Şi a venit timpul pentru Bucegi. Şi a venit timpul să îmi ţin promisiunea făcută Ramonei, aceea că de a urca la Omu pe Clincea. Se anunţă două zile însorite aşa că tot ce avem de făcut e să punem rucsacii în spate şi să mergem la deal. Şi ca să nu ne plictisim mai luăm cu noi încă 4 tovarăşi: Roxana, Teodora, Laura şi Dorin.


Plecăm de la capătul satului Poarta( com. Bran ) pe la 8:45. Pe săgeata scrie că până la Omu e cale de 6 ore şi jumătate pe banda roşie. Un timp cam optimist, zic eu. Dar nu contează, nu ne propunem un maraton, dorinţa noastră e de a sta cât mai mult la altitudine. Urcăm pe un drum forestier, de-a lungul pârtiei de schi din Zănoaga şi pătrundem în pădure unde ne bucurăm de răcoarea oferită de copaci.

Treptat drumul forestier se îngustează şi devine o potecă. Din vale se aude zgomot mare de ape, probabil de la Urlatoarea Clincei. Urcăm câteva serpentine largi şi ajungem într-o poieniţă cu indicator. Conform acestuia mai avem 4 ore şi jumătate. Până aici am făcut o oră şi jumătate. Dar ceea ce este cel mai important în acest loc este faptul că la câteva minute se afla o fântâniţă, singura sursă de apă de pe traseu.

După aceea urcuşul se accentuează. Poteca iese pe o muche de unde avem o belvedere frumoasă asupra satelor branene şi a Pietrii Craiului. Continuăm prin pădure urcând cu greu printre câteva formaţiuni stâncoase. Ajungem în zona La Stânci, locul unde poteca iese din pădure. Stâncile sunt specaculoase, au forme ciudate şi strălucesc în soare. Aici este un loc numit strunga format din două stânci printre care se strecoară poteca îngustă. Legenda locului spune că în acest loc ciobanii obişnuiau să îşi numere oile.


Perspectiva ce ni se deschide e tare frumoasă. Culmea Ţigăneşti este foarte aproape, se vede drumul spre Vf. Scara şi Valea Ciubotea. Poteca traversează pe curbă de nivel Țigăneștiul şi cu greu îşi face loc prin marea de flori roşii. Drumeţii îs osteniţi şi îi ajunge foamea din urmă. Ne oprim pe o stâncă de unde să putem admira în voie peisajul.


Ne continuăm urcarea până în Şaua Ţigăneşti( locul e cunoscut de localnici sub denumirea la Cațune). Aici e stâlp indicator pentru că e intersecţie de trasee:
- pe vale se desprinde banda galbenă care duce mai întâi la Lacul Ţigăneşti, continuă pe Padina Crucii pentru a se opri la Cabana Mălăieşti( pe săgeată scrie 2 ore şi jumătate )
- banda roşie continuă pe muchie spre Vf. Scara şi apoi spre Vf. Omu( pe săgeata scrie 3 ore )

Urmăm banda roşie cu ochii la limbile de zăpadă de pe Muntele Scara. Tăurile Ţigăneştilor sunt mici undeva în vale. Se vede şi Vf. Omu care păleşte în fata masivităţi peretului Bucșoiu. În dreapta revăd Valea Ciubotea şi poteca marcată cu triunghi galben pe care am urcat-o anul trecut.
(detalii aici:  https://bogdanbalaban.ro/30.html)

Această porţiune este extrem de spectaculoasă. Evoluăm la înălţime pe o muchie îngustă cu privelişti deosebite, brîne, limbi de zăpadă, zone mai mult sau mai puţin expuse. Formaţiunile ţuguiate şi aparent inaccesibile ce se văd din Poarta arată altfel când eşti aproape. Poteca se strecoară printre ele. Ajungem la porţiune cu cabluri aflată aproape de un horn pe care e încă multă zăpadă.


