Dolomiți, episodul 4: Tofana di Mezzo și Cinque Torri
Data publicării: 09 dec 2014
De multe ori când călătoreşti se întâmplă să afli de locuri noi şi să îţi schimbi planul. Aproape de fiecare dată, mai ales când am fost prin străinătate, am găsit la faţa locului destinaţii noi şi inedite. Aşa a fost şi de data asta. Studiind harta aflăm că putem ajunge facil pe un vârf ce depăşeşte 3200m.
Ne interesăm cum stă treaba şi aflăm că avem la dispoziţie un sistem de 3 telecabine. Iniţial am căutat o variantă de urcat pe jos până la penultima staţie de telecabina. Cum aveam în plan şi Cinque Torri pentru această zi am hotărât să folosim timpul cât mai eficient.
Dis de dimineaţă ne-am înfiinţat la staţia de bază cu gândul de a urca cu prima telecabină. Dimineţile au fost întotdeauna frumoase la Cortina şi voiam să profităm de lucrul acesta. Mai apoi norii cucereau crestele. Sperăm că şi de data asta să avem cer limpede şi vizibilitate.
Sistemul de telecabine Freccia nel Cielo( în traducere Săgeata către Cer ) ne va urca de la Cortina D’Ampezzo, de la 1224m până la Cima Tofana 3190m. Preţ dus-întors 24 de euro de persoană pentru trei telecabine. Vă garantez, experienţa este copleşitoare.
Mai multe detalii aici:
http://www.freccianelcielo.com/
Aşteptam să se strângă 10 persoane astfel încât telecabina să se suie către cer aşa cum îi spune şi numele. Rămânem uluiţi de mărimea acestei prime telecabine. Poate transporta până la 80 de persoane, e un adevărat autobuz. Mulţi dintre pasageri sunt echipaţi cu kit-uri de via ferată şi bănuim că vor parcurge nişte trasee serioase.
Cabina urcă pe deasupra fostei pârtii olimpice de bob astăzi folosită pentru coborâre de cei care practică mountain-bike.
Nu stăm deloc în staţiile intermediare, de fiecare dată urcăm direct în următoarea telecabina. Planul este să ne oprim la întoarcere. Peisajul se schimbă brusc de fiecare dată. La prima oprire, numită Col Druscie(1778m) abia se termină pădurea şi începe păşunea alpină.
La a doua oprire, Ra Vales(2475m), eşti deja în împărăţia stâncilor şi a aridităţii. Până la staţia finală Cima Tofana( 3190m) nu orice muritor de rând poate urca pe jos. Diferenţa de nivel între ultimele două staţii se urcă însă foarte abrupt.
Pe măsură ce schimbăm telecabinele, acestea sunt tot mai mici. Peisajul însă e copleşitor. De sus Cortina arată ca şi de jos: o staţiune cochetă, cu clădiri aranjate cu bun gust aşezată într-o porţiune de vale mai largă. În zare sunt sute de vârfuri şi de creste. Îl remarcăm pe Antelao( 3264m), numit şi Regele Dolomiţilor. Regină este, fireşte, Marmolada( cu vârful Punta Penia 3343m).
La staţia finală de pe Cima Tofana e răcoare. Soarele îşi face treaba şi topeşte şi ultimele frânturi de ceaţă. Ne îmbrăcăm cu tot ce avem şi ieşim pe terasa de lângă staţia de telecabină. Ceea ce văd îmi dă o stare ciudată: pe de-o parte de teamă fiindcă în jos sunt aproape 2000 de metri până la Cortina iar eu nu m-am vindecat decât parţial de răul de înălţime; pe de altă parte e entuziasmul de a fi la o asemenea altitudine după 7 ani. Atunci urcasem pe jos spre Vârful Veletta din Spania însă pe la 3200 de metri am fost nevoiţi să ne oprim.
Acum urcarea a fost mult mai rapidă, nu am pierdut timp pe drum însă am ajuns sus, bineînţeles, complet neaclimatizați. De la terasa panoramică se mai pot urca încă două vârfuri în condiţii de siguranţă fără echipament special.
Suntem ultimii care plecăm. Până să ajungem la stânca trebuie să urcăm pe nişte trepte de lemn care sunt acum ude şi alunecoase. După câteva trepte suflam toţi de parcă am fi făcut cel mai greu traseu din viaţa noastră. Altitudinea, lipsa de oxigen şi faptul că nu suntem aclimatizaţi îşi spun cuvântul.
Partea bună e că nimeni nu are dureri de cap, ameţeli sau alte simptome asociate cu răul de altitudine. Aşadar copăcel-copăcel ne îndreptăm spre vârful Tofana di Mezzo, cel mai înalt din zonă, 3244m, al treilea vârf ca înălţime din Dolomiţi.
Pe vârf sunt mai mulţi din cei care au urcat cu noi cu telecabina. Îşi fac o grămadă de poze în ipostaze care mai decare mai periculoase după se duc la telecabina şi coboară. Eu unul rămân mască: pentru ce să faci aşa ceva? Doar să ai ce pune pe Facebook? Nici măcar o persoană nu plecat pe vreun traseu de via ferata. După întâmplarea asta mi s-a confirmat pe deplin faptul că Facebook-ul îi tâmpeşte pe unii.
Dar să revenim la partea frumoasă. Vizibilitatea este remarcabilă şi ne permite să identificăm locuri pe care le ştiam doar din poze cum sunt Marmolada sau Piz Boe. Pentru toţi este un record de altitudine. Deşi e rece, nu bate vânt deloc. Avem ce vedea: în jos e hău cât cuprinde şi identificăm şi două lăcuşoare, în stânga şi în dreapta sunt trasee de via ferata. În faţa noastră se desfăşoară Tofana di Rozes, un munte roşiatic.
Oriunde te-ai uita vezi numai creste şi văi. E peisajul pe care îmi doresc să îl văd în fiecare zi, din păcate e imposibil. O perioadă rămânem singuri pe vârf, până la apariţia următorilor alpinişti care îşi fac poze pentru Facebook. Coborârea o facem pe o altă parte, direct pe creastă, pe lângă un fel de gard care să nu te lase să cazi în gol. Ajungem apoi pe o potecă mai lată pe care venim către staţia de telecabina.
Undeva pe o stâncă există indicator către un traseu de via ferata. Mergem să vedem şi noi cum e. Începutul lui cel puţin nu pare prea înspăimântător, ai cablu, poteca e îngustă dar bine conturată. Am mers câteva zeci de metri apoi am urcat pe cel de-al doilea vârf din zonă care nu ştiu cum se numeşte. Nu există nici o plăcuță, nimic, însă vârful este bine individualizat.
Apoi coborâm pe lângă gardul improvizat până la poteca oficială. De acolo mai avem puţin până la staţia de telecabină. Ce e interesant, e că există nişte teleschiuri care te urca foarte sus, până aproape de Cima Tofana. Panta e foarte abruptă şi chiar îi admir pe cei ce fac coborâri pe asemenea pârtii dificile.
Ne oprin la Ră Vales, ieşim din staţia de telecabina. Lângă este o cabană circulară, astăzi închisă. Dar şi aici este o terasă cu privelişti minunate. Stăm puţin, doar pentru câteva poze. Există şi trasee marcate de diverse dificultăţi care pot fi făcute pe jos sau cu bicicleta.
Coborâm încă o etapă la Col Druscie. Lângă staţia de telecabină este o cabană cu mai multe amenajări, cu locuri de joacă pentru copii dar şi cu şezlonguri pentru aceia care vor să prindă bronz de munte. Puţin mai încolo este construit un observator astronomic aflat la capătul unui traseu tematic ce pleacă de la Cortina.
Monte Cristallo
Pârtia olimpică de bob
La telecabina avem o întâlnire cu nişte personaje inedite. E vorba de doi biciclişti. Tipii sunt plin de noroi, de la picioare şi până în creştetul capului. Coborând cu telecabina am văzut şi de ce: ei se apucaseră de coborât pe un traseu dedicat care merge parţial şi pe fosta pârtie de bob. Au coborât cam odată cu telecabina aşa că i-am putut urmări în voie pe toată durata călătoriei.
Cinque Torri pe quattro ploi
Ne luăm maşina din parcare şi ne îndreptăm către următoarea ţinta a zilei de astăzi, Cinque Torri. Pentru aceasta urmăm şoseaua către Pasul Falzarego. Undeva pe stânga e un indicator cu Cinque Torri, care trece pe sub o poartă. Noi însă continuăm şi ne oprim în parcarea de lângă un telescaun.
