De-a lungul anilor am reuşit să străbat multe din potecile Zăganului. De câteva ori am ieşit chiar şi pe trasee nemarcate. Mi-am dorit de multă vreme să urc în Zăgan pe Valea Pârâului Sterp dar ocazia s-a ivit doar acum. A fost vorba de o ofertă last-minute în care i-am însoţit pe Laura şi Dorin.

Plecăm din Braşov pe o vreme destul de bună şi senină dar odată ajunşi spre Pasul Bratocea constatăm că pe sus e iarna adevărată: strat de zăpadă de vreo 10cm, pluguri pe drum, antiderapant. Lăsăm maşina lângă antenele gigantice de la Cheia şi plecăm la drum spre Poiana Stânei pe ceaţă. Grupului nostru i se alătura doi câini dornici şi ei să meargă pe munte.

În faţa noastră nu a mai plecat nimeni, nu e nici o urmă în pădure. Urcăm cu calm în Culmea Buzăianu pe o zăpadă cam moale fiiindcă începuse să se încălzească. Odată ajunşi în culme cărarea merge relativ drept până la un punct în care traseele se despart. Noi urmăm banda albastră spre Poiana Stînei părăsind crucea roşie care merge la cabana Ciucaș peste creasta Zăganu-Gropșoare. În prima parte coborâm până traversăm câteva pîraie. Apoi urmează încă o bucată scurtă de urcare în urma căreia ajungem pe un drum forestier. Acesta merge cam pe curbă de nivel şi oferă câteva privelişti spectaculoase având în prim plan culmea Munţilor Tătaru ieşită pe alocuri dintre ceţuri.


La un moment dat marcajul părăseşte drumul forestier şi coboară într-un alt drum forestier care trece pe la marginea Poienii Stânei. Cam în 5 minute suntem la indicator. Trebuie să urcăm în Şaua Zaganu pe Valea Pârâului Sterp pe triunghi albastru. Până “La Răscruce” indicatorul dă 3 ore. Mă uit la ceas, suntem în grafic, avem chiar un avans de vreo 20 de minute faţă de ceea ce estimasem. Traseul e clar: avem de urcat pe o vale care în final ne va scoate în porţiunea de creastă.



După ce traversăm o bună parte din poiană ajungem la un pârâu. Urcăm în amonte iar la un moment dat pârâul o ia în partea stângă. Pe potecă apar indicatoare aflăm că mai mai avem două ore până în creasta Zăganu, prilej de confuzie căci indicatorul din Poiana Stânei dădea 3 ore până La Răscruce.

Din locul ăsta practic începe urcuşul serios. Pendulăm de o parte şi de alta a văii care pe măsură ce înaintăm devine din ce în ce mai abruptă. Zăpada e tot mai mare. Marcajul se prezintă în condiţii bune. Din păcate Laura are ceva probleme pe urcări şi încetineşte ritmul. Dorin mă roagă să merg înainte şi să bat urme. Aşadar o iau la deal dar nu singur, ci însoţit ce cei doi căţei care mă urmează conştiincios. La un moment dat ies într-o poieniţă.


Aici marcajul dispare. În partea dreaptă e un perete stâncos. Urc pe unde cred că e mai bine. De sus cad pietre şi par a fi destul de mari. Una din ele izbeşte un brad care se scutură astfel de toată zăpada. Din fericire sunt într-un loc mai puţin expus. Cu ceilalţi coechipieri comunic prin strigăte. Cu căţeii vorbesc blând. Când mă opresc eu se opresc şi ei şi nu mi-o iau niciodată înainte. Rămân uimit de felul în care se odihnesc. Îşi găsesc un loc ferit şi se aşează colac. Şi fac asta la fiecare oprire odihnindu-şi picioarele şi reglându-şi ritmul respiraţiei.

Merg fără marcaj cam 10-15 mimute până zăresc un marcaj triunghi albastru fără chenar pe un pom aflat chiar la marginea vâlcelului pe lângă care urc. Următorul e pe partea opusă. Nu prea îmi vine să trec dar ce să fac? Trec valea şi fac slalom printre copaci tot căutând marcaj. Pe care îl găsesc pe un bolovan mare aflat chiar pe fundul văii. Poteca e de fapt prin vâlcel iar marcajul e acoperit de zăpadă. Aşadar tot ce am de făcut este să mă ţin în apropierea lui.


Din când în când mă întorc şi privesc în spate pe un culoar ce oferă vizibilitate spre culmea Munţilor Tătaru. Cu ajutorul lui pot aprecia cât am urcat de mult şi cam cât mai este. În stânga mea se deschide o vale plină de stânci şi bolovani. În dreapta e o culme destul de abruptă. Copacii încep să se rărească şi acesta e semnul că ne aflăm în partea superioară a văii. Recunosc zona chiar dacă am văzut-o de fiecare dată doar din partea opusă. Apar şi câţiva stâlpi indicatori. Sus, în Şaua Zăganu, vântul spulberă zăpadă. Nu îmi dau seama pe unde e poteca oficială şi de aceea urc pe unde mi se pare mai uşor luând ca reper un stâlp de pe traseul de creastă.


Peisajul se deschide şi pe măsură ce câştig altitudine spre Tătaru şi Siriu. Colegii de tură sunt încă departe nu îi văd. Sunt în continuare însoţit de cei doi căţei şi în acest trio ieşim în creasta unde bate vânt puternic. Constat cu surprindere că traseul de creastă e neatins. Deci astăzi nu s-a băgat nimeni în Zăgan. Mă uit pe vale, Dorin şi Laura încă nu se văd.


Căţeii găsesc rapid nişte locuri ferite de vânt unde se aşează. Eu mă apuc şi mă îmbrac bine. Ca să nu îngheţ încep să patrulez pe Creasta spre Şaua Zaganu. Câinii stau tolăniţi şi nici nu se mişcă. E clar trebuie să stau şi eu lângă ei. Aşa fac şi nu regret: suntem la loc ferit şi frigul pare mai suportabil.

Dorin şi Laura apar în raza mea vizuală. Par destul de obosiţi şi urcă greu. Vântul s-a liniştit de tot. De aceea profit de acest lucru pentru a face o scurtă plimbare până pe o stâncă aflată în vecinătatea Vârfului Zaganu de unde să fac poze. Până mă întorc îi găsesc pe Dorin şi Laura în potecă. Orele sunt destul de înaintate, e clar că vom avea nevoie de frontale pe ultima parte a coborârii.


Mergem spre Cheia pe cruce roşie. Mai întâi facem un scurt popas în Şaua Zăganu pentru a vedea cam pe unde e poteca. Marcajul e aplicat pe stânci şi nu se prea vede fiindcă zăpada e troienită. Am fost de foarte multe ori pe aici aşa intuiesc uşor calea de urmat. Soarele începe să se ascundă după Grohotiş şi Bucegi iar noi coborâm cu răbdare până într-o şa şi mai apoi până la stâna din Zaganu. Puţin mai jos părăsim definitiv golul alpin şi intrăm în pădure, unde lumina pătrunde mai greu.


Coborâm cât putem de repede iar la pe ultima parte apelăm la frontale. Bună idee a avut cel care le-a inventat! Ajungem pe noapte la Cheia la maşină. Şi cum astăzi nu am reuşit să mâncăm decât aşa pe apucate, ne apucăm să ne hrănim dimpreună cu pritenii câini care ne-au însoţit şi care îşi merită cu prisosinţă hrana. Acest episod mă duce cu gândul la nişte versuri frumoase şi foarte adevărate:

Din bucata mea de pâine
Am hrănit un om şi-un câine
Câinele mă recunoaşte.
Omul nu mă mai cunoaşte.

Final de tură. Am descoperit o nouă faţă a Zăganului: mai dur, mai stâncos, mai abrupt, mai sălbatic şi mai răzbunător decât îl văzusem vreodată. Am parcurs un traseu adevărat, solicitant, care ne-a umplut plămânii cu aer curat şi retinele cu imagini greu de uitat.