Grecia: În căutarea lui Zeus pe Muntele Olimp

Data publicării: 25 sep 2019

Tura asta venit aşa cam pe nepusă masă. Nu eram foarte pregătit şi nici măcar sigur că pot ajunge. De fapt totul a fost până la urmă o chestiune de noroc. M-am nimerit în Grecia în aceeaşi perioadă cu Dan şi Roxana. Ei stăteau mai la poalele Olimpului, eu eram undeva la 200km distanţă, în Halkidiki, la mare.

Ei aveau în plan o urcare pe Muntele Olimp şi m-au invitat şi pe mine. Cumva lucrurile s-au aranjat şi în final am putut merge şi eu. Planul era că toată excursia să dureze o zi. Trebuia plecat dimineaţa devreme ca să profităm de ziua lungă.

Aşadar, pentru mine, plecarea a fost undeva la ora 5 dimineaţa. Am condus cei 200km până la Litochoro. Ne auzim la telefoane. Eu am urmat nişte indicatoare cu parcul naţional Olimp şi am urcat pe un drum ce ocolea satul Litochoro. Dan era cu maşina prin sat. Tot timpul am avut impresia că ei sunt undeva în faţă şi de aceea pe drumul de munte am tras mai tare să îi prind din urmă. Într-un final ne-am lămurit că eu eram de fapt în faţă.

E puțin peste ora 7 dimineața și în parcarea de la Prionia( 1100m) sunt deja multe mașini. Găsesc un loc în partea de jos. Vin și Dan cu Roxana ne echipăm. Deși prognoza se arăta bună, era înorat și începuse să picure.

Și ceea ce urmează este o fază de cascadorii rîsului.

Ştiam că trebuie să urmăm un traseu numit E4. Nişte tipi care aleargă se baga direct pe traseul ăsta. Mergem şi noi, trecem rîul pe un pod de lemn şi începem să coborâm puternic. Nu e bine.

Revenim în parcare găsim un marcaj şi ne băgăm pe el. Traseul urcă deci lucrurile par să fi intrat în normal. Nu mergem mult şi observăm un indicator. Citim şi ne ia rîsu’-plînsu’. Iar nu e bine, traseul ăsta duce altundeva.

Iară venim în parcare. Un pic mai sus este un panou cu o hartă. Mergem acolo ne lămurim cum pleacă traseele şi de data asta mergem pe cel bun. Începutul traseului arata fain: alee pietruită, pod frumos, rîu, cascadă.

După aceea începe o bucată lungă de urcare prin pădure. Ne oprim cam după o oră la un izvor amenajat. Bem apă şi plecăm mai departe. Ne ajung din urmă nişte băieţi cu care intrăm în vorbă. Ne spun că vor sta 3 zile pe Olimp şi sunt miraţi că noi ne-am propus să facem doar un traseu de o zi.

Când află că suntem din România, unul dintre ei devine entuziasmat. A zis că Bucureştiul este cel mai fain loc din lume, că a fost acolo la nişte petreceri grozave. Vă daţi seama ce ochi mari aveam când am auzit prostia asta. Totuşi i-am recomandat ca în anii ce vin să viziteze Transilvania şi să urce şi prin munţii noştri.

Urcăm tot timpul, în unele locuri sunt amenajate trepte. Într-un final ieşim din pădure. Ghicim doar pe unde se afla refugiul A sau, pe numele său lung, Spilios Agapitos, 2100m. Gluma se cam îngroaşă, un platou compact de nori sta încăpăţânat în zona înaltă a muntelui. Urcăm o grămadă de serpentine. Vedem şi zăpadă. Sentimentul este ciudat. Ieri stăteam la soare şi fuseseră 38 de grade iar acum e răcoare şi dăm şi de pete de zăpadă. Ţinem mereu partea dreaptă a văii. Abia pe undeva aproape de cabana trecem pe partea cealaltă a văii. De acolo mai avem câteva serpentine. Se vede şi curtea cabanei. Şi, după 3 ore, vine şi primul popas mai lung.

Refugiul A este de fapt o cabană în toată regula. Cine vrea să stea în sala de mese trebuie să se descalțe. Noi rămînem afară și luăm masa. Este cam rece și norii par că nu au de gînd să plece.



Remarcăm un grup de români și vorbim cu ei. Sunt din Iasi, au urcat deja pe vîrf. Spun că au prins vreme proastă și că ultima parte a traseului a fost periculoasă din cauza rocilor ude și friabile.

  

Începem deja să ne gândim ce ofrande să îi aducem lui Zeus să facă un pic de lumină şi să ne ajute să îi vedem vârful şi tronul său celebru. Bineînţeles vorba alunecă alunecă spre care dintre noi să sacrificăm.

Eu şi Dan susţinem că trebuie sacrificată Roxana, că e femeie. Să facem cum a făcut Meşterul Manole cel ce a inventat bodybuilding-ul zidind-o pe Ana. Şi uite ce minunăţie a ieşit după aceea.

Roxana zice că trebuie sacrificat Dan, că e cel mai în vârstă dintre noi. Să nu retezăm aripile tineretului. Dan zice că nu, că el e mai aţos şi că trebuie că cel sacrificat să fiu eu. Dar eu sunt mai gras şi lui Zeus nu-i place grăsimea.

