Malta, episodul 2: Insula Gozo
Data publicării: 06 apr 2015
Odată ajuns în Malta, una din experienţele obligatorii este vizitarea insulei Gozo. Dacă nu ai maşină trebuie să te pregăteşti de un drum relativ lung cu autobuzul. Noi am plecat la drum pe la ora 6 dimineaţa. Până la Cirkewwa, locul de unde se ia feribotul a trebuit să schimbăm două autobuze. O distanţă de aproximativ 30 de km am făcut-o într-o oră şi jumătate. Cam frustrant, nu?
În fine după un drum foarte întortocheat în care nu am schimbat numai autobuzele, ci şi şoferii, ajungem cu bine la terminalul de îmbarcare pe feribot. Întrebăm de bilete şi ni se spune că le putem cumpăra doar la întoarcere, pe insula Gozo. Drumul până la îmbarcare seamănă cu cel de la aeroport, cu scări rulante, culoare şi un fel de burduf prin care se ajunge pe vapor.
Azi e frig şi marea e agitată. Odată ajuns pe vapor inspectez locurile. Cred că e a doua oară când merg cu feribotul. Spaţiul e generos, exista un magazin, un restaurant, mese, canapele. Şi mai ales, înăuntru e cald.
Imediat ce plecăm, pe televizoarele de la bord se explică în trei limbi, malteză, italiană şi engleză, ce trebuie făcut în cazul în care apar probleme.
Ies afară să fac poze. Marea e agitată şi trebuie să te ţii bine de ceva dacă nu vrei să cazi. Valuri uriaşe sunt străpunse de nava care ne poartă până la urmă cu bine spre portul Mgarr. De pe drum admirăm insula Comino celebră pentru Laguna Albastră, un loc cu ape azurii aflat în vecinătatea ei. Aveam în plan să o vizităm şi pe aceasta însă nu a fost să fie. Transportul până acolo se făcea cu ambarcaţiuni mai mici care nu pot circula în siguranţă în condiţii de mare agitată.
În Mgarr ne dăm jos de pe feribot şi mergem la autobuz, Trebuie spus ca biletele de autobuz valabile în insula principală a Maltei nu sunt valabile şi în Gozo. Deci ne cumpărăm aici nişte bilete valabile o zi care costă 1,5 Euro.
Autobuzul ne duce în capitala insulei, Victoria( sau pe malteză Ir Rabat ). Aici se afla o mare staţie de autobuze care merg în toate directile. Distanţele sunt mici, iar autobuzele rare, cam unul pe oră.
Începe să plouă tare. Din păcate nu prea avem ce face şi trebuie să ne adăpostim. Autobuzul nostru pleacă abia peste 40 de minute. Ne deplasăm către oraşul Xaghra. Unde avem de văzut două lucruri: templul megalitic Ggantija şi Peştera Xerri.
Centrul oraşului Xaghra este dominat de o catedrală impunătoare pe care o găsim deschisă şi pustie. Înăuntru, ca mai în toate catedralele malteze, e impresionant. Biserica se numeşte Xaghra Parish Church.
Prima dată mergem la peşteră însă ajungem prea repede şi o găsim închisă. Dacă-i aşa mergem să vedem templul Ggantija. De pe drum admiram o mare catedrală din oraşul vecin Nadur.
Templul megalitic Ggantija( se citeşte Gigantia ) din localitatea Xagħra (pronunțat Șagria) de pe insula Gozo a fost înscris în anul 1980 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Templele din piatră au fost construite în jurul anului 3.600 i.Hr., ceea ce le face să fie al doilea monument cel mai vechi din lume, după Gobekli Tepe.
În acea vreme, nu existau unelte din metal şi nici roata nu fusese inventată. Se crede că templele ar fi reprezentat un cult al feritilității, datorită statuilor şi figurinelor descoperite acolo care au fost asociate acestuia. Nu se ştie de ce au fost construite aceste temple.
Ggantija constă din două temple ale planului multi-folie. Templul de sud, cu cele două celule eliptice, este cel mai vechi, templul de nord, care este mic în dimensiuni, este mai recent, cu toate că nu mai târziu de 2200 î.Hr.. Ansamblul din Ggantija care servește ca punct de referință arheologic ( 3000-2200 î.Hr.) este una dintre cele mai importante perioade din epoca bronzului malteză. Structura complexă a grupului cultural din Ggantija este în stare excelentă de conservare fiind un testament excelent de artă preistorică megalitică.
