Dolomiți, episodul 10: grădina cu trandafiri, Rosengarten
Data publicării: 15 ian 2015
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
Aceasta avea să fie ultima noastră zi în Dolomiţi. Urma să mergem din nou pe un traseu insuficient pregătit şi documentat. Chiar nu mi-am putut imagina faptul că vom prinde atât de multe zile bune în care să putem merge munte.
Plecăm foarte de dimineaţă. Planul este să fim în traseu la ora 8 dimineaţa şi să ieşim din el în jurul orei 15. După-amiaza avem un drum destul de lung cu maşina până la următorul loc de cazare aflat aproape de graniţele Italiei cu Austria şi Elveţia. Plecăm dimineaţa de la Caviola, trecem muntele până la Pozza di Fassa apoi mergem către Pera de unde începem să urcăm tare un drum asfaltat dar cam îngust. Ajungem într-un mic sătuc. Pe măsură ce urcăm drumul se îngustează foarte mult. La un moment dat este un semn care spune că de acolo în sus au voie doar vehiculele autorizate. Locul e ciudat, practic e imposibil să întorci şi nici nu ai unde parca. Nu ne aşteptam la asta mai ales că Google Maps ne asigura că se poate urca fără nici un fel de restricţii.
Aşa că mergem înainte pe unul din versanţii Văii Vajolet. Drumul e tot îngust, mai mereu pe buza unei prăpăstii. După câţiva kilometri buni există un fel sens giratoriu care să îţi permită să întorci. Noi nu am mai făcut-o, am continuat pentru că mai aveam de mers doar 2km până la Rifugio Gardeccia(1960m).
De aici încolo vom face cunoştinţă cu masivul Rosengarten. Denumirea italiană este Catinaccio. Dacă până acum am preferat toponimele italiene, care sunt mult mai uşor de reţinut şi de scris, de data asta voi folosi în acest jurnal denumirea germană. Rosengarten înseamnă în traducere grădina cu trandafiri. Cattinaccio mă duce cu gândul la catenaccio, tactica defensivă folosită de italieni în meciurile de fotbal.
Ajunşi acolo găsim un mare spaţiu de parcare însă fără maşini. Există şi staţie de autobuz. Parcăm şi noi. Mergem la cabană să luăm ştampila şi să vedem pe unde este intrarea în traseu. O găsim destul de repede. Ne vom îndrepta către cabana Vajolet pe traseul 546.
Spre surprinderea noastră, mergem pe un drum de piatră destul de larg. De sus vine o maşină de teren folosită probabil pentru aprovizionare. Deocamdată suntem singuri pe traseu şi urcăm în linişte.
Cabana Vajolet se vede repede, e cocoţată pe o stâncă mare. Sau cel puţin aşa credeam noi. Nu am mai ţinut drumul ci am luat-o pe o scurtătură. Cam în 45 de minute am fost pe un platou unde există două cabane. Cea mare se numeşte Vajolet, cea mică poartă numele de Preuss. Altitudinea acestor două cabane este 2240m.
Cabana Vajolet
Cabana Preuss
Facem o scurtă pauză, ne mai uităm pe hărţile de la cabane. Bineînţeles că luăm stampile. Abia acum ne este clar ce avem de făcut în continuare. Practic, în condiţiile date putem realiza un circuit care să ne ducă pe la Rifuggio Passo Principe, cabana Antemoia şi apoi să coborâm la Gardeccia. Ultima parte va fi şi cu o porţiune de via feratta, conform hărţii.
Turnurile Vajolet
Drumul către Rifugio Alberto
De la Rifugio Vajolet se poate urca spre Turnurile Vajolet, nişte stânci înalte, roşiatice care ţâşnesc spre cer. Poteca urca pe o vale pentru a se opri la Rifugio Alberto(2621m). Există şi un funicular folosit pentru aprovizionare.
Noi schimbăm traseul şi urmărim indicativul 584 către Passo Principe. Poteca e în continuare largă şi pare a fi destul de populară. Nu este nevoie să depunem efort deosebit, serpentinele sunt făcute inteligent.
În jurul nostru e numai stâncă şi piatră. Stâncile au forme de tot felul: de capiţă, de săgeţi, există chiar şi un portal.