În acest loc e un ecoul deosebit, micile noastre discuţii se aud multiplicat înspre vale. Întorc capul şi, la vederea unor formaţiuni stâncoase, gândul zboară, departe, tocmai până în Spania. Stâncile astea seamănă mult cu cele văzute la El Torcal de Antequera ( detalii aici: https://bogdanbalaban.ro/28.html )


Din fericire în partea superioară a hornului zăpada s-a topit risipindu-ne emoţiile unei urcări pe panta înclinată înzăpezită. Ieşim iarăşi în soarele puternic şi facem puţină plajă. Greul acestei zile a trecut. Uite şi marcajul ce vine de pe Ciubotea. Trecem pe lângă ce a mai rămas din Refigiul din Scara şi după o coborâre uşoară suntem deasupra Hornurior Mălăieşti, acum pline cu zăpadă. Avem perspective frumoase spre Valea Mălăieşti dar şi în cealaltă parte, spre Valea Gaura. Căldura topeşte puţina zăpadă rămasă iar vântul aduce zvon de ape dinspre Valea Gaura.


Cele 15 minute de la Hornurile Mălăieștilor şi până la Vf. Omu au fost cele mai grele pentru mine. Zona era ferită de vânt aşa că soarele ardea straşnic. E timpul pentru reţeta pe care o aplic atunci când dau de greu: încep şi îmi număr paşii: 1..2..300... Pierd şirul, o iau de la capăt şi ajung la Omu unde mă aşteaptă Roxana. Vin şi ceilalţi şi ne oprim la o cană de ceai.

Ca de obicei la Omu e lume multă şi pestriţă. Vizibilitatea e bună, se văd Postăvarul, Brașovul, Piatra Mare, Predealul, Munţii Baiului, Ciucașul şi Grohotişul. Mai aproape de noi sunt Muntele Obârşia şi Coștila cu al său releleu vopsit în alb şi roşu.


Prima zi însă nu avea să se termine aici. Nu am inoptat la Omu, aşa cum intenţionam, pentru că am avut ceva peripeţii cu rezervarea. Deşi mi s-a spus că nu mai sunt locuri aveam să constat că la Omu era făcută o rezervare pe numele meu. Din păcate nu am fost anunţat în timp util. De aceea am vorbit la Mălăieşti unde eram aşteptaţi. Oricum, cele 6 locuri rezervate la Omu şi-au găsit probabil repede ocupanţi, era lume multă şi mulţi întrebau de cazare.

Noi am coborât la Mălăieşti pe drumul de vară( marcat cu banda albastră, se fac 2 ore conform săgeţii), coborând câteva rânduri de serpentine şi având tot timpul ochii pe Bucșoiu. La un moment dat trebuie traversată o limbă lungă de zăpadă. Hehe, uite că n-am cărat pioletul degeaba. Ia să îl punem la treabă!


Panta e destul de înclinată dar pare abordabilă şi numai cu bocanci buni. Trecem cu răbdare şi după încă o porţiune de coborâre dăm de o cruce. De acolo mai facem o traversare pe zăpadă, dar de data asta limba e mai îngustă iar panta s-a mai domolit. Poteca urmează să traverseze încă alte câteva porţiuni cu zăpadă. Noi hotărâm să coborâm însă direct pe grohotiş până în fundul văii pentru a nu mai avea bătăi de cap cu zăpezile. De aici îi dăm bătaie spre cabană. Oprim preţ de câteva clipe lângă indicatorul ce ne trimite pe Bucșoiu pe Brâna Caprelor( marcaj triunghi galben – 2 ore şi jumătate până la Vf. Omu).

Coborâm şi ultimul circ glaciar şi ajungem la Cabana Mălăieşti unde suntem luaţi în primire şi cazaţi. E aglomerat, turişti mulţi, corturi. Luăm masa de seară afară. Şi am mai fi stat poate mult timp dacă o gaşcă de petrecăreţi care deja erau beţi nu ne-ar fi agresat cu cântece şi urlete.

Seara se încheie cu poveşti şi voie bună. Cred că e util să vă spun timpii făcuţi grupul nostru în această primă zi:
Poarta-Clincea-Scara-Vf. Omu-8 ore şi jumătate
Vf. Omu-Cabana Malaiesti-2 ore

În toiul nopţii Ramona mă roagă să o însoţesc până afară că trebuie să meargă la toaletă. Ceea ce am văzut ne-a lăsat fără cuvinte. Deasupra Rîșnovului e un cer de foc supravegheat de o semilună. Diverse nuanţe de roşu mă conving să îmi iau aparatul foto şi să încep o şedinţă foto. Nici măcar nu ştiu cât e ceasul dar în mod cert e cea mai matinală sesiune de fotografii. După multe apăsări pe declanşator şi după încercat setări de toate felurile reuşesc să obţin doar câteva cadre satisfăcătoare.


Dimineaţa e însorită. Înviorarea se face la izvor. Mai lenevim un pic şi plecăm pe la 10:30. Urcăm pe Padina Crucii pe banda galbenă. Soarele e nemilos iar cea mai mare parte a potecii nu se bucură de umbră în această parte a zilei. De aceea sunt hotărât să închei rapid conturile cu această porţiune cu urcuş pieptiş. După 25 de minute sunt într-o mică șa, aproape de crucea metalică ce veghează asupra Mălăieștiului.

Pornim într-o plimbare scurtă până la cruce. Ce jos e cabana! Abia dacă se distinge printre copaci. În partea cealaltă admiram Culmea Ţigăneşti de pe partea opusă. Pornim pe o curbă de nivel spre Lacul Ţigăneşti. Traversăm câteva limbi înguste de zăpadă, dăm şi de o zonă cu cablu. Peste Vf. Scara încep să se adune nori. Sub el, stâna este încă părăsită.

Lacul Ţigăneşti are o suprafaţă redusă ceea ce îl face pe Dorin să îl declasifice numindu-l baltă. Mai jos sunt încă două tăuri de dimensiuni şi mai mici. Vremea e încă frumoasă şi, privind lacul dintr-un anumit unghi, vedem oglindindu-se Muntele Scara.


După o binemeritată odihnă începem urcarea spre Şaua Ţigăneşti fiecare după cum îi place. Eu şi veveriţele Roxana şi Teodora alegem marcajul care ne poartă pe o urcare uşoară. Ramona, Laura şi Dorin aleg urcarea directă, pe o văioaga mărginită de multe flori de rhododendron.

În şa ne întâlnim cu un domn din Republica Moldova, extrem de volubil şi de încântat de tot ce vede. Ne pune o întrebare hilară în duclcele grai moldovenesc:

- Sunteti din România?

În 5 minute aflăm multe despre viaţa lui. Ne spune că băiatul lui e căsătorit în Bran şi că a urcat împreună cu Nanaşul, Cuscrul, şi cu alţi membri ai familiei care însă au rămas pe Fața Frumoasă. Entuziasmul lui e debordant: a urcat într-o banală pereche de adidaşi din dorinţa de se pune pe o coamă şi de "a le face un salut" celor aflaţi mai jos. Din păcate ceața îl împiedică să ducă planul la bun sfârşit. Ne spune că el nu a văzut în viaţa lui aşa frumusețe şi că e încântat că reuşit să îl convingă pe cuscru să îl ducă pe munte.

Ceţurile încep a cuprinde Bucșoiul şi Scara. Noi ne-am fi dorit o coborâre prin Ciubotea însă trebuia să găsim o modalitate de a ajunge pe acel traseu pe vreo potecă nemarcată. Din nefericire toată valea Ciubotei e plină de ceaţă. Deasupra Predealului se pare că a început ploia judecând după norii negri şi perdeaua ce împiedică o bună vizibilitate.


Nu ne putem lua repere aşa că renunţăm la idee şi hotărâm să coborâm tot pe Clincea. Ramona se întâlneşte cu un vecin de-al ei care urca singur în Scara el ne arată cam pe unde se poate face trecerea în valea Ciubotei. Va rămâne să o încercăm altă dată că deja am coborât destul.

Facem o ultimă pauză pe un superb platouaș din zona La Stânci de unde încercăm, fără succes, să identificăm casa Ramonei. Privim cu regret în urmă pentru că ceața şi norii tocmai se pregătesc să plece de pe creste. Coborârea prin pădure este o adevărată binecuvântare pentru că majoritatea suntem arşi de soare. Excursia se termină la Ramona acasă la o cafea şi un pahar răcoritor de suc de soc.