Până la urmă nu mai sacrificam pe nimeni şi începem urcarea. Traseul se aspreşte. Se urcă tare. Şi intrăm, definitiv în ceaţă. Urcăm mereu fără să vedem mare lucru. Găsim un loc de popas sub forma unei băncute de piatră. Aici renunţăm la ideea sacrificiului uman şi schimbăm tactica: trebuie să ne unim forţele şi să alungăm norii prin forţa gândurilor noastre.

Până să punem noi în practică toate acestea Zeus ne răsplăteşte cu sunetul unei avalanşe de pietre. No, stai aşa că treaba e complicată. Mergi prin toată ceața asta şi nici nu vezi de unde îţi cade o piatră în cap.



Pornim mai departe. Dan începe sa aibă ceva probleme și de aceea înaintăm cu precauție păstrand o distanță de siguranță în care să ne putem vedea între noi. Cu Dan este foarte ușor sa știm cînd nu se simte bine: nu vorbește și el este în general un guraliv.

Folosim din plin GPS-ul fiindcă e plin de tot felul de intersecții cu poteci și potecute. Marcate și nemarcate.

Începem urcarea spre Vf. Skala, vecinul Mytikas-ului, cel mai înalt punct de pe Olimp cu altitudinea 2918m. Din păcate nu scăpam de nori și de ceață. Mergem mereu fără sa vedem prea multe.



 

 

Ajungem într-un final pe Vf. Skala 2866m. Aici situaţia este şi mai urâtă fiindcă apare vântul. Vârful ăsta nu e marcat prea artistic. Sunt doar doi stâlpi pe care nu scrie nimic şi un panou prins pe stâncă, tot fără scris.

Stăm câteva minute şi la un moment dat vine întrebarea firească: bine-bine dar pe unde se continuă spre Mytikas? Hai să vedem. Tot GPS-ul ne scoate din dilema. Ajung la o margine de prăpastie şi de acolo nu se mai vede nimic. Bănuiesc că poteca se rupe şi coboară tare până în şaua de sub vârf.

O pală de vând muta un pic ceaţa şi văd câţiva metri. Cam aşa e. Pare că se merge pe o creastă îngustă cu roci friabile. Este un pic riscant pe vremea asta fiindcă nu prea poţi vedea dacă eşti pe drumul cel bun.

Şi ca tabloul să fie complet începe să plouă. E şi frig, aşa că ne îmbrăcăm bine. Mai pe scurt, punem pe noi cam tot ce avem. Hotărâm să ne întoarcem şi poate să revenim într-o zi când Zeus este mai îngăduitor.

Vântul şi stropii ne cam biciuiesc. Coborârea merge tot greu şi tot prin ceaţă. De la un moment dat, Dan începe să vorbească. Hopa, şi-a revenit!



Si nu este numaiDan cel care isi revine. Si vremea da semne de indreptare. Ceata mai dispare din loc in loc si Zeus ne mai arata cite ceva. Peisajul pare desprins din alta lume: copaci crescuti in piatra.

 





 

Pe măsură ce coborâm ceața dispare. Ochim o creastă de unde bănuim că am putea avea ceva peisaj. Mergem acolo şi aşteptăm puţin. Şi ceata se risipeşte pentru ceva vreme oferindu-ne vederi spre Mytikas şi spre Tronul lui Zeus din Olimp. Se pare că treaba cu forţa gândurilor funcţionează însă nu instantaneu.

Oricum vedem că Mytikas-ul poate fi abordat prin mai multe locuri. Consultăm şi harta din telefon şi încercam să găsim pe unde se poate urca. De asemenea se mai văd vârfuri poteci, cabane. Dacă vreodată mai ajung pe Muntele Olimp cred că o să aleg un traseu din cabană în cabana întins pe mai multe zile. Locurile sunt generoase.

După ce norii pun iarăşi stăpânire pe vârfurile Olimpului ne reluăm coborârea. Suntem miraţi că traseul este abrupt şi parcă la urcare nu am avut impresia asta. Vedem şi refugiul A de undeva de sus.





Ne despart de el o vale îngustă şi câteva serpentine. Într-un final ne oprim lângă cabană. Stăm la o vorbă, mai mâncăm ceva. Norii se joacă în continuare pe creste arătându-ne sau ascunzându-ne vârfuri şi văi.

Plecăm la vale şi undeva pe serpentinele de după cabana luăm hotărârea de a ne despărţi. Eu vreau să merg cât pot de repede până la Prionia că de acolo mai am de condus cel puţin două ore.

Coborârea merge bine încă mă simt bine fizic şi pot să trag fără probleme. Mai depăşesc câteva grupuri, dau şi de oameni care urcă. Unii sunt cam prost echipaţi dar optimişti.

Singurul popas îl fac la cascadă de lângă Prionia unde fac nişte poze. Ajung în parcare la exact 11 ore de la plecare. Pe drumul de întoarcere mai opresc de câteva ori în câteva puncte de belvedere. Marea şi plajele se văd de undeva de sus.

Cel mai spectaculos punct de belvedere a fost însă altul: undeva pe drum era un umbrar. Merg la el și mă trezesc pe marginea unui hău. În jos sunt doar stînci, vegetație și o vale adîncă.

De asemenea se poate observa frumos şi satul Litochoro, punctul tradiţional de urcare în Olimp.

Deşi nu am ajuns pe Vf. Mytikas eu am fost mulţumit de ceea ce am realizat. Pentru mine a fost un prilej de a mai petrece o zi pe munte, iar asta se pare că pentru nişte ani se va întâmpla mai rar. A fost un antrenament bun, cam dur poate şi un prilej de a iniţia planuri noi.

Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole
Nu exista comentarii

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024