Weekendul prelungit de 1 Mai a fost prilejul perfect de a încerca o expediţie pe munte undeva mai departe de casă. Idei au fost mai multe, ispititoare dar până la urmă am ales un traseu de trei zile în Munţii Trascău.

Ideea traseului a avut-o Ciprian lecturând articolele de pe site-ul https://povesteindoi.wordpress.com

Aşadar, iată-ne pregătiţi de plecare într-o zi frumoasă de sâmbătă. Plecăm din Braşov pe la ora 6 ne şi îndreptăm spre Mănăstirea Râmeţ, punctul nostru de intrare dar şi de ieşire din traseu. Pe drum facem o pauză la Alba Iulia. Aici intrăm la o fabrică de încălțăminte sport care numeşte Rekord şi unde se găsesc pantofi sport şi bocanci la preţuri foarte bune. În urma acestei vizite eu m-am ales cu o nouă pereche de bocanci, iar Oana cu nişte adidaşi.


Plecăm mai departe spre Teiuş, aici cotim la stânga şi constatăm cu mare bucurie că drumul, pe care mi-l aminteam îngrozitor şi plin de gropi a fost reparat. De departe se văd pereţii impresionanţi ai Cheilor Mănăstirii. Abia când i-am văzut mi-am seama de fapt cât de dor mi-a fost de aceşti munţi ce par neînsemnaţi dar care veţi vedea că au atât de multe de dăruit.

Ziua 1 : Cabana Râmeţ – Valea Uzei - Floreşti

Maşina o lăsăm ceva mai sus de mănăstire, la Cabana Râmeţ. Am cerut voie să parcăm explicând faptul că vom avea o tură mai lungă în zonă. Doamna de la cabană a fost foarte drăguţă şi ne-a spus că nu e nici o problemă şi nici măcar nu se plăteşte parcarea. Mulţumim încă o dată!

Ne facem bagajele şi aruncăm o privire pe hartă să vedem cam pe unde şi mai ales până unde mergem astăzi. Alegem ca loc de înoptare satul Floreşti. Aparent acolo se ajunge urmând un traseu banda roşie.


Găsim repede marcajul pe un stâlp aflat pe malul stâng al râului( în sensul de curgere). Drumul coteşte brusc spre stânga şi începe să urce susţinut spre satul Valea Uzei. Suntem la început, efortul pare mare însă ne intrăm destul de repede în parametri.

Peisajul e absolut încântător, mult verde crud, copaci în floare, albine, primăvara în explozie. Până şi şerpii ies la aer, unul din ei ne taie calea şi se face nevăzut printre nişte frunze. Ce viteză pot avea creaturile astea...

Ieşim destul de repede din pădure şi urcăm o poiană. Dăm de o primă șură construită în mod tradiţional din lemn, cu acoperiş de paie care cade abrupt. Auzim voci semn că am ajuns în satul Valea Uzei, aflat la 30-40 de minute de punctul nostru de plecare.


Părăsim pentru câteva minute marcajul atraşi de un loc ce promitea belvedere spre Cheile Mănăstirii, însă nu a fost să fie. Revenim în sat pe un drum care merge aşa, mai de-a costa şi reintrăm în marcaj. Afară e destul de cald însă deocamdată suntem protejaţi bine de livezi.


Mai întâlnim câte un sătean, dăm bună ziua. Oamenii se uită lung la noi, privirile lor se întreabă oare ce caută oamenii ăştia prin locuri ca astea. Viaţa în aceste locuri nu e deloc simplă sau uşoară. Accesul e dificil, există un drum dar e nevoie de o maşină de teren pentru a urca până aici. Unele case sunt abandonate. Altele au acoperişurile prăbuşite, semn al unui fenomen al depopulării.

Oamenii au plecat pur şi simplu sau au murit. În general în sate stau doar cei bătrâni. Cei mai tineri sau mai în putere au plecat pe la oraş sau prin ţări străine să caute o viaţă mai bună. Poţi să îi condamni ?


Cu toate astea ai senzaţia că au fugit din rai, atât de frumoasă şi plină de viaţă e natura înconjurătoare. Din exterior, aşa cum sunt eu, ai putea gândi aşa: ce frumos e locul ăsta, ai aici atâta linişte. Nu asta căutăm în definitiv cu toţii, de ce să pleci de aici ? Răspunsul nu e simplu de dat.


Continuăm urcarea pe serpentine. Potecile sunt tare frumoase, bine croite astfel încât să nu te supună la un efort prea mare. Ieşim din Valea Uzei undeva în partea stângă. Se termină şi copacii. În apropiere se afla o stâncă mare, ascuţită care însă face şi o mică șa. Pe acolo duce traseul. Pe noi însă ne cam induce în eroare fiindcă pe harta noastră( tipărită de Dimap ) traseul urcă paralel cu acea stâncă.

Ne conformăm însă celor care au creat marcajul şi mergem să vedem şaua şi stânca. Locul e într-adevăr spectaculos. Creasta e foarte accidentată şi extrem de îngustă. Atât de îngustă încât o poţi efectiv călări. Împreună cu Ciprian profit de ocazie şi ne facem o poză în chip de motociclişti..imaginari.

Poteca continuă pe partea stângă a stâncii, e clară şi urcă uşor printr-o pădurice tânără. Ajungem într-o poiană şi vedem o şură. Din spatele șurii răsună muzica. Ne oprim şi întrebăm pe cei de acolo unde găsim apă fiindcă rezervele noastre sunt aproape de zero. Ei ne indică o potecă pe care coborâm până în vale unde găsim un pârâiaş cu apă bună. Urcăm pe firul apei pe un sol nisiopos şi alunecos până găsim un loc de unde să putem alimenta mai bine.

Ne întoarcem la fete care ne aşteaptă la umbră. Între timp apar şi proprietarii locului cu care schimbăm câteva vorbe. Aflăm că sunt din Aiud şi că vin aici la casa părintească doar ocazional.

Ridicăm şi noi ancora şi mai urcăm puţin până dăm de un drum şi de un adăpost care pare să fie o staţie de autobuz. Lângă ea, un indicator spre satul valea Inzelului. Mergem o perioadă scurtă pe drum. Acesta nu e asfaltat însă e în stare acceptabilă şi este circulat cam de toate categoriile de maşini.

Marcajul părăseşte acest drum şi ne urca încet într-o poiană, iar de acolo...nu îl mai găsim. Mergem şi noi pe unde credem că e mai bine şi părăsim poiana. Se vede o potecă pe curbă de nivel care pare a duce unde mai sus la nişte case. Acolo credeam noi că ar fi satul Floreşti.

Până la urma ies în drum şi opresc o maşină. Un localnic îmi spune să ţinem drumul, să urcăm până în platou iar de acolo o să avem un drumeag spre Floreşti. Zis şi făcut. Drumeagul e clar, lat, puţin umblat şi inerbat. Cu toate acestea, spre surprinderea noastră, nu ne urcă ci ne coboară frumos, pe nişte serpentine. Ajungem într-o poiană unde dăm de un cal. Acesta se uită mirat la noi. E prost îngrijit, atât de prost încât bănuim că a fost scăpat. Avem parte şi de vizibilitate în zone mai îndepărtate unde se zăresc Colţii Trascăului.

Continuăm coborârea uşoară şi se pare că ajungem într-un cătun. Ne oprim pentru câteva minute la umbră. Din vale o fată mână nişte vaci. Vestea bună e că suntem aproape de Floreşti, vestea proastă e că mai avem de urcat un deal şi suntem obosiţi.

Plecăm şi trecem pe lângă o casă unde suntem lătraţi copios de un câine. Cerem confirmarea că suntem pe drumul cel bun. Urcăm asudând din greu sub un soare nemilos. Reuşim să găsim o potecă şi o urmăm până într-un loc unde dăm de un gard electric.

Trecem de acesta şi ne oprim pe un platou foarte frumos, cu iarbă cosită unde se află două șuri. Suntem aproape de asfinţit. Aici vom pune cortul. Până una-alta, merg cu Ciprian să vedem unde e satul şi dacă proprietarul ne lasă să campăm.

Coborâm uşor un drumeag. Floreștiul pare a fi un sat mare pentru standardele de aici, are 8-10 case. Vedem şi oameni, se aude zgomot de motor. Un excavator săpa un șanț. Aflăm că în sat se va trage apă cu sprijinul unor fonduri europene.


Vorbim cu doi oameni, nici unul din ei nu e proprietar pe acel loc unde vrem să campăm dar ne asigură că putem pune cortul fără probleme. Revenim la locul de campare făcând un mic ocol spre un vârf de deal. De acolo vedem mai bine Colţii Trăscăului şi Cheile Aiudului.

Fetele ne aşteaptă la soare în mijlocul poienii. Ochim două locuri mai bune şi montăm corturile. Apare şi proprietarul, un domn de 64 de ani care este foarte binevoitor. Nu îl deranjează prezenţa noastră, singura lui cerere este să nu facem foc.

Aflăm că satul nu mai are copii şi nici tineret, încet-încet lumea a plecat. El are aici pământ şi într-una din șuri are doi boi şi două vaci de care se îngrijeşte împreună cu soţia lui. Ne povesteşte că iarna trecută a fost zăpadă foarte mare şi cu greu a reuşit să ajungă la animale să le hrănească. Îi ofer un pahar de pălincă însă îl refuză politicos spunând că este bolnav şi ia pastile.


Îl întrebăm de marcajul turistic, ne pune ca a fost odată, acum nu mai trece pe aici. Ne luăm mai târziu rămas-bun. Urmează să ne revedem dimineaţă.

Urmează iarăşi o zi caldă, vrând nevrând căldura te scoate din cort la ore în care nici într-o zi de lucru nu te-ai trezi. Merg cu Ciprian undeva la buza pădurii să luăm apa de la o fântâniţa. Când urcăm o întâlnim pe soţia proprietarului care tocmai mulsese vacile şi ne oferă lapte. Cât despre lapte e o adevărat delicatesă, proaspăt muls, nepasteurizat, gras şi călduţ. Un deliciu. O răsplătim şi noi cu ce avem. Mai târziu vine şi domnul care urmează să îşi ducă vitele la păscut. Ne luăm rămas bun şi plecăm din nou pe traseu.

Ziua 2 : Floreşti - Brădeşti - Cheia - Boțani

Traseu e cam impropriu spus, cel puţin pentru prima parte a zilei. Mergem de fapt pe un drum vechi, care uneori e invadat total de iarbă către satul Brădeşti, loc civilizat unde există biserică şi magazin.


Drumul e frumos şi are deschidere către peisaje mai largi. Vedem un munte plin cu zăpadă, este vorba de Muntele Mare şi distingem şi  Cheile Poşaga şi zona Scărița - Belioara. Vedem şi drumul principal pe unde circula maşinile. O serpentină largă ne coboară până la el. Urmăm un localnic care taie câteva serpentine pe o potecă numai de el ştiută şi iată-ne în sat.


Spre deosebire de satele văzute până acum, în Brădeşti este o oarecare forfotă, există şi puţină viaţă socială. Ne oprim la magazin unde ne răcorim cu câte o cola locală. Avem şi semnal la telefon( doar pe Orange ) şi profităm de moment pentru a le spune celor de acasă ca totul e în regulă, suntem sănătoşi şi ne aflăm în grafic.

În centrul satului există nişte indicatoare: unul în stil rutier care ne arată direcţia spre Cheia şi Boțani; iar un altul turistic care spune aşa :

Cheia 1h, Cabana Râmeţ 3h, Întregalde 4h – marcaj cruce albastră
Huda lui Papara – 2ore şi jumătate, Sălciua - 3-4 ore – marcaj tot cruce albastră


Indicatorul rutier s-a dovedit o glumă fiindcă în câteva zeci de metri drumul s-a transformat rapid în potecă. Coborâm destul de repede pe fundul văii unde ne aşteaptă un pârâu. Dacă te uiţi pe jos ai senzaţia că e toamnă fiindcă poteca e acoperită cu frunze uscate; dacă ridici privirea verdele crud şi reconfortant îţi aminteşte că e primăvară.


Ne întâlnim cu un tânăr localnic care urca spre Brădeşti. Este echipat bine, are bocanci de firma, ce mai..montaniard. Poteca merge mult prin stânga apei şi destul de sus de aceasta. La un moment dat ieşim din pădure în nişte poieni frumoase. În stânga este o zonă stâncoasă. Conform hărții pe undeva pe aici ar trebui să fie Vf. Trascău, care dă şi numele muntelui.


O frumoasă cădere de apă ne face să ne lăsăm jos rucsacii pentru câteva minute. Jos, lângă apă pe partea opusă se află o gospodărie locuită şi foarte îngrijită. Are 30 de stupi numerotaţi, o deviaţie a râului învârte o paletă, iarba e proaspăt cosită, mai jos pasc nişte vaci. Observăm de asemenea câţiva stupi tradiţionali.


Oamenii de aici par a nu fi acasă. Suntem lătraţi de la distanţă de doi câini. Prin jur se afla câteva construcţii prăbuşite. Oare cum o fi să trăieşti zi de zi aici, în mijlocul pădurii, să transporţi totul cu cîrca ?

Peste câteva minute apar locuitorii. De departe par tineri. Sunt încărcaţi la maxim : rucsac în spate şi plase în fiecare mână.


Pornim mai departe urmând marcajul care se prezintă în stare foarte bună. Coborâm până pe firul văii pe care o traversăm pe o punte. Mai jos se găseşte un nou indicator. Hotărâm să ne abatem către Cheile Geogelului.


Mergem pe firul pârâului Geogel pe care îl traversăm rapid şi dăm de o poiană. Aici hotărâm să ne lăsăm rucsacii şi să continuăm până la chei în regim ultra-light. Ce bine să e mergi fără rucsac! E o adevărată plăcere, ai senzaţia că zbori. Am traversat râul de nenumărate ori, aşa că dacă am fi putut zbura cu adevărat ar fi fost chiar util. Ajungem la intrarea în Cheile Geogelului. Apa a săpat un culoar strâmt printre două stânci.


Şi că multiplele traversări ale apei să ajungă la apogeu ne mai aşteaptă încă două treceri ale apei. Cheile sunt scurte însă foarte frumoase. Din păcate nu putem ajunge până în partea superioară fiindcă e o porţiune de câţiva metri cu apă adâncă. Mai avem încă de mers şi nimeni nu riscă să se ude.

Revenim la rucsaci. Ce bine stau ei la umbră.E timpul să îi mai uşurăm, aşa că aşezăm la masă. Ciprian prepară o supă la plic care a picat la fix.

Apar doi localnici care urcă şi ei spre Cheile Geogelului. Ei au rezolvat mult mai simplu problema trecerii prin apă încălţându-se cu nişte cizme de cauciuc. Vin spre noi şi se prezintă respectuos. Aflăm că locuiesc în amonte de chei şi că au venit să îşi viziteze vacile care pasc undeva mai jos. Îi mai întrebăm de traseu. Din păcate şi ei refuza gura de pălincă pe care le-o ofer.


Oamenii pleca în sus la casele lor, noi o luăm în jos şi revenim în Valea Brădeştilor. Începem să trecem pe lângă case părăsite, unele din ele dărâmate. Mai jos dăm iarăşi de o gospodărie faină, locuită. Trecem o punte cu cabluri şi scânduri. Privesc înapoi şi văd pe prispă casei o femeie bătrână.


Oare ce simţi ştiind că eşti ultimul om din sat? Ce simţi după ce ai văzut că oamenii pleacă unul câte unul, unii către lumea de dincolo, iar alţi către oraş? Ce simţi gândindu-te că după tine satul va rămâne doar o amintire?

Satul Cheia se afla în mijlocul pădurii. Se poate ajunge doar cu pasul pe poteci. Unele din poteci se afundă şi mai mult în pădure. Iar celelalte nu-s nici ele mai proietenoase. Spre exemplu ieşirea la civilizaţie se face prin Cheile Rîmețului drum ce trebuie şi el parcurs prin apă.


Odinioară în sat există şcoală. Biserica există şi acum şi pare a fi în stare bună. Marcajul ne scoate într-o poiană unde există stâlp indicator. Poiana se află la o confluenţă de ape : aici se întâlnesc Brădeștiul cu Geoagiul. Razem rucsacul de stâlp şi studiez marcajele. Mare greşeală! O să vedeţi imediat de ce.

Noi trebuie să urmărim de acum încolo triunghiul albastru. Următorul semn este peste râu. Posibilităţile de trecere sunt limitate. Undeva există un copac doborât care leagă cele două maluri. Cam greu să treci în siguranţă prin locul ăsta cu rucsaci mari în spate. Mă duc mai în jos în speranţa că poate o să ochesc un punct potrivit. Până la urmă ajung şi la biserică.

N-ai zice că e părăsită, de fapt nici nu cred că este. Are perdele curate la ferestre, este închisă. În jurul ei se află un mic cimitir, locul de hodină al celor ce au trăit pe aici. Curtea bisericii este proaspăt cosită. Suntem chiar într-o zi de duminică şi senzaţia pe care o am este aceea că azi a bătut clopotul şi s-a ţinut slujba.

Mă întorc în poiană. Ciprian mă anunţă că avem o problemă mare.

- Știu, zic, trebuie să trecem prin apă.
- Nu..Mai mare decât asta. Albinelor pare să le placă foarte mult rucsacul tău!

Chestie din asta n-am mai păţit. Ne gândim noi cum să facem să scăpăm de vizitatoarele astea dar e complicat. Încercam să le afumăm. Nu sunt deloc impresionate, câteva îşi iau zborul. Salt rucsacul şi îl pun în spate sunt avertizat să îl pun rapid jos. Îl lepăd ceva mai departe de apă, în poiană. Între timp mă aleg cu o muşcătură de albină în zona genunchiului. Seara constat că de fapt mă muşcaseră trei albine. Bine că nu sunt alergic.

Între timp caut cu Ciprian nişte vreascuri, ceva cu care să facem un foc mai zdravăn. Pericolul era acela că albinele să se dedulcească şi la ceilalţi rucsaci şi atunci să vezi distracţie!

Soluţia vine de la Oana care dă peste albine cu un spray de ţânţari. Albinele pleacă de pe rucsac dar zumzăie pe lângă el. Acum ori niciodată!


Iau rucsacul în spate şi mă bag repede prin apă, nu mă opresc decât pe malul opus. Am scăpat de albine. Trecem cu toţii şi apoi ne continuăm drumul. Pe mal e o altă poiana frumoasă din păcate cele două case din ea sunt în curs de dărâmare..


Puţin mai sus ne realimentăm cu apă. Urmează o porţiune de urcare. Ţăranii au creat însă o potecă ingenioasă care să nu îţi stoarcă vlaga şi după câteva minute ne trezim sus într-o poiană de unde putem admira în voie peretele stâng al Cheilor Rîmețului. Se vede foarte bine şi celebra potecă numită Brâna Caprelor care este agăţată undeva la mare înălţime. În vale trebuie să fie fără îndoială Cheile Pravului.


Poteca se mai domoleşte şi merge o bună bucată pe curbă de nivel. Mai găsim câteva șuri în stare bună aflată însă lângă nişte case degradate şi părăsite. Deşi am mers destul verdele crud şi cirirpitul de păsări ne dau elan pentru a continua. Orele sunt destul de înaintate, în Boțani va trebui să găsim un loc unde să întindem cortul.


Mergem o perioadă prin pădure, apoi ieşim pe nişte plaiuri încântătoare. Poteca face o serpentină largă şi coboară până pe firul văii. În vale se vede o casă păzită de mulţi câini, se aud voci de copii.

Continuăm să urcăm uşor pe firul văii. După câteva minute de mers dăm de roata unei foste mori. Puţin mai jos, pe cealaltă parte a râului, ne atrage atenţia o casă vopsită în alb şi albastru care însă pare a fi fost la origine una tradiţională.

Mergem la gard şi strigăm. Ne întâmpină un domn cu care avem o discuţie despre cum urmează să abordăm traseul în continuare. Ne invită să punem corturile la el în curte. După o scurtă şedinţă tehnică hotărâm să acceptăm invitaţia omului.

Facem cunoştinţă : pe domn îl chema Pompiliu Boțan( cei de prin familia lui au dat şi numele satului Boțani ). Aflăm că domnul are 51 de ani, a lucrat la Cugir, la uzină de armament dar şi că a fost plecat în Israel o bună bucată de timp. Acum a revenit în satul natal, a luat această casă şi a început să o renoveze. Iată un om care vrea într-adevăr să petreacă anii ce vor veni în linişte, în mijlocul naturii, ferit de viteză şi agitaţia lumii civilizate. În sfârşit un om normal!

Ca orice ardelean care se respectă ne tratează cu o palincă de prune care ne pică foarte bine. Ne invită în casă şi ne arată cu mândrie baia: are cadă, closet, apă curentă. Unde e mâna de om gospodar se vede. Pământul din jurul casei este arat, ba mai mult omul şi-a costruit şi un solar unde acum cultivă varză. Din păcate şi domnul Pompiliu are ceva probleme de sănătate şi refuză şi el pălinca de la mine.

Ziua 3 : Boșani - Tecșești – Răicani – Fața Pietrii

Dimineaţa gazda ne aşteaptă cu cafeaua făcută. Eu nu sunt un băutor de cafea dar acum am făcut excepţie că nu era frumos să refuz. Între timp apar doi oameni cu un cal şi un plug. Aflu că sunt cumnatul, respectiv nepotul. Se apucă de arat pe la ora 8 şi au spor, treaba merge bine şi repede.


În timp ce noi ne pregăteam bagajele apare şi sora domnului Pompiliu având nişte ciuperci mari atârnate de o sârmă. Facem câteva poze cu toţii, facem schimb de numere de telefon. Nepotul Alin ne cere adrese de messenger şi de facebook. Internetul se pare că a ajuns chiar şi în acest loc îndepărtat.


Ne luăm rămas bun şi plecăm la deal spre Tecșești. O luăm la stânga pe prima vale pe care o întâlnim, pe lângă o casă de asemenea locuită. Domnul Pompiliu ne spusese să avem grijă fiindcă drumul nu e marcat şi să ocolim stânca pe partea stângă. Ne uitasem de cu seara să vedem unde e stânca. Pare că e situată în dreapta firului văii. În stânga ei se afla o șa. Acolo trebuie să ajungem, ne zicem.


Mergem pe lângă apă. Aceasta are un izvor puternic sub o piatră. Facem plinul şi urcăm pe o vale seacă. Nu mai e potecă vizibilă. Apar stânci şi singura posibilitate decentă de continuare e pe firul văii. Ajungem şi la o mică săritoare. O urc cu ceva efort. Mai sus urmează o săritoare mai serioasă de vreo 4 metri. Pe aici e destul de riscant de urcat cu rucsacul mare şi greu în spate.

Ciprian face prospectul zonei urmat îndeaproape de Ramona. Ei apreciază că în continuare traseul va fi mult mai blând . Eu şi Oana rămânem jos. Legăm rucsacii de o sfoară şi în felul acesta îi trecem pe săritoare.

Urcă Oana, urc şi eu, punem rucsacii în spate, mai trecem o săritoare micuţă. Puţin mai sus încă o săritoare. Aici e altă problemă: deşi nu e înaltă are în faţa ei o groapă. Prize nu prea există. Ciprian are inspiraţia de a se băga în groapă. Găseşte o gaură prin care se poate urca şi iese deasupra săritorii. Urcă şi Ramona.

Acuma urmează partea distractivă, cum să urcăm bagajele ? Soluţia e una singură: eu mă bag în gaură, Oana îmi pasează câte un rucsac pe care îl ridic deasura capului de unde e luat de Ciprian care îl pasează Ramonei care îl depune într-un loc sigur. Muncă de echipă în adevăratul sens al cuvântului!

În sfârşit ne vine mintea un pic la cap şi stăm să ne odihnim câteva minute. Bem nişte apă, ne mai liniştim. Mă uit la ceas, am cam pierdut timp pe bucata asta şi deşi nu sunt decât două-trei ore de când am plecat suntem destul de obosiţi.

Valea se mai deschide dar tot ne mai pune în cale o săritoare. Eu şi Ciprian decidem să o ocolim fără bagaje şi să mergem până în şaua ce se vede aproape ca să studiem un pic terenul. Ocolim săritoarea prin dreapta pe un sol destul de alunecos. Mergem câteva minute şi constatăm cu bucurie că urmează să ieşim în pădure pe un platou larg unde se află nişte stâlpi de curent.


Aducem cu bucurie vestea cea bună fetelor. Într-un final hotărâm să urcăm bagajele tot pe sfoară. De data asta fetele sunt la aruncare, noi la prindere. După ce e treaba gata Ramona se enervează şi urcă rapid săritoarea. Oana însă are nişte încălţări care alunecă şi preferă tot o ocolire.


Ieşim din pădure pe un platou mare şi întins. Aici se găsesc stâlpi de curent. Nu ştim exact pe unde suntem însă cosultăm harta şi o luăm pe lângă stâlpi. Nu există marcaj. Mergem câteva zeci de minute printr-o linişte absolută pe un platou lung cât multe terenuri de fotbal. Începe să se vadă Piatra Cetii, o creastă sălbatică şi stâncoasă. Drumul coboară puţin şi începem să vedem primele case. E clar, am ajuns în Tecșești. Găsim chiar şi un marcaj cruce galbenă.

Mergem la una din case aflate în lucru unde întâlnim un tânăr. Avertizăm omul că urmează să îi punem o întrebare stupidă, dacă într-adevăr ne aflăm la Tecșești. Ni se confirmă că da. De asemenea ni se arată şi locul unde se afla celebra poiană cu narcise( care încă nu sunt înflorite ). De asemenea mai aflăm o informaţie preţioasă. Suntem îndrumaţi pe un drum nemarcat care duce în satul Răicani.

- Mergeţi pe acolo că aveţi ce vedea! ne-a spus tânărul.

Am renunţat să mai urcăm Piatra Cetii deşi până acolo nu era mult de mers. Căldura excesivă şi efortul de mai devreme ne-au cam obosit şi ne-au cam mâncat timpul. Ne întoarcem la fete care ne aşteaptă sub un măr înflorit. Albinele roiesc peste tot şi zumzetul lor continuu îmi aduce aminte de sunetul vuvuzelelor.

Stăm câteva minute la umbra apoi ne facem curaj spre a merge mai departe. Ne ţinem de crucea galbenă dar şi de un triunghi roşu. Într-una din grădini oamenii tocmai înmormântează pe cineva. Ca şi mai aproape de Braşov, la Poiana Mărului, există obiceiul ca morţii să îşi ducă somnul de veci aproape de case şi nu neapărat la cimitir.

Puţin mai încolo vedem şi o narcisă înflorită. E cam departe, undeva într-o curte. Mai sus există şi nişte săgeţi indicatoare:

- Piatra Ceţti – o oră, triunghi roşu
- Băile Romane Cetea 4-5 ore, triunghi roşu
- Muntele Cetii – Cabana Întregalde – 3 ore, triunghi roşu
- Valea Gălzii, Cheile Întregalde, Cabana Întregalde - 3 ore, cruce galbenă
- Valea Mănăstirii – 2 ore cruce galbenă.

Tot de aici începe şi rezervaţia Poienile cu Narcise Tecșești. Merg câteva minute pe marcajul înspre Piatra Cetii pentru câteva fotografii. Deşi e abia 30 aprilie soarele arde nemilos şi mă întorc pe drumul de Răicani care din fericire e mai mult pe la umbră.


Drumul amintit merge mai mult pe curbă de nivel, nu există marcaj turistic ci doar un pătrat roşu care marchează limita de rezervaţie.


Drumul a fost absolut agreabil, tânărul din Tecșești care ne-a sfătuit să îl urmăm a avut dreptate. Mergem în cea mai mare parte pe curbă de nivel suntem la înălţime şi avem permanent în vizor satul.


Cam după o oră ajungem în cătunul Răicani. Şi sici găsim doar câteva case. Într-una din grădini oamenii pun cartofi. Pare a fi o clacă, adică toţi sătenii s-au adunat să dea o mână de ajutor celui ce are grădină. Salutăm şi întrebăm despre cum şi pe unde se continuă traseul. O femeie ne spune să ne orientăm după stâlpii şi firele de curent electric care l-a un moment dat ne vor coborî.


La ieşirea din sat este o intersecţie de drumuri. Ambele drumuri au stâlpi şi fire. Unul din ele merge pe curba de nivel celălalt coboară. Noi plecăm la vale iar după câteva minute regăsim marcajul banda roşie, cel pe care îl pierdusem acum două zile în drum spre Floreşti. Marcajul însoţeşte drumul şi e aplicat preponderent pe stâlpi şi copaci. Găsim o zonă umbrită şi decidem să facem o pauză mai lungă. Mâncăm şi ne hidratăm. Pe lângă noi trece un grup mare de cehi. Apoi, după câteva minute, coboară un bătrân.

Între timp facem calcule despre cum să abordăm următoarea parte a traseului. Vedem pe celălalt versant un drum forestier care e în plin soare şi care face multe serpentine. Bănuim că marcajul înspre satul Fața Pietrii duce prin pădure. Ştim că trebuie să ajungem pe versantul de vis-a-vis, să urcăm până într-o zonă cu stâlpi de curent iar apoi să coborâm.


Până la urmă plecăm şi ne hotărâm să ne ţinem deocamdată după marcaj. Ajungem pe firul văii. Trecem apa şi ajungem pe un drum de pământ mai lat. În apropiere este un alt drum de pământ care merge sus la deal. Aici găsim şi marcajul dar după o porţiune mai lungă. Din fericire la una din curbe este o intersecţie iar marcajul duce pe o faţă umbrită. Ce uşurare! Dar de soare e greu să te ascunzi aşa că după câteva zeci de minute ieşim din pădure pe un plai verde şi fain. Peisajul se deschide şi vedem până departe. Ajungem din nou într-o zonă locuită, cu case tradiţionale așezate ici colo.


Ne vedem în continuare de drum, cu scurte pauze foto. Încet dar sigur ajungem în partea de sus a dealului unde suntem întâmpinaţi de o pădure destul de deasă de mesteceni. E prilejul perfect pentru o nouă pauză la umbră. Ce bine e!


Dar călătorului îi şade bine cu drumul. Ajungem pe un plai fain şi începem să mei vedem porţiuni de pe Valea Mănăstirii. De aici practic va începe coborârea finală.


Lăsăm rucsacii în drum şi facem o plimbare scurtă până la o casă tradiţională abandonată. Îi lipsesc geamurile, dar în general se prezintă destul de bine.


Trupă de Trăscău, aprilie-mai 2012: sus: Ciprian, Bogdan; jos: Oana, Ramona

Pe prispă i-a rămas şi numărul: 29; dar şi o scară. Se vedea că odată a fost pe aici o livadă frumoasă. Acum e doar un hăţiş care tinde să cuprindă totul.
Ne facem o poză de grup înfaţa acestei case. Ca să putem face asta am trebuit să găsim o soluţie ingenioasă de a agăţa cumva aparatul într-un pom.


Astfel în Munţii Trăscăului s-a semnalat existenţa Pentaxului de Copac! Foto: Oana Mihut


Asta pe lângă existenţa Pentaxului de Pământ. Foto: Oana Mihut


Ne întoarcem la rucsacii care ne aşteaptă frumos înşiruiţi. Îi luăm în spate şi plecăm la vale în căutarea unei surse de apă dar şi a unui loc de cort. Apa găsim relativ repede şi scoatem sticlele să facem plinul. Din spate vine o săteancă, tanti Eugenia Munteanu. O întrebam dacă ştie vreun loc mai drept unde am putea să ne instalăm corturile.

Veniţi la mine, am loc pentru corturi şi apă.

Tanti Eugenia are 75 de ani. Din păcate a rămas singură soţul ei a murit în urmă cu opt ani. Nu a avut copii însă nu duce lipsă de neppti, 10 la număr. E o femeie tare de treabă care ne-a primit cu toată dragostea. Prin vecini mai sunt copii, glasurile lor se tot aud pe aproape.


Instalăm corturile, mâncăm ceva şi apoi ne punem la somn. Locul de campare e deosebit de frumos. În apropiere se află nişte pereţi stâncoşi foarte pitoreşti. Dimineaţa ne trezim odată cu răsăritul soarelui. Profităm şi stăm să facem poze.


Deşi e devreme e foarte cald aşa că nu mai revenim în corturi ci preferăm să stăm la soare.


Mai târziu stingem şandramaua şi ne prezentăm la Tanti Eugenia. Ea e în grădină şi face curat, mai exact taie nişte spini. Îi dăm şi noi o mână de ajutor.


Pe drum apărare o altă săteancă. Pare destul de tânără, e foarte voioasă şi bine dispusă. Nici una nici două scoate de undeva o cameră foto digitală şi ne face o poză. Ne spune că are 56 de ani, iar copiii ei sunt în America. În America a fost şi ea de câteva ori şi vă mai merge şi anul acesta.


Avem puncte de belvedere interesante spre satele Râmeţ şi Valea Uzei( acolo unde urcasem cu trei zile în urmă ) dar şi cu stâncile impresionante ce se coboară în Valea Mănăstirii. Senzaţia pe care o ai este aceea că stâncile s-au deschis asemeni unei cortine.


Drumul continuă oi vreme pe plaiuri despădurite apoi intră definitiv în pădure. Se coboară frumos pe o potecă lată care e croită astfel să încât să fie blândă cu încheieturile şi articulaţiile.


Ieşim din pădure şi dăm într-un drumeag care trece pe lângă nişte case de vacanţă. În curând dăm de asfalt. După încă aproximativ un kilometru revenim la Cabana Râmeţ de unde recuperăm maşina. Mulţumim celor de la cabană pentru că ne-au lăsat să parcăm şi plecăm să facem o vizită la Mănăstirea Râmeţ.


Cadrul în care a fost construită mănăstirea este deosebit de frumos. În interiorul zidurilor ca de cetate totul este rânduit şi îngrijit cum trebuie. Măicuţele de aici au activităţi dintre cele mai diverse, cele mai exotice fiind nişte cabinete stomatologice dar şi nişte ateliere în care se ţes covoare. Mulţumim Celui de Sus că a avut grijă de noi în această excursie, apoi plecăm spre Braşov.

Oare ce s-ar putea spune după o astfel de excursie? Munţii Trascău au altitudini reduse, cu siguranţă nu reprezintă o atracţie majoră nici măcar pentru turiştii pasionaţi de munte. Dar munţii ăştia mici au de spus povesti multe pentru cei ce ce vor să asculte. Ei ne vorbesc despre singurătate, despre agonie, despre moarte, despre cum natura recucereşte spaţii pierdute cine ştie când. Ne vorbeşte despre oameni, despre viaţă, despre cum poţi fericit având foarte puţin.