Intrarea în aceste temple îţi dă o senzaţie stranie. Te afli într-un spaţiu folosit de oameni de peste 5000 de ani. Şi nu poţi să te nu te întrebi cum a fost posibilă o astfel de construcţie. Şi poate că nu e bine să ne mai punem atâtea întrebări şi să ne bucurăm de un astfel de loc şi să îl apreciem la adevărata valoare.
După vizitarea Ggantijei ne încercăm iarăşi norocul la Peştera Xerri. Suntem un pic stresaţi de timp şi de faptul că am putea pierde autobuzul care vine doar odată pe oră. Din fericire ajungem la vreme, găsim peştera deschisă. Vremea s-a îndreptat.
Peştera Xerri nu e o peşteră că toate peşterile. Se intră mai întâi în curtea interioară a unei case. De acolo se coboară 8 metri pe o scară spiralată şi foarte îngustă. Suntem însoţiţi de o doamnă ghid în vîrstă care ne povesteşte istoria acestei peşteri.
Peştera a fost descoperită de un domn pe nume Xerri pe la anul 1909 când încerca să îşi construiască o fântână în curte. A săpat cu târnăcopul şi a ajuns într-o galerie. Prin locul destinat iniţial fântânii am coborât noi. Domnul Xerri a continuat să scoată pământ şi a renunţat( dar nu de tot) la planurile sale cu fântâna. A amenajat apoi intrarea, invitându-și familia şi prietenii să vadă minunea de sub casa lui.
Bineînţeles, că o parte din cunoscuții săi au plecat cu suveniruri constând în stalactite care odată ajunse afară s-au distrus. Dându-şi seama că în felul acesta peştera s-ar putea distruge, domnul Xerri a transformat-o într-o afacere de familie. A pus taxă( care acum e de 2,5 euro) şi a stabilit ca vizitarea să se facă numai în prezenţa unui membru al familiei.
Peştera este electrificată, are un culoar circular care te poartă pe lângă pereţi cu mici formaţiuni carstice. La un moment dat doamna mă invita să mă caţăr pe unul din pereţi spunându-mi că în jos este o adâncitură ce dă, într-o fântână. Apa e limpede, potabilă şi este folosită şi acum de cei ai casei.
Plecăm de la Peştera Xerri şi mărim pasul ca să prindem autobuzul. Şi din fericire ajungem la timp. Revenim în capitala Victoria, iar de aici luăm unalt autobuz, către biserica Ta Pinu, un loc de pelerinaj al lumii catolice.
Biserica Ta Pinu se află undeva pe un câmp, în afara oraşelor. Are dimensiuni impresionante şi este foarte fotogenică.
Istoria sa este următoarea:
Prima mărturie istorică privind existenţa acestei biserici se afla în "Curia" insulei Gozo, când Episcopul Domenico Cubelles a făcut o vizită acesteia. Episcopul nota faptul că aceasta capelă fusese recent reconstruită şi aparţinea nobilei familii a "Gentililor".
Când, în anul 1575, misionarul Pietro Duzina, delegat al Papei Grigorie al XII-lea, a vizitat Insulele Malteze, a constatat faptul că aceasta biserică se afla într-o stare avansată de degradare. El a ordonat demolarea bisericii şi transferarea tuturor sarcinilor acesteia asupra bisericii parohiale din Gozo, actuala Catedrală din Gozo.
În anul 1958, odată cu schimbarea proprietarilor bisericii, aceasta şi-a schimbat şi numele: din "Biserica Gentililor" ea a ajuns să fie numită "Biserica Ta Pinu", adică "a lui Filip". Acest lucru se datorează faptului că Pinu Gauchi a devenit procurator al acestui locaş de cult, în anul 1611 el oferind o mare sumă de bani pentru restaurarea acestuia.
Biserica a fost reconstruită, un mare altar de piatră a fost ridicat şi toate obiectele liturgice au fost achiziţionate. Tot Pinu Gauchi a plătit şi pictarea altarului Adormirii Maicii Domnului. Acest altar a fost realizat în anul 1619, de către Amadeo Perugino, probabil un membru al grupului de inchizitori.
La data de 22 iunie 1883, Karmela Grima - o femeie de 45 de ani, trecând pe lângă biserica, a auzit o chemare, în timp ce se întorcea acasă de la câmp. "Vino, vino!", a auzit spunând vocea unei femei. Speriindu-se, aceasta a fugit de lângă biserică. Chemarea s-a auzit din nou, iar femeia şi-a dat seama că acest sunet venea din interiorul capelei. Intrând în capelă, aceasta şi-a început rugăciunile de zi cu zi. Vocea i-a cerut apoi să recite de trei ori "Ave Maria", în amintirea celor trei zile în care trupul Maicii Domnului a stat în mormânt, mai înainte de ridicarea ei la cer.
