După o primă vizită în Munţii Macin efectuată în martie 2008 mi-am zis că e un loc unde mi-ar place să revin în fiecare an. În 2009 am reuşit să mă ţin de acest plan însă am schimbat perioada în speranţa de a găsi înfloriţi bujorii despre care îmi vorbise Alina.

Din cei 9 debutanţi în ale Măcinului strânşi anul trecut au rămas doar 3 recidivişti: Ramona, Ciprian şi Bogdan.
Am mai strâns însă încă 5 debutanţi: Oana, Ileana, Claudia, Adrian şi Dorin.

Plecăm din Braşov cu noaptea în cap, cu speranţa că meteorologii se vor înşela şi că vom prinde o zi plină de munte. Am mers pe ruta Braşov – Ploieşti – Buzău – Brăila – Smârdan – Măcin. Drumul nu a fost tulburat decât de un poliţist brăilean în căutare de șpagă care m-a tras pe dreapta întrebându-mă ba dacă am curaj să fac un test cu alcool-testul, ba dacă am asigurare, ba dacă am platită rovigneta. Până la urmă, cu regrete, mă lasă în pace.


Ajungem la bac şi ne speriem de coadă mare de maşini. Însă cele 3 bacuri lucrează din plin şi nu aşteptăm prea mult. Ne oprim în câteva rânduri între Smârdan şi Măcin pentru a admira bălţile şi pădurile crescute direct din apă.


Avem noroc să vedem şi un peşte măricel care se plimba liniştit pe canale.


Ajungem lângă Mănăstirea Macin trecând pe  lângă fosta cariera de marmură unde am făcut un popas dedicat explorării zonei.


O şopârlă ne urează bun venit. Măcinul ne întâmpină cu o vegetaţie aflată în plină expansiune, cu maci, albăstrele, păpădii şi câte şi mai câte felurite flori. Timpul e mult mai avansat decât în zona noastră.


Parcam lângă mănăstirea pe care mai să nu o mai recunoaştem. Dacă anul trecut aici era un şantier în toată regula, acum biserica e gata înălţată, nu e pictată şi e înconjurată de un gard alb de ciment. Să fie oare în curs de fortificare?

Lângă mănăstire răsună manelele. Găsim parcată şi o maşină de poliţie. De aia e România o ţară minunată: că te poţi duce la grătar cu maşina poliţiei. Noi însă ne vedem de ale noastre. Plecăm pe Culmea Pricopanului. Trecem pe lângă Fântâna de Leac( cei ce doriţi să luaţi apă, mergeţi în spatele ei, scurgerea oficială e murdară şi înfundată. Nu e cazul să vă bazaţi că găsiţi apă în Macin. Eu am venit cu apă de acasă.


Continuăm pe banda albastră încercând să scanăm suprafeţe întinse în căutarea ţestoaselor dobrogene. Astăzi, simpaticele broscuţe se ţin departe de noi. În schimb sesizăm tot felul de mişcări în iarbă, semn că şopârlele sărbătoresc Ziua Muncii prin muncă.


Ajungem pe creasta printr-o puzderie de flori din care ies în evidenţă maci albi( pe care îi văd prima oară ) şi maci roşii.


Şi pe creasta începe distracţia. Începem de ne suim pe toţi bolovanii ştiuţi şi neştiuţi. Avem şansa să vedem multe şopârle, de diferite specii, mai lungi şi mai scurte, mai subţiri sau mai groase, cu coada sau fără. În orizont se zăreşte Dunărea dar şi ceva nori cam mâhniţi. Soarele începe să se ascundă după nori.


Ne căţărăm cu oareşce dificultate până la cele două cruci aflate sus, deasupra mănăstirii. Peisajul e încântător. Plantaţiile de rapită ies în evidenţă prin galbenul florilor. Adi e un căţărător înnăscut şi pare că dansează din piatră în piatră. Ţopăiala lui ne binedispune.

Cerul începe a se întuneca de-a binelea. Apar şi primii stropi. Nu ne descurajează însă. Ajungem într-o şa unde anul trecut găsisem nişte băncute şi bănci. Băncile au cam dispărut însă pe focul grătăriștilor.


Ne adăpostim de ploaie în lăstăriş. Până la urma decidem să coborâm prin drumul ce duce la carieră. Trecem pe lângă cele două pietre ce alcătuiesc Mormântul. Trecem la ceva distanţă de un grup care pesemne că după ce s-a pus serios pe băutură a prins curaj şi s-a apucat de înjurat şi urcat pe munte.

Vrem să mai continuăm pe încă două muchii. Dorinţa era, dacă vremea ne ajută, să urcăm iar în creastă şi să ajungem la Sulucu Mare. Pe prima o reuşim însă ploaia se înteţeşte rău de tot şi ne hotărâm să mergem la vale pe fast-forward.

Recuperăm maşinile şi ne luăm tălpăşiţa urmând a înnopta prin zona Cheilor Chediu. Ploaia continua să ne urmărească aşa că tot ce mai avem de făcut e să ne montăm corturile şi să stăm la un foc.


Dimineaţa ies din cort ca să constat că nu plouă dar nici vreme bună nu e. Ile şi Dorin s-au trezit şi ascultă muzică în maşină. Îi invit la o plimbare prin Chei însă ei mă refuza aşa că plec doar cu Ramona. Spre surprinderea noastră apa are un debit extrem de scăzut, căderile de apă pe muşchi admirate îndelung anul trecut sunt doar o amintire. Florile galbene sunt şi ele trecute. Rămânem însă cu bucuria căţărării pe stâncă şi parcurgem cheile până la capăt.

Din păcate avem parte de un incident tehnic. LCD-ul aparatului de fotografiat cedează inexplicabil, fără să fi avut parte de vreun şoc violent. Însă pot face fotografii numai că trebuie să schimb stilul de fotografiat. Între timp începe o nouă repriză de ploaie. Ajunşi în tabără rămânem captivi în maşini / corturi omorându-ne timpul jucând cărţi. Am reînvăţat şi aprofundat regulile de Wist şi Rentz.


De la stinga la dreapta: Adi, Claudia, Ileana, o carte, Dorin, alta carte si Ramona.

Din fericire ploaia se mai potoleşte dar nu se opreşte. Hai să mergem în chei şi mai vedem. Urcarea de lângă prima cascadă e cea mai selectivă în condiţiile în care pietroiul e compact şi foarte ud. Urcăm triumfător pe lângă cascadele 2,3 şi 4 apoi trecem printr-un coridor scurt creat de nişte pietre imense profitând de debitul foarte scăzut al apei.

De sus in jos: Ileana, Claudia si Ramona.

Poteca devine lină, şi o străbatem până la ieşirea într-un aşa-zis gol alpin aflat la o altitunide de 2-300m. Începem, cu aceeaşi bucurie, să ne căţărăm pe stânca umedă.


Fac muncă de scouter şi încerc să găsesc traiectoriile cele mai facile pentru ca tot grupul să poată trece fără probleme. Splendidă priveliştea de sus: poiana cu foişor, stâncile, abrupturile, o succesiune de pietre mari, dărâmate ca la un loc cu piese de domino.


Efortul ne este însă răsplătit şi de câţiva bujori înfloriţi pe ale căror petale şi-au găsit vremelnic odihnă câţiva stropi de ploaie . Cred că într-o saptamînă-două zona va fi roşie.


E timpul să coborâm din nou în chei. Continui munca de scouter încercând să ghicesc pe unde am coborât anul trecut. Vegetaţia bogată a schimbat peisajul destul de mult. Cobor vreo două terase. Zăresc zona cascadei 3 şi văd şi pe unde se poate coborî până la ea. Socoteala nu s-a potrivit chiar în întregime însă până la urmă ne-am întâlnit la cascada 3 venind pe două trasee diferite.


După câteva reprize scurte de căţărare / descățărare ajungem la baza cheilor unde ne aşteaptă o nouă şi lungă repriză de ploaie.

Aceasta a fost ieşirea în Măcin din acest an. Sper ca dăţile viitoare muntele să ne permită să vedem şi alte zone minunate.

Închei cu câteva impresii ale debutanţilor scrise în ordinea primirii.

Ileana:
În această excursie am văzut nişte peisaje superbe, cum nici nu credeam că exista în zona Deltei mai ales că am mai fost în împrejurimi dar n-am avut prilejul să văd decât Dunărea, stufăriş şi pescari mulţi.

Căţăratul pe stânci a fost de asemenea o premieră pe mine. Şi la toate aceste ingrediente dacă mai punem şi o atmosferă excelentă, de bună dispoziţie şi relaxare rezultatul nu putea fi decât o excursie de excepţie. Nu cred ploaia nu ne-a lăsat în pace pentru că Munţii Macin nu ne-ar fi primit cu drag aşa că m-aş duce cu plăcere din nou ori de câte ori aş avea ocazia.

Oana:
Prima întâlnire cu Măcinul...Un munte mic, dar deosebit de interesant, care poate satisface multe gusturi: de la plaiuri largi, numai bune pentru plimbare, la stânci, pentru amatorii de căţărare. Un munte ce îşi păstrează încă sălbăticia şi farmecul.

Pânditul şopârlelor pentru o poză cât mai reuşită, supriza bujorilor înfloriţi şi a macilor, stânca aspră şi ascuţită, trezitul în cântecul păsărilor, glumele colegilor de tură şi focul din vatră, toate fac parte din amintirea celor 3 zile petrecute în cei mai vechi munţi ai ţării.

Vegetaţia bogată şi frumuseţea locurilor m-au impresionat mai mult decât mă aşteptam. Voi reveni cu siguranţă pentru a vedea şi restul zonei. Fotografiatul broscuţelor ţestoase rămâne încă un obiectiv neatins:).

La plecare, rămăşiţele celor ce au fost odată munţi de peste 3000 m se înfăţişau încă mohorâte sub stropii reci de ploaie. Dacă ar fi să am vreun regret, ar fi doar că soarele ne-a mângâiat prea puţin.

Claudia:
Peisajele mi s-au părut superbe, munţii având părţi şi mai aride, dar şi cu vegetaţie bogată. Mi-e greu să aleg care dintre trasee mi-a plăcut mai mult: Culmea Pricopanului sau Cheile Chedului.

Primul traseu a fost mai puţin solicitant din punct de vedere fizic, dar căţăratul pe fiecare mănunchi de stânci, fotografiatul şopârlelor, priveliştea Braţului Macin şi a manăstirii de la baza munţilor au avut un farmec deosebit, de neuitat.

Traseul de pe Cheile Chedului, însă deşi a fost mai scurt (o oră ascensiunea şi o oră coborâtul) mi-a transmis emoţii şi trăiri mult mai puternice, pe care sper să le mai am cât mai curând. Peisajul, cu multă vegetaţie, bujorii, de asemenea mi-au încântat sufletul. Ajunsă la Bv am avut sentimentul de regret că totul s-a terminat atât de repede.

Dorin:
Mi-a plăcut foarte mult tot: atmosfera în care s-a desfăşurat întreaga excursie, locurile prin care am fost şi, de ce nu, chiar şi ploaia ...pentru mine nu există munte fără ploaie, vânt sau frig, ăsta fiind farmecul muntelui.

Adi:
Excursia de 3 zile în Munţii Măcin a fost o experienţă inedită şi frumoasă. Trecerea Dunării cu bacul, căţăratul pe stânci, peisajele superbe, focul de tabăra îmi vor rămâne în memorie ca amintiri de neuitat. Atmosfera grupului a fost destinsă, voia bună a fost nelipsită în ciuda vremii capricioase şi a micilor probleme cauzate de aceasta (haine ude, s.a.m.d.).

Voi descrie câteva impresii avute în timpul excursiei:
Am ieşit din Măcin pe un drum de ţară. În depărtare se zăresc nişte munţi tociţi, încadraţi de dealuri verzi şi un cer azuriu cu nori albi. Locul e străbătut de o linişte calmă, întreruptă doar de torsul motorului maşinii care se străduieşte să urce panta spre munte. Stâncile de granit de pe vârful muntelui, fragmentate şi rotunjite, se răsfăţa la soare. Cât de mult ar avea de povestit ele, numai să aibă cine să le asculte...

Ajunşi la destinaţie pornim spre creşte. Un vânticel blând adie şoptit. Vegetaţia uscată fâşăie sub paşii noştrii. Urcăm, mai facem pauze. Ajunşi la stânci le cercetăm cu atenţie, desluşim forme ciudate sculptate de vânt şi ploi, scrutam orizonturile, facem poze. În zare se vede braţul Măcin al Dunării, case, parcele verzi şi galbene, turme de oi şi capre. Povestim, spunem glume, ne împărtăşim impresii. Spre răsărit se adună încet nori negri şi o pâclă deasă care vine încet spre noi...Se pare că de data asta meteorologii au dat (din păcate!) o prognoză corectă - în curând o să plouă...

A fost o experienţă frumoasă, am văzut locuri frumoase care îţi dau o altă perspectivă asupra vieţii şi lucrurilor. Sper să merg mai des în astfel de excursii în care natura ţi se dezvăluie în toată splendoarea ei.