Rifugio Passo Principe
Urcăm cu voioşie şi într-un ritm destul de bun. Mai avem doar câteva serpentine. Poposim la Rifugio Passo Principe aflat la fix 2600m. La cabană turiştii se echipează cu kit-urile de via feratta fiindcă în zona se găsesc câteva trasee de acest fel.
Noi rămânem fideli mersului pe trasee clasice. Folosim în continuare traseul 584 către Passo De Antemoia. Urcuşul este destul de solicitant, roca e friabilă şi alunecoasă. Sunt vreo două porţiuni mai abrupte însă nu ne dăm bătuţi şi încercam să menţinem ritmul.
Passo De Antemoia se află la 2770m şi constituie o intersecţie de trasee oficiale cu câteva nemarcate. Potecile sunt însă clare dar nu găsim nici un indiciu unde ar putea duce. Aproape este un vârf înalt, 3002m. Pe harta nu ne spune cum se numeşte.
Pe noi ne aşteaptă o coborâre foarte accentuată către Rifugio Antemoia(2497m). Mai mult o parte din această coborâre trebuie să o facem pe zăpadă. Zăpada e aşa de murdară încât uneori se deosebeşte cu greu de stânca din jurul ei.
Zaplazul din Rosengarten
Coborâm cu atenţie sporită până pe fundul văii. Dinspre Passo Principe se văd coborând turişti pe Via Feratta. Traseul lor nu pare prea dificil. Ajungem pe fundul văii. Acolo te simţi că un pitic ajuns pe o planetă a giganţilor. Valea e foarte largă şi e străjuită de vârfuri înalte ce se apropie de 3000 de metri. Pe undeva prin zonă trebuie să fie şi un lac, încă nu îl vedem. O săgeată ne spune că până la cabană mai sunt 20 de minute.
Mergem pe teren drept, coborâm aproape insesizabil. Se vede în sfârşit şi Lacul Antemoia. Lângă el este un strat gros de zăpadă protejat de umbra unor stânci mari. Facem un tur de lac. Apa limpede şi lipsa vântului ne permit să facem câteva poze foarte frumoase.
Revenim în potecă şi trecem de un dâmb. Suntem uşor confuzi. În faţă, cam la încă 20 de minute de mers se vede o cabană. În dreapta e un şantier în toată regula, cu macara. Pe unele săgeţi din Dolomiţi scria aşa: Sentioro Dificile. La prima vedere, necunoscând italiană, ai zice că înseamnă şantier dificil şi nu poteca dificilă.
O săgeată ne lămureşte: Şantierul acesta e chiar cabana Antemoia. Dar numai pe o parte. Pe cealaltă se află cabana pe care o găsim deschisă. Facem o pauză mai lungă. Trebuie să ne adunăm forţele pentru ultima parte. Deşi iniţial înţelesesem că trebuie să coborâm, în teren ne aşteaptă o urcare destul de sănătoasă până în Passo Lausa(2709m).
Plecăm pe traseu. În prima parte trebuie să urcăm aşa, cum văzusem, abrupt. Am schimbat din nou traseul , acum folosim pe cel numerotat cu 583. Poteca nu prea există. Stânca e compactă şi de aceea trebuie să fim foarte atenţi la marcaje. Sunt câteva schimbări de direcţie, urcuşuri şi coborâri. În plus, pe creste începe să se lase ceaţă.
A doua parte a urcării e mai domoală însă şi mai lungă. Mergem cât putem de tare. Am cam pierdut din timpul estimat pe coborârea până la Cabana Antemoia. Ajungem în sfârşit în pas. Aici altitudea afişată este de 2700m, pe harta e 2709m. Dar nu contează. De aici încolo avem numai de coborât. Mult de coborât.
În prima fază mergem pe versantul stâng. Poteca ne va duce pe fundul unui văi glaciare. Ce e impresionant e faptul că fundul văii glaciare e drept şi are o suprafaţă mare. Întâlnim doi turişti germani echipaţi de via feratta. Ne interesăm şi noi ce ne aşteaptă. Ei ne mai liniştesc spunând că nu a fost nevoie să pună carabinierele.
În continuare aceeaşi reţetă de coborâre. Tot pe versantul stîng însă de data asta printr-o portine cu mai multă iarbă şi cu pământ. Poteca devine alunecoasă şi de aceea iarăşi trebuie avut grijă. De jos mai apare un grup de turişti. Aceştia sunt obosiţi şi cu moralul cam jos. Îi încurajăm aşa cum ştim. Ca şi mai sus, fundul văii este perfect drept, dar plin cu iarbă. Ajungem la 2403m în Passo Scalete.
Săgeata în jos zice aşa: Sentiero attrezzato. Oare ce înseamnă attrezzato ăsta?
Drept în jos sunt nişte chei, aparent inaccesibile. Noi vom coborî de aici încolo pe versantul drept. Şi ne aşteaptă o bucată foarte abruptă de coborât, cu diferenţa de nivel cam de 300 de metri. Din nou trebuie să fim atenţi ca să nu alunecăm. Poteca nu e nici ea foarte clară. Marcajul de asemenea e rar şi cam şters. Aici problemă însă e alta. Pe unele porţiuni există prea multe poteci şi nu odată am luat-o aiurea. Pe la jumătatea acestei coborâri întlînim primul cablu. Semn că începe porţiunea de via ferata.
Coborâm cu atenţie. Într-un loc sunt şi ceva scoabe prinse în stâncă. Mergem încet, la siguranţă şi trecem cu bine de această porţiune.
Continuarea e la la fel de abruptă, cu mici rătăciri. Dar mergem tot înainte şi la final ajungem unde trebuie. Urmărim altimetrul lui Dan să vedem cât mai e de coborât. După ce credeam că am terminat cu coborâşul abrupt începe o urcare abruptă, însă asta ţine puţin, câteva zeci de metri.
Apoi coborâm un pic şi ne oprim. Poteca e ruptă pe zona asta, probabil de vreo avalanşă. Cu toate astea se poate merge, cu grijă, până în cealaltă parte. Italienii însă au remediat problema într-un mod excepţional. Au monatat pe stâncă scoabe şi cabluri. Astfel se face o traversare cam pe orizonatală a unei stânci mici apoi se coboară pe nişte trepte ajungându-se într-o zonă ceva mai sigură. Cablurile însă continua în sus până la la un loc care să ofere siguranţă deplină.
Bucata asta a fost cireaşă de pe tort, răsplata pentru ultima zi în Dolomiţi. Am parcurs porţiunea uşor răstigniţi: mâinile erau cumva sus pe cablu, picioarele pe scoabe. Suntem atenţi că pentru toţi e prima dată când traversam o porţiune în felul ăsta. Mergem cam pe orizontală până într-un loc în care cablul o ia brusc la vale. La coborâre suntem ajutaţi tot de scoabe.
Ne aflăm acum la baza unei stânci masive. Avem de urcat abrupt o porţiune scurtă şi ajungem din nou în zona cu iarbă şi poteca. De aici se coboară pe două serpentine şi gata, ajungem din nou în poteca oficială.
În continuare poteca tine mai mult pe curba de nivel, fără urcuşuri sau coborâşuri semnificative. Ce îmi atrage atenţia e traversarea a doua văi, acum seci, dar unde iarna sigur curge zăpadă.
Ne încadrăm destul de bine cu timpul şi ajungem la Rifugio Gardeccia după 7 ore şi jumătate. În staţia de autobuz care de fapt e un microbuz sunt vreo 10-15 oameni. În parcare doar maşina noastră şi cele de la cabană.
Îmi dau o palmă peste cap şi abia acuma mă prind cum funcţionează de fapt treaba. Te duci jos, la Pozza di Fassa ori la Pera laşi maşina în parcările de acolo, iar până aici trebuie să iei autobuzul. De aceea e restricţionată circulaţia şi de aceea drumul e aşa de îngust.
A fost ultima noastră zi în Dolomiţi. Avem de mers câteva ore cu maşina până la următorul loc de cazare. Aici, la poalele masivului Rosengarten, s-a încheiat una dintre cele mai frumoase perioade petrecute pe munte, pe care nu voi putea să o uit vreodată.
Traseu:
Rifuggio Gardeccia - Rifugio Vajolet(546) - Rifugio Passo Principe - Passo Antemoia - Rifugio Antemoia(584) - Passo Lausa - Passo - Rifugio Garceccia(583)
Marcaje: 546, 584, 583
Durata: 7 ore şi jumătate
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole
Comentarii: 2
-
Maria Obarse
03 feb 2015 09:59:36
Splendid traseu,merita vazut si de altii. Multumim inca odata!
-
Tincuţa Bobe
11 mar 2021 12:23:00
Vaaai, ce traseu frumos !