Locul poartă numele de Băi de Dones (1889m). Se poate urca şi cu telescaunul sau pe o potecă de sub el până la Rifugio Scociattoli aflat în imediata apropiere a celor Cinci Turnuri. Preţul la telescaun este 10,5 euro pentru urcare şi 15 euro pentru urcare şi coborâre.
Noi am ales un traseu mai ocolit. Poteca la început este tare noroioasă şi în câteva minute ne duce lângă Lacul Bai de Dones. Apoi începem să urcăm prin pădure pe o potecă drăguţă care nu ne supune la cine ştie ce efort. La un moment dat am senzaţia că aud un motor de maşină. În câteva minute ajungem la o şosea pe care chiar circulă maşini. Aşadar se poate ajunge fără restricţii şi cu maşina până în zona Cinque Torri.
Mai avem încă două curbe şi deja vedem şi cabană(2137m) şi unul din turnuri. Fix când ajungem la cabana începe să plouă. Ne adăpostim afară, pe o băncuţă aflată sub un acoperiş. Ploaia e consistentă însă se termină repede, cam după o jumătate de oră. Şi asta fuse ploaia numero uno.
Atmosfera se limpezeşte, vedem şi cabanele aflate mai sus, respectiv Avelau(2413m) şi Nuvolau(2575m). De la Cabana Cinque Torri până la Nuvolau este o instalaţie rudimentară de transport pe cablu folosită pentru aprovizionare.
În faţa noastră se desfăşoară, ceva mai departe, o altă creastă frumoasă şi ascuţită. E genul acela de creastă muntoasă pe care ţi-o închipui atunci când citeşti poveşti. Soarele apare din nou şi ne dă speranţe de vreme bună.
Plecăm spre Rifugio Scociattoli (2255m) pe poteca marcată. Se poate folosi şi drumul forestier care urcă mai lin. Treptat ni se dezvăluie cele cinci turnuri de piatră. Sunt minunat aşezate într-o zonă deschisă, superbă. Cel mai înalt dintre ele are 2361m.
Pericolul ploii încă nu a trecut de tot. Nori negri iarăşi apar şi până să facem câteva poze apar şi primii stropi. Din fericire suntem foarte aproape de cabana Scociattoli şi ne adăpostim sub terasa ei. Un grup de fete vroia să plece către vale însă aversa le întoarce rapid la cabană. Noi însă ne tolănim pe nişte saci-fotolii şi aşteptam să se sfîrșească grozăvia.
Aşa ne-am petrecut şi ploaia numero due.
După ce se termină plecăm să vizităm muzeul războiului şi să facem turul celor cinci turnuri. În apropriere a fost amenajat un spaţiu în aer liber care să aducă aminte de Marele Război, adică primul război mondial. În perioada în care am fost se comemorau 100 de ani de la începerea războiului. Am colindat şi noi tranşeele, grotele, poziţiile de tragere. Ne-au impresionat faptul că oameni fără cine ştie ce echipament au stat şi au luptat în aceste locuri. Pe ploaie, frig şi zăpadă. Timp de câţiva ani. O plimbare prin acest muzeu este obligatorie odată ce te afli în preajma sa.
Ce e frumos e faptul că am cam rămas singuri. Ceilalţi turişti au fost alungaţi de cele două ploi de până acum.Potecile ne duc spre o intersecţie. Şi unul din indicatoare ne îndrumă aproape de Cinque Torri, în inima lor. Mergem pe la baza turnurilor. Undeva în vale apare curcubeul care întregeşte un peisaj superb dominat de vârful Antelao.
Cinci turnuri şi un curcubeu
Ne aşteaptă apoi o coborâre printr-un culoar strâmt şi alunecos. Practic acest culoar este creat de două dintre turnuri care se sprijină unul de celălalt.
Treptat ne îndepărtăm de Cinque Torri şi ieşim pe o potecă aflată deasupra cabanei omonime. Continuăm circuitul spre Rifugio Scociattoli la care ajungem, din nou, odată cu ploaia. Ne refugiem iarăşi în locul ştiut.
De data asta natura se dezlănţuie cu mai multă furie decât în precedentele dăţi. Însă nu ne facem griji, sunt mai multe posibilităţi de coborâre. Cea mai frumoasă este poteca ce merge către pasul Falzarego, însă se poate coborî pe sub telescaun sau pe traseul pe care am urcat. Până la urma alegem traseul cel mai frumos că doar de aia am bătut atâta amar de drum până aici.
Tot pe ploaia asta admiram o scenă tipic românească. Pe un picior de plai, pe o gură(dolomitică) de rai vine un ciobanel cu turma de oi. Ce impresionează foarte mult este un câine mic care este într-o mişcare continuă dirijând turma. Ceilalţi dulăi merg pe lângă cioban fără să se agite.
Şi uite aşa se duce şi ploaia numero tre.
Pe la ora 17:30 începem coborârea. Care începe cu o urcare scurtă. Practic trebuie să traversăm o vale pe undeva pe sus, apoi să ne înscriem pe muchia care coboară. Traseul a fost superb, cu multe belvederi, cu Cinque Torri aproape permanent în vizor. Pe bucăţile mai abrupte poteca a fost amenajată cu serpentine scurte dar şi cu canale care să ajute la evacuarea eficientă a apei de ploaie. În felul ăsta se protejează şi poteca. Deşteaptă chestie!
Intrăm în pădure destul de târziu, aproape de pas. În câteva serpentine coborâm rapid într-o mare poiană unde este o altă intersecţie de trasee. Ne dumirim care e traseul corect şi mergem la vale. Drumul ne poartă prin mai multe poieni pe care le coborâm cu grijă din cauza potecii alunecoase.
După aproape două ore închidem circuitul la Bai de Dones unde maşina ne aşteaptă singură în parcare. Nici nu apucăm să ajungem bine să vine şi ploaia numero quattro. Şi asta avea să ţină până dimineaţa.
Ne urcăm în maşină şi plecăm spre următoarea noastră tabără, în localitatea Arabba, o staţiune mică şi cochetă aflată la 1400 de metri altitudine. Drumul a fost unul pitoresc, urcarea şi mai ales coborârea din pasul Falzarego( 2105m) mi-au solicitat din plin calităţile de şofer.
Şi la final, recapitularea:
Primul Traseu: Cortina - Cima Tofana - Tofana di Mezzo cu trei telecabine
Cost: 24 euro de persoană pentru urcare şi coborâre.
Durata: 3 ore
Fotografii aici:
Al doilea traseu: Bai de Dones - Rifugio Cinque Torri - Rifugio Scociattoli - Giro delle Torri - Passo Falzarego - Bai de Dones
Durata: 7 ore
Fotografii aici:
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole
Comentarii: 3
-
maria obarse
10 dec 2014 03:07:48
Peisaje intr-adevar coplesitoare. Incercam sa fim "decenti", sa nu va mai laudam,desi o meritati din plin.Totusi nu ne putem abtine de a-l complimenta inca odata pe "pozar",care a muncit fiecare fotografie in parte,a focalizat detaliile ca un adevarat "profi". Achiesam si noi la remarca voastra legata de cei care se expun oricarui risc,numai de dragul de a putea plasa si ei ceva pe Facebook,ceva care i-ar face mai "altfel"decat restul lumii...Am intilnit si noi astfel de "teribilisti". Va multumim si va rugam sa nu ne uitati nici in viitor! Va multumim si va rugam sa nu ne uitati nici in viitor. La buna vedere!
-
Octavian Paun
11 dec 2014 15:23:39
Foarte spectaculos peisajul ! O tura foarte frumoasa, multumim pentru povestire ! Apropo de raul de altitudine este curios ca aveti simptome asa de jos... de obicei ele incep sa se simta de pe la 3500, chiar mai sus. Sigur nu era doar oboseala pur si simplu? Felicitari pentru tura deosebita in acesti munti fascinanti !
-
Bogdan
17 dec 2014 03:38:45
Octavian, nu a fost un rau de inaltime din acela clasic. Pur si simplu ne miscam cu incetinitorul, asta a fost efectul. Cind a trebuit sa plecam starea noastra s-a imbunatatit considerabil. Multumesc amindurora pentru felicitari.