Mărturiile unora menţionează o serie de minuni ce au avut loc, prin mijlocirea Maicii Domnului din Ta Pinu. În scurt timp, locul a devenit un centru de pelerinaj. Episcopul Pietru Pace a cercetat cazul şi a confirmat faptul că vocea era a Maicii Domnului.
Drept urmare, pentru a putea găzdui mulţimea de pelerini, se cerea a fi ridicată o măreaţă biserică. Construcţia bisericii, în stil romanic, a început în anul 1920. În anul 1932, nouă biserică a fost sfinţită şi deschisă pelerinilor. În anul 1935, Papa Pius al XI-lea a ridicat-o pe aceasta la rangul de "mica basilica".
În acelaşi an, icoana Maicii Domnului a fost încoronată de către Cardinalul Alessio Lepicier, printr-un decret semnat de către Secretarul de Stat Cardinalul Eugene Pacelli, ajuns mai târziu Papa Pius al XII-lea. În mai 1990, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat şi el Biserica Ta Pinu. După săvârşirea slujbei, el a încoronat icoana din Ta Pinu cu cinci stele de aur.
Frumoasa biserică a fost proiectată de arhitectul maltez Andre Vassalo. Este singura biserică nepictată pe interior şi cuprinde o expoziţie cu obiecte donate de cei care au venit aici şi s-au rugat şi au trăit o minune. În interiorul bisericii se află şase mari mozaicuri, 76 de vitralii colorate şi multe alte sculpturi. Clopotniţa acesteia are o înălţime de 61 de metri.
Când am vizitat biserica înăuntru se petrecea un fapt cu totul insolit: un preot japonez ţinea slujbă în limba japoneză în faţa unui grup de pelerini japonezi. Am văzut cam de la distanţă şi icoana făcătoare de minuni care seamănă izbitor cu icoanele ortodoxe.
Două locuri din biserică sunt speciale: e vorba de două coridoare care sunt pline de scrisori de mulţumire dar şi de obiecte( ghipsuri, proteze, căşti de motocicletă, pansamente, cârje etc ) aparţinând celor ce s-au vindecat cu ajutorul minunilor făcute aici de Fecioara Maria.
După vizită am revenit pe jos în şoseaua principală. De acolo am fost repede preluaţi de un autobuz care ne-a dus poate în cel mai frumos loc de pe Insula Gozo. Drumul a coborât pe câteva serpentine până la malul mării. Locul se numeşte Dwejra.
Dar ce avem noi aici?
Să o luăm pe rând:
Marea Interioară este un mic golf. Până aici nimic neobişnuit. Interesant este faptul că acest golf pare a fi înconjurat de pământ din toate părţile. Apa mării ajunge în golf printr-o peşteră. Când vremea permite se pot face plimbări cu barca şi se poate traversa această peşteră până în mare. Acum nu e cazul: apa vine cu putere şi izbeşte cu putere pereţii peşterii. În jurul golfului există un fel de garaje în care localnicii îşi depozitează bărcile.
Piatra Crocodil este o stâncă ieşită cu puţin deasupra nivelului mării. Cum astăzi sunt valuri mari nu am putut să o vedem prea bine.
Ţinem conturul apei şi mergem spre nişte stânci uriaşe.
Stânca Il Gebla este o insulă formată dintr-un bloc masiv şi abrupt de piatră. Se află chiar la intrarea într-un golf mărişor, numit Dwerja.
Golful Dwerja este un golf mare mărginit de maluri abrupte şi stâncoase. E destul de greu să ajungi la apă. Noi am mers cât am putut pe o creastă de stâncă ce ne-a adus foarte aproape de extermitatea acestui golf. Aici ne-a prins ploaia. Şi apoi au început puternice rafale de vânt.
Turnul Dwerja este poziţionat într-un loc strategic din care se pot controla Marea Interioară Golful şi marea...adevărată ca să zic aşa. Pentru noi a fost un loc de refugiu în care am aşteptat să se oprească ploaia.
Fereastra de Azur este fără îndoială piesa de rezistenţă a insulei Gozo. O vezi în toate pliantele, în toate reclamele. Fereastra de Azur ese un portal mare de stâncă prin care poţi vedea marea, cerul şi malurile stâncoase. Aici am cunoscut o fată din Israel îmbrăcată foarte şucar însă tare de treabă.
