarea ieşire ne asumăm riscul să mergem pe lângă tunele, pe afară. De fapt pe exterior există poteci în toată regula, bine bătute şi sigure, nu există nicăieri un pericol real de accident. Asta dacă nu eşti un împiedicat.

În sfârşit, trecem şi de partea cu tunele şi ne continuăm urcarea..pe asfalt! O alee largă urca încetişor spre partea albă a muntelui. Din loc în loc sunt câteva băncute pentru popas însă şi inscripţii care îţi interzic să părăseşti această alee. Câţiva turişti coboară de pe munte. Ne salutăm, aşa cum facem şi în România.

 
De o parte şi de alta e plin de marmote. Ele îşi văd liniştite de treabă, altele se aleargă de mama focului. Am făcut poze cu marmote până ne-am săturat.

 
Ne continuăm urcarea până la capătul aleii asfaltate. Aici suntem la o altitudine de 2548 de metri şi suntem chiar în drept cu vârful. În acest loc este amenajat un loc de odihnă cu măsuţe şi bănci dispuse în cerc.

Poteca merge în stil clasic de acum încolo, nu mai e asfalt. De fapt nici nu o prea poţi numi potecă, semăna mai degrabă cu un drum fiindcă este foarte largă. Nu vom urca mai departe de acest loc, orele sunt oarecum târzii.

Suntem singuri pe aici şi nu ne-am mai întâlnit cu nimeni care să coboare. Facem calea întoarsă evitând de această dată toate tunele, mai puţin ultimele două unde într-adevăr ocolirea ar fi fost o problemă. Locul acela foarte animat în care se afla acea barcă imensă este acum aproape pustiu. Mulţimea a dispărut pe la restaurantele din vale.

 
Ne luăm maşina şi ne îndreptăm înspre Lienz. Pe drum ne oprim să admirăm de sus două mari lacuri de acumulare. Urmează să coborâm susţinut până la următoarea aşezare omenească unde să ne căutăm un camping.

Seară vine mai repede pe vale, soarele se ascunde după vârfurile înalte. Noi ne mai oprim în două rânduri aproape de nişte cascade foarte spectaculoase.

 
Cea mai de jos dintre ele se numeşte Junfernsprung şi are aproximativ 130 de metri. În jurul acestei cascade circulă şi o legendă :

Se spune că odată, demult, pe aceste meleaguri trăia o fată foarte frumoasă care era servitoare. Toţi flăcăii încercau să intre în voie şi să îi câştige dragostea. Însă pe ei nu îi plăcea nici unul. Într-una din zile însuşi Diavolul deghizat într-un tânăr frumos, a urmărit-o pe fată. Fata l-a recunoscut pe Diavol şi de accea a decis să nu se lase prinsă de acesta. A fugit de el ajungând pe marginea unei prăpăstii. De aici, nemaivând unde să scape a ales să sară în gol de pe stânci. În mod miraculos, tânăra a scăpat nevătămată iar de atunci în urma ei a apărut cascadă pe care o vedem astăzi şi care se numeşte de atunci Junfernsprung î Saltul Fecioarei.

Maşina protestează, a urcat şi a coborât mult, are jentile calde. De aceea scoatem capacele pentru o răcire mai bună. Găsim şi camping. Un moşuleţ simpatic ne îndeamnă să ne apucăm repede de treabă fiindcă noaptea e aproape. Sau cel puţin asta înţelegem fiindcă omul vorbea o germană mai deosebită însoţită de gesturi largi ale mâinilor şi picioarelor.
 

Ultima parte de Grossglockner poate nu mai este la fel de spectaculoasă. Însă odată cu apropierea de finalul drumului 107 se văd nişte munţi cu stânci albe, impresionanţi. Suntem aproape de Italia iar munţii ce îi vedem sunt Dolomiţii din Lienz.

 
Grossglockner Hohenalpenstrasse este mai mult decât un drum. Parcurgerea acestei şosele înalte ne-a oferit tot felul de trăiri şi de sentimente. Este un loc în care poţi simţi dimensiunea şi puterea muntelui, dar şi fascinaţia gheţurilor veşnice.

Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 7

  • Constantin Ceapchi

    29 mar 2012 03:40:35

    Exceptionala prezentare!\r\nDar si o incitanta invitatie in Austria.

  • Viorel

    29 mar 2012 07:12:48

    Faine poze, mi-ai trezit amintiri placute... toamna trecuta am reusit si noi sa parcurgem soseaua 


    http://viorelteodorof.blogspot.com/2011/12/never-let-me-down-again.html

  • atanasiu sorin

    29 mar 2012 13:17:55

    superbe peisaje, minunata povestirea si de apreciat si gestul tau de a oferi un pic din frumusetea turei tuturor celor ce doresc sa se bucure de ea!

  • Bogdan

    29 mar 2012 13:40:30

    Austria e o tara care merita vazuta. Si nu ma refer neaparat doar la munte. Am avea multe de invatat de la ei. De cind am vizitat-o ma tot gindesc cum ar fi rezolvat austriecii unele probleme de pe la noi.

  • Ciocanel Nicusor

    29 mar 2012 18:18:01

    Dar Bogdane, ati avut o vreme superba in acea zi si peisaje minunate... De cand ai vizitat Austria si pana acum, nu stiu cum, dar austriecii ar fi rezolvat multe probleme de la noi!

  • mil

    15 aug 2012 10:27:43

    Acum 2 ani am urcat cu emotie din Kaprun ,emotie pentru ca aveam 75 de ani dar ...o masina deosebita Renault Modus. In 1982 am ajuns cu o Lada 1500 la poalele ghetarului dar am fost infrant era prea scump pentru noi 30 DM. M-am bucurat ca l-am invins el ne-a acceptat cu un timmp minunat. Va indemn acum la 77 de ani nu ratati o ascensiune pe ghetar cu drag, Prof.Emil Nicolescu

  • luca doina

    02 iul 2013 03:57:21

    tocmai ne pregatim(eu si sotul meu) sa plecam in concediu in austria (sankt johan im pongau) si culegand informatii despre ce am putea vedea in imprejurimi am dat de acest articol care , nu pot sa spun cat de mult mi/a placut si m/a convins ca trbuie neaparat sa vedem acest traseu, mai ales ca eu iubesc nespus de mult muntele cu care am facut cunostinta de mica (am locuit o perioada la poalele cascadei Balea, pe la 6, 7 ani, tatal meu fiind maistru la exploatari forestiere, asta s/a intamplat prin anii 1961/1962)Din pacate in ultimii 8 ani nu am mai prea avut parte de drumetii la munte, pe creasta ca altadata , doar din cand in cand cu masina la Paltinis, Balea, de aceea de abia astept sa simt pe viu ceea ce am simtit parcurgand acest articol presarat cu comentarii la obiect si multe poze excelente.

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024