Scoția, partea a doua: castele, orașe, canale

Data publicării: 18 mai 2015

Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii

Ziua 5


Dis de dimineaţa ne facem repede gata. Mă rog, e un fel de a spune. În perioada asta a anului în nordul Scoţiei se luminează pe la ora 4 dimineaţa. Programul pentru ziua de astăzi înseamnă o incursiune de-a lungul râului Dee şi, dacă ar mai fi timp, am vrea să vedem şi Castelul Dunnottar aflat lângă oraşul Stoneheaven.



Ne punem în maşină şi ne oprim la câţiva km de Aberdeen, la castelul Drum. Îl găsim frumos interesant...dar închis.


Hotărâm să mergem până la cel mai îndepărtat loc al excursiei noastre Linn of Dee, aproape de izvoarele acestui râu. Aici este un loc cu cascade şi repezişuri care trec pe sub un pod. Frumos, natural, sălbatic.

Apoi venim la vale şi ne oprim în diverse locuri. Primul a fost staţiunea Braemar unde ne-am plimbat scurt prin centru şi pe la câteva magazine cu echipament de munte. Ăştia au marfă de cea mai bună calitate însă şi preţuri pe măsură. Majoritatea brandurilor sunt puţin cunoscute la noi în România.

La Braemar are loc Adunarea Anuală a Muntenilor. Aici se reunesc bărbaţi bărbaţi puternici ce se întrec în a arunca ghioage şi ciocane.

 
A doua oprire a fost la Castelul Balmoral. Domeniul nu este considerat ca proprietate a coroanei (Crown Estate), ci o proprietate particulară a monarhilor britanici. Proprietatea a fost cumpărată de Prinţul Consort Albert şi regina Victoria şi este o reşedinţă privată, regală, de vară. Balmoral a fost moştenită de generaţiile regale de la regina Victoria până astăzi.

La scurt timp după ce domeniul Balmoral a fost achiziţionat, s-a fost dovedit a fi prea mic pentru necesităţile regale. Construcţia a fost demolată, castelul Balmoral a fost reconstruit, fiind finalizat în 1856. Arhitectul desemnat cu noua construcţie a fost William Smith din Aberdeen, deşi proiectele sale au fost modificate de către Prinţul Albert. Castelul este un exemplu de arhitectura Baroniala (feudală) scoţiană. După cumpărări de pământ succesive, domeniul a ajuns la mărimea actuală – 20 000 de hectare.

Regele Robert al II-lea al Scoţiei (1316-1390) a avut o cabană de vânătoare în locul în care se afla astăzi castelul. Conacul Balmoral a fost construit de către Sir William Drummond în 1390. Domeniul a fost înregistrat în 1451 ca “Bouchmorale”. Regina Victoria şi Prinţul Albert au vizitat pentru prima dată Scoţia în 1842, cinci ani după încoronarea Victoriei şi doi ani după căsătoria lor. În februarie 1848, s-a decis ca prinţul Albert să cumpere Balmoralul, împreună cu mobilierul, iar cuplul a ajuns pentru prima lor vizită la 8 septembrie 1848.


Castelul se vizitează mai mult pe exterior, pentru vizitatori fiind însă dechise doar două săli. Pe nişte monitoare mari putem vedea un bal organizat chiar în sala în care ne aflăm. Printre dansatori îi recunoaştem pe Regina Elisabeta a II-a şi prinţul consort Philip dar şi pe prinţul moştenitor Charles. După cum se ştie Prinţul Philip este scoţian şi adeseori se prezintă la evenimente oficiale purtând kilt.

Pe domeniul de la Balmoral se mai gasetse o colecţie de obiecte ce aparţin pompierilor şi o mare expoziţie de fotografii din viaţa reginei. Eşti purtat din copilăria ei şi până în zilele noastre.

 
Plecăm la vale tot pe malul râului Dee şi undeva cotim la stânga pentru a ajunge la Castelul Crathes. Acesta nu poate fi vizitat în interior însă oricine este liber să se plimbe pe domeniul ce îl înconjoară. Aici m-au impresionat foarte mult florile care creşteau din nişte tufişuri foarte mari.

Într-un loc bine delimitat nişte oameni jucat cricket, varianta aia cu ciocanul( între timp am aflat că se numște croquet ). Aristrocratie!

De la Crathes am plecat spre oraşul Stoneheaven. La câţiva kilometri de acesta, pe malul mării se afla ruinele castelului Dunnottar. Locul este absolut special, superb. Pe un promontoriu înalt, chiar pe malul mării, se află ceea ce a mai rămas dintr-un castel legendar. În jurul său se află două golfuri mari străjuite de maluri înalte.

 
Părțile care au mai rămas datează din perioada secolelor 15-16, însă se crede că cetatea a fost construită înaintea perioadei Evului Mediu. Castelul Dunnottar a jucat un rol esențial în istoria Scoției din perioada Evului Mediu până în perioada iluminismului, datorită locației. De aici se putea supraveghea transportul maritim din nordul țării și de asemenea de aici erau controlați cei care doreau să ajungă la coasta de sud prin Aberdeen din perioada medievală.

Ruinele sunt împrăștiate pe o rază de un hectar şi sunt înconjurate de stânci abrupte la o înălțime de 50 m de asupra Mării Nordului. Intrarea în castel se face dealungul unei fâșii înguste care duce mai apoi la intrarea abruptă către poartă. În tot acest perimetru se pot observa numeroase specii de pescăruși.


Dunnottar are 11 clădiri construite între secolul XII și XVII. Clădirea cea mai mare, cea care se zărește de la cea mai mare depărtare, este turnul construit în secolul 14 care a  avut mult de suferit după bombardamentul cu tunurile lui Oliver Cromwell. Altă parte importantă este capela construiă în secolul XVII, curtea pătrată orientată spre est și o închisoare construită sub forma unei bolte.

Castelul are două intrări. Prima este printr-o poartă bine apărată situată într-o piatră crăpată, unde atacatorii puteau fi surprinşi cu ușurință de către apărători. A doua intrare este printr-un golf stâncos, având deschidere spre o peșteră marină la nord de castel. De aici o cale abruptă duce în vârful stâncii, unde se află cel mai bine apărat loc din fortăreață.

Probabil cea mai veche referință despre Dunnottar este faptul că în 681 și 694 Dun Foithe a fost asediat. Arhivele scoțiene atestă faptul că regele Domnall al II-lea, primul domnitor care a trăit aici, a fost asasinat la Dunnottar în timpul unui atac din partea vikingilor în anul 900. Regele Aethelstan din Wessex a condus o luptă în 934 în urma căreia a confiscat bunurile de la nord de Dunnotar. S-a spus faptul că sub actualul castel s-ar afla un altul, dar excavațiile făcute în anii 80 au infirmat acest lucru.

 

În timpul domniei lui William I (cunoscut şi sub numele William Leul,1165-1214) Dunnottar a fost centrul administrativ a regiunii din care făcea parte. Prima referință despre un castel la Dunnottar apare prin secolul XIII. O capelă a fost construită în 1276. Poetul Harry Orbul a scris că William Wallace a cucerit Dunnottar de la englezi în 1297. Se spune că a capturat în jur de 4000 de soldați cărora le-a dat foc de vii. În 1336 Eduard al III-lea al Angliei a ordonat să ancoreze opt vase în scopul apărării cetății. Eforturile lor au fost în zadar, deoarece în același an o armată scoțiană a distrus din nou castelul și a capturat oamenii de acolo.

În 1346 a fost eliberat un act prin care se putea refortifica Dunnotarul, deși se pare că clădirile erau incomplete la cucerirea castelului în 1382. Turnul Dunnotar a fost finalizat de William Keith la finalul secoului 14. Castelul a fost în proprietatea familiei Keith până în secolul 19.

Dunnottar a fost moștenit în 1852 de Sir Patrick Keith-Murray of Ochtertyre care și-a vândut proprietatea în 1873 maiorului Alexander Innes pentru 80000 de lire sterline. Dunnottar a fost cumpărat în 1925 de Weetman Pearon, primul conte de Cowdray, acesta investind în reparații. De atunci castelul a rămas în familie și este deschis vizitatorilor. Charles Anthony Pearson, cel mai tânăr fiu al celui de al treilea conte, deține în prezent Dunnottar cu o suprafață de 210 km pătrați. Părți din filmul Hamlet din 1990 cu Mel Gibson au fost filmate aici.

Ziua 6

Ziua începe iar destul de dimineaţă. De data asta gașca plimbătoare se marește, vine cu noi şi Marcel. Prima parte a zilei o petrecem tot la malul mării în preajma Castelului Slains. Ca să ajungem la el am mers cu maşina până în orăşelul Cruden Bay. De acolo se merge pe jos cam 30 de minute.



Vărsarea unui mic pârau în mare
 




Slains Castle este şi el în ruine însă pare mult mai bine conservat decât Dunnotar. Poţi intra însă eşti avertizat că o faci pe riscul tău. Şi acest castel se afla tot pe malul mării, pe nişte stânci înalte. Împrejur e plin de tot felul de floricele, de pescăruşi. O plimbare pe mal într-o zi frumoasă poate fi tot ce îţi doreşti.

Castelul Slains datează din secolul XIV când se afla în proprietatea puternicului clan Hay. În 1453 Sir William Hay, şeful acestui clan este făcut conte de Errol de regele James al II-lea. De atunci acest titlu s-a moştenit din generaţie în generaţie.

În 1913 al 20-lea conte de Errol al vândut Slains Castle. Acesta a fost cumpărat de către Sir John Ellerman, un om bogat, deţinător al companiei de transport maritim Ellerman. În 1925 acoperișul a fost eliminat pentru a evita taxele, iar clădirea s-a deteriorat de atunci. Cu toate că şi acum este fără acoperiş, zidurile şi-au păstrat în mare parte la înălţimea iniţială. În 2004 s-au elaborat nişte planuri de restaurare ale castelului. Lucrările însă nici măcar nu au început şi odată cu venirea crizei economice tot acest proiect aşteaptă vremuri mai bune.

Despre Castelul Slains din Scoţia se spune că l-a inspirat pe Bram Stoker atunci când acesta a construit imaginară reşedinţă a contelui Dracula. Sătenii din zona susţin însă că acesta este bântuit.

Destul cu istoria că e timpul să ne bucurăm de o vreme deosebit de frumoasă. În plus suntem la malul mării, lucru care mie cel puţin mi se întâmplă destul de rar. Pe mal sunt flori diverse şi pescăruşi. Undeva chiar găsesc un cuib al unui perscarus unde sunt şi două ouă.



Plec repede ţinând tot linia ţărmului, având jos un golf mai larg. Ne întoarcem în orăşelul Cruden Bay şi ne recuperăm maşina.

Balmedie Beach

Ne îndreptăm apoi către Aberdeen însă înainte ne oprim pe plajă Balmedie. Senzaţia iniţială este aceea că te afli în deşert. Asta pentru că vezi doar nisip şi dune. Însă odată căţărat pe aceste dune se vede de fapt plaja şi marea. Coborârea de pe dune e cam abruptă însă foarte asemănătoare cu coborârea pe pante înclinate acoperite cu zăpadă. Cu alte cuvinte trebuie mers pe călcâie.

Pe plaja asta ne-am distrat grozav. Am făcut poze multe, unii dintre noi au ajuns şi prin apă. Nu era însă de făcut baie.

La final vizităm şi faleza din Aberdeen. Aceasta e lungă şi plină de nişte prelugiri de beton care merg în mare probabil pentru a mai sparge valurile. Ajungem la final până la intrarea în port. Ne plimbăm printr-un cartier foarte liniştit. Ideea este să vedem o navă mai mare care urmează să acosteze în portul din Aberdeen.

 
După-amiaza o petrecem în centru acestui oraş care mie mi s-a părut cel mai gri din câte am văzut. Şi impresia asta este foarte palpapila pentru că mai toate clădirile sunt făcute dintr-o piatră de culoare cenuşie.

Vine timpul să ne luăm rămas bun de la Argentina şi Marcel. Şi trebuie să le mulţumesc încă o dată pentru că ne-au primit la ei cu tot dragul.

Falkirk Wheel

Noi ne deplasăm către capitala Scoţiei, oraşul Edinburgh. Ne mişcăm bine şi pe drum mai avem timp să facem o oprire pentru a mai vedea una dintre minunile Scoţiei: Falkirk Wheel( sau Roata din Falkirk). Falkirk este un orăşel aflat în apropiere.



Dar ce este asta de fapt?

Falkirk Wheel este un sistem ingenios de legătură între două canale navigabile situate la înălţimi diferite, ce permite trecerea vaporaşelor dintr-unul în celălalt. Este o ecluză modernă, spectaculoasă, care atrage tot mai mulţi turişti. Cele două canale fuseseră anterior conectate prin intermediul unui sistem cu 11 ecluze, dar în anii ’30 au fost scoase din uz.
Canalul de sus se numeşte Union, cel de jos Forth and Clyde.

De fapt Falkirk Wheel este un fel de lift cu care se ridică sau coboară ambarcaţiuni. Noi am ajuns cam târziu, nu am văzut-o în funcţiune însă am putut vizita parcul din jurul ei.

Falkirk Wheel a fost deschis pe 24 mai 2002 de către Regina Elisabeta a II-a, în cadrul unei ceremonii ce era parte a sărbătorilor Jubileului de Aur.

Planul de a renova canalele din centrul Scoţiei pentru a reconecta Glasgow de Edinburg a fost coordonat de către compania British Waterways. S-a decis să se creeze o structură ultramodernă, în loc de a recrea pur şi simplu ecluzele istorice. Au fost depuse proiecte pentru realizarea unui lift pentru ambarcaţiuni, iar proiectul roţii a câştigat detaşat. Acesta includea, de asemenea, construcţia unui centru de vizitare, cu magazin, cafenea şi centru expoziţional.

Roata are un diametru de 35 m şi constă din două braţe la puncte opuse, care se extind 15 m dincolo de axa centrală, luând forma unei barde cu două capete, de inspiraţie celtică. Două seturi de astfel de braţe sunt ataşate la 25 m de-o parte şi de cealaltă a unui ax cu un diametru de 3,5 m.

Două cazane( ca să zic aşa ) diametral opuse, umplute cu apă, fiecare având o capacitate de 360.000 l, sunt aşezate între capetele braţelor. În aceste cazane plutesc ambarcaţiunile.

Cazanele sunt umplute cu o cantitate egală de apă, din care ambarcaţiunile elimină o cantitate egală cu masa lor (dacă va mai aducetii aminte de Legea lui Arhimede). Astfel sistemul este tot timpul în echilibru. Pentru o rotire cu 180 de grade a giganticului mecanism motoarele cu o putere instalată de 22.5 kW  au nevoie de un consum de doar 1,5 kW/h.

Acest lucru menţine roată în echilibru şi astfel, în ciuda masei enorme, se roteşte la 180 grade în 5 minute şi jumătate, utilizând foarte puţină energie.

Diferenţa de nivel dintre cele două canale la nivelul roţii este de 24 m, echivalent cu înălţimea unei clădiri cu opt etaje. Canalul Union este cu 11 m mai sus decât aquaductul care intersectează roata, iar ambarcaţiunile trebuie să treacă printr-o serie de ecluze pentru a coborî din acest canal în aquaduct, în partea superioară a roţii. 

Roata se învârte împreună cu axul, care este susţinut de rulmenţi cu diametrul de 4 m, instalaţi la capătul axului, cu inelele exterioare montate pe plintele construite în partea superioară a pilonilor de fundaţie.

Rulmentul din partea axului dinspre camera maşinilor are un inel interior care este configurat să funcţioneze că roata dinţată rotativă inelară, acţionat prin intermediul a 10 motoare hidraulice asamblate pe un rulment staţionar. Axele de propulsie ale motoarelor au pinioane care funcţionează ca angrenaje planetare, acţionând roata dinţată inelară.

Un motor electric acţionează o pompă hidraulică, aceasta fiind conectată la motoarele hidraulice prin intermediul unor furtune şi propulsează roata cu 1/8 rotaţii pe minut.

Cazanele trebuie să se rotească cu aceeaşi viteză că roata, dar în direcţie opusă, pentru a le menţine în echilibru şi pentru a se asigura că încărcătura de ambarcaţiuni şi apa nu se răstoarnă atunci când roata se întoarce.


Falkirk Wheel a costat 17,5 milioane lire sterline, întregul proiect de restaurare reprezentând o investiţie de 84,5 milioane de lire, din care 32 milioane au reprezentat contribuţia din partea fondului Loteriei Naţionale.

Centrul de Vizitare oferă un tur cu barca de o oră, denumit The Falkirk Wheel Experience, care include şi o tură cu roată în sine. Un bilet costă 7,95 lire pentru adulţi.

Deşi am ajuns prea târziu ca să vedem toată această minunăţie funcţionând nu ne-a împiedicat nimeni să ne plimbăm prin împrejurimi. Am urcat pe nişte alei până am ajuns la nivelul aquaductului de sus. Aici am mai avut parte de o surpriză.

Aquaductul se continua cu un tunel( bineînţeles cu apă ) care mergea pe sub pământ. Era amenajata şi un fel de alee pentru pietoni. Şi uite aşa am traversat şi noi tunelul.

În partea cealaltă canalul se lărgea până la intrarea într-o ecluză. Odată trecute de această ambarcaţiunile pot naviga pe canalul Union.

The Kelpsies

Ne îndreptăm spre capitala Scoţiei, Edinburgh. Pe şosea ne atrage atenţia monumentul The Kelpsies, reprezentând doi cai ( frumoşi ) din oţel. Înălţimea monumentului este de 30 de metri.  Construcția este relativ recentă fiind finalizată în octombrie 2013.

Către seară ajungem la Edinburgh. Găsim uşor locul de cazare şi ne instalăm cu toţi 5 într-o cameră mare şi frumoasă. E vineri seara şi clar avem datoria morală de a face o plimbare prin centru.

De unde suntem noi luăm un taxi. Biletele de autobuz pentru cinci persoane, câţi eram noi, costau mai mult decât taxiul. Şi acum să facem cunoştinţă cu taxiul tradiţional britanic. Acesta are următoarele caracteristici:
- are 6 locuri în spate, călătorii pot sta fata în faţă
- nimeni nu se poate sta lângă şofer
- majoritatea sunt negre
- sunt produse de firma Manganese Bronze Holdings

Celelalte povești din Scoția le găsiți aici:

https://bogdanbalaban.ro/461.html

https://bogdanbalaban.ro/708.html

 

Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 2

  • SCI

    02 nov 2015 12:41:26

    "Cricket varianta aia cu ciocan" E cu totul alt sport si se numeste croquet . Frumoasa partea aceea de lume!

  • Bogdan

    02 nov 2015 12:45:00

    Multumesc pentru precizare.

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024