De la Fereastra de Azur am vrut să mergem sus, pe stânci, să vedem marea interioară şi tot peisajul de sus. Nici nu ne apucăm bine de drum că vedem nişte semne din alea disperate: DANGER, DO NOT CROSS!
N-am înţeles de ce erau ăia aşa de panicaţi să pună astfel de mesaje. Ne-am conformat, nu am trecut de semne însă tot am urcat pe stânci aşa cum ne propusesem. Mai mult decât atât, am găsit şi o potecă destul de clară. Pe măsură ce am urcat am dat şi de marcaj turistic.
Urcarea asta a meritat, pentru că te duce într-un loc de unde poţi vedea tot ce v-am descris mai devreme de sus. Ar fi fost păcat să renunţăm chiar dacă vremea nu era prietenoasă. Deşi ploaia se oprise, acum ne luptăm cu vântul.
Mai mult decât atât mergem până pe creasta să vedem şi Mediterana de la înălţime. Nu ştiu cum se face dar ăsta mi s-a părut cel mai frumos loc din toată Malta. Dacă vremea ar fi ţinut cu noi am fi mers cu siguranţă în continuare pe traseul marcat.
Coborâm spre staţia de autobuz şi suntem iarăşi luaţi în primire de o repriză straşnică de ploaie. Pentru finalul zilei am păstrat capitala insulei, Victoria. Mergem să ne încălzim într-o cofetărie dar sfârşim prin a comanda câte o îngheţată. Apoi o luăm pe jos, către cetate. Capitala e în renovări, se lucrează în multe locuri, e plin de noroi.
Ajungem în principala piaţă a oraşului însă este închisă cu nişte garduri. O ocolim şi urcăm spre cetate. Pe măsură ce ne apropiem noroiul devin tot mai mare. Se lucrează intens, nişte excavatoare sapă se zor. Senzaţia este că oamenii ăştia s-au apucat de construit cetatea.
Intrăm pe poarta principală şi imediat suntem întâmpinaţi de nişte scări largi şi multe care duc la o catedrală foarte mare. Nu intrăm fiindcă se cere bilet de intrare şi nu e ieftin. În lipsa de altceva ne mulţumim cu o plimbare pe zidurile cetăţii. Probabil într-o zi limpede se poate vedea cea mai mare parte a insulei.
Coborâm apoi în oraş şi intrăm în labirintul de străduţe specific oraşelor arabe. Ajungem la o altă catedrală imensă pe care o putem însă vedea în voie. Numele ei este Basilica San Gorg( se citeşte Giorgi, aşa îl numesc ei pe Sfântul Gheorghe ).
Revenim pe străduţe şi undeva ne rătăcim. Mai mult ne-a luat să ne lămurim că suntem pe drumul greşit. Ne redresam repede cu ajutorul hărții de pe telefon şi ajungem la staţia autobuzelor. Până aici ne-a mai plouat odată.
Ajungem iarăşi la feriboat şi aici într-adevăr trebuie să cumpărăm bilete. Preţul uni bilet este 4,5 Euro. Surpriza plăcută e ca un astfel de bilet este valabil un an.
Drumul de întoarcere cu feriboatul l-am făcut pe întuneric, pe ploaie şi pe mare agitată. Niciodată nu am mai fost cu vaporul pe furtună. Senzaţia e interesantă: feriboatul se clătina dintr-o parte în alta. Mesele şi scaunele care nu erau folosite plecau şi ele într-o parte şi în alta, aşa cum vedem adesea în desenele animate.
Când să coborâm avem parte de un incident: uşa feriboatului pur şi simplu nu se deschide şi deci nu se poate cupla la terminal. Până la urmă cineva hotărăşte să ne evacueze prin burta feribotului, prin locul destinat maşinilor şi camioanelor. Eu m-am bucurat că nu mai văzusem niciodată pe viu aşa ceva. Spaţiul este imens.
Insula principală a Maltei ne aşteaptă cu ploaie puternică, vânt, dar şu cu două autobuze. După încă o oră şi jumătate suntem înapoi la hotel. Asta a fost povestea insulei Gozo.
PS: La 8 Martie 2017 Fereastra de Azur s-a prăbuşit şi a fost inghighita în totalitate de ape. Am fost foarte trist când am auzit această veste. Dar pe de altă parte mă bucur fiindcă am avut ocazia să o văd pe viu, nu doar în poze.
Celelate episoade dedicate excursiei din Malta le găsiți aici:
https://bogdanbalaban.ro/453.html
https://bogdanbalaban.ro/455.html
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole