Munții Bîrgăului: în drum spre Heniu Mare
Data publicării: 28 oct 2014
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
După ziua minunată petrecută în Călimani a urmat o o nouă piatră de încercare pentru noi: excursie în Munţii Bârgăului. Ţinta noastră era Vârful Heniu Mare, cel dotat cu turn şi antene. Citisem pe internet câteva jurnale, şi în toate se povestea despre mers pe trasee nemarcate, dificultăţi de orientare şi bălăureala.
Din Prundu Bârgăului mergem cu maşina pe vale până la o barieră care o găsim pusă. Acolo este staţia inferioară a unei instalaţii de transport pe cablu care îi duce pe cei de la Radiocom până sus la turnul de televiziune. Unii i-ar spune telescaun. Treaba e că nu există decât o cabină în care să te poţi urca. Mai mult decât atât, are aspectul unui butoi cu geam în jumătatea superioară. Acolo pot încăpea cu greu trei persoane.
Suntem în aceeaşi formaţie de ieri: Dan, Leo, Alin şi eu. Vorbim cu domnul de la Telescaun şi ne spune că nu prea urcă lume pe jos de aici. Ne zice să ne mai orientăm după stâlpi şi după cabluri.
Ne echipăm şi pornim pe vale. Trecem apa de câteva ori şi oprim în dreptul unei văi care merge către dreapta. Începem un urcuş greu. Pe vale sunt multe lucruri aduse de viituri. Altfel este frumoasă, plină de căderi de apă mai mici sau mai mari. Cu toate astea e înclinată şi nu prea avem spor la înaintare. Teoretic ar trebui ca la un moment dat să ieşim în stânga şi să ajungem sub firele de la telescaun.
Practic suntem blocaţi pe valea asta, nu avem pur şi simplu pe unde ieşi aşa că trebuie să o urmăm la deal până la locul propice. Din păcate valea se tot îndepărtează de telescaun după cum ne dăm noi seama. Nu avem contact vizual cu firele şi cu stâlpii. Trecem pe lângă nişte cascade pe care le urcăm cu atenţie fiindcă solul e alunecos.
La un moment dat valea coteşte puternic spre dreapta şi decidem că e cazul să ieşim de pe ea. Ceea ce şi facem la prima şi singura ocazie avută. Ce a urmat a fost o balaureala adevărată. Am mers tot la deal, pe pante înclinate, prin locuri cu vegetaţie din abundenţă, fără vizibilitate. Am încercat diverse variante, am făcut cunoştinţă cu tot felul de plante înţepătoare, cu urzici. Undeva am făcut un popas şi am văzut că urcasem o diferenţă de nivel bunicică. În depărtare se vedeau Bîrgaiele şi extremităţile vestice ale Munţilor Călimani.
Din păcate nici urmă de stâlpi şi de potecă. Ţinem pe cât e posibil direcţia de mers către stânga. După multă vreme, printre copaci vedem în sfârşit un stâlp. Dar nu e simplu de ajuns la el. Trebuie mers prin pădure pe un loc cu pantă pronunţată. Apoi intrăm pe un jgheab şi coborâm puternic până ajungem sub cabluri. De aici ne aşteaptă o urcare sănătoasă până la stâlp. Sub firele telescaunului e hăţiş, sunt plante mari, copaci doborâţi. Nici urmă de potecă aşa cum credeam. Alin ajunge primul la stâlp şi nu sta pe gânduri prea mult. Urcă o scară verticală de 25 de metri până în vârful stâlpului de unde evaluează situaţia.
Dan urca şi el până la jumătate, unde este o mică platformă. Când coboară facem evaluarea şi şedinţa tehnică: până sus ar mai fi doi stâlpi. Problema e că suntem obosiţi şi oareşcum demoralizaţi de atâta urcuş cu obstacole. Estimăm cam o oră şi jumătate până la vârf iar coborârea încă nu ne dăm seama pe unde ar putea fi. Oricum în tot ceea ce citisem se vorbea despre trasee nemarcate, doborâturi, sălbăticie.
Până la urmă decizia pe care o luăm este să coborâm. Nu prea ştim pe unde dar deocamdată nu ne putem orienta decât după cabluri. Mergem iarăşi prin hăţiş şi prindem firul văii pe care coborâsem mai înainte. Nu prea avem de ales, pe sub stâlpi nu prea ne vine să mergem şi ţinem firul văii.
Practic suntem pe o vale plină de pietre care pleacă la vale fără prea multe invitaţii din cauza terenului abrupt. Din cauza asta ne risipim şi păstrăm distanţa unul faţă de altul pentru a evita vreo accidentare.
Trecem de două pasaje alunecoase mai abrupte şi mai dificile. Apare şi un pârâiaş şi mergem tot tot timpul pe lângă el. De undeva de jos se aude zgomot mare de ape. În curând ajungem la o cascadă mare cu două trepte. E recompensa finală de astăzi pentru traseul parcurs. La baza cascadei viiturile au adus multe trunchiuri de copaci.
De aici lucrurile se simplifică: panta se domoleşte brusc, valea se lărgeşte, nu mai e nici un obstacol care să ne pună probleme cu adevărat. Cam în 20 de minute ajungem la baza telescaunului. Şi înainte de a pleca ne spălăm cât putem de bine la râu.
Trupa la final făcând concurs care e mai murdar.
Concluzie: o tură interesantă. Chiar foarte interesantă. Cam tot timpul nu am avut habar pe unde mergem, către ce ne îndreptăm de fapt, pe unde o să coborâm. Dar am scos-o la capăt până la urmă şi am rămas cu nişte amintiri de neuitat.
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole