Din seria locurilor frumoase pe care le-am găsit în Austria, am să vă prezint un alt canion, Kitzlochklamm pe numele lui. Acesta este poziţionat în regiunea Salzburg în apropierea oraşului Taxenbach.

Kitzlochklamm nu este la fel de promovat şi de cunoscut ca şi alte obiective turistice ale zonei( de exemplu Eisriesenwelt sau Liechtensteinklamm ) şi de aceea nu este atât de aglomerat. Ca să ajungi la intrarea în canion trebuie să mergi pe un drum forestier neasfaltat( o raritate în Austria ). Depăşim două parcări goale şi ajungem la o a treia unde se afla doar câteva maşini.

După o scurtă plimbare pe jos ne oprim la casă pentru a ne procura bilete. Vizitarea e taxată anul acesta cu 4 euro iar canionul este deschis între orele 10 şi 18.


După ce trecem de zona de intrare plecăm pe o potecă îngustă dotată cu balustrade groase de lemn pe partea dinspre râul Arche. Urcăm câteva trepte. Se aude zgomot mare de ape: e vorba de o cascadă mare dar şi de una mai mică, aflată în stânga ei.


Practic in acest loc exista o zona de confluenta a doua paraie nervoase de munte.


Continuăm pe valea din stânga pe o pasarelă de lemn. Vrem să trecem apa dar zăbovim pe pod pentru a urmări nişte sportivi care fac canyoning şi care nu au nici un fel de reţinere în a sări câţiva metri în apă.

Am nimerit după o ploaie aşa că apa are volum şi o culoare ciudată fiindcă nu a reuşit să se limpezească. Locul este curat rar vezi câte un băţ sau un buştean în apă, de pet-uri, hârtii nici nu se pune problema.


Spre deosebire de Liechtensteinklamm, Kitzlochklamm este nu este atât de întunecat, pereţii se îngustează foarte tare doar jos, unde sunt aproape de apă. Traversăm râul de vreo două ori şi ieşim din zona mai îngustă. Dar distracţia nu s-a terminat. Aş spune că abia acum începe: bolovanii par aruncaţi haotic în râu, pereţi verticali stau în stânga şi în dreapta; verde crud de iarbă şi brazi.


În plus pasarelele se transformă în scări care urcă tare diferenţe de nivel de zeci de metri.

 
Treptele urcă abrupt dar austriecii, în bunul lor obicei de a se gândi la toate, au creat din loc în loc câteva mici balconaşe unde să îţi mai poţi trage sufletul. Urcatul atâtor trepte dintr-o dată îi oboseşte şi pe cei care o au pregătire fizică bună.

Practic pe aceste trepte traversăm aproape fără să ne dăm seama pe celălalt mal al râului unde ne intersectăm cu altă potecă. Aceasta duce, pe undeva pe sus, chiar la poarta de intrare în canion. Ne hotărâm că la coborâre să o luăm pe aici.


În locurile sensibile au fost montate nişte inele metalice mari, dublate de plase de sârmă, cu scopul de a proteja construcţiile şi vizitatorii de căderile de pietre.


În dreapta noastră râul s-a creat un culoar foarte strâmt printre doi pereţi verticali. Acolo se prăvălește cu putere, într-o succesiune foarte frumoasă de căderi de ape.

Ne aflăm la câteva zeci de metri deasupra apei iar continuarea traseului ne este facilitată de un tunel săpat în stâncă. La ieşirea din tunel nici măcar nu se mai vede râul, ştim că e acolo datorită zgomotului.

Parcurgem un tunel mai lung dar luminat natural prin câteva..hai să le spunem ferestre. Tunelul este datat 1553 şi a fost făcut de minerii căutători de aur şi poartă numele de Tunelul Ritz.


La ieşire traversăm un pod construit foarte ingenios. Podul este făcut cumva în unghi. În punctul de curbură s-a găsit o soluţie interesantă, cu patru pari lungi şi groşi care pleacă dintr-un singur punct aflat pe un bolovan din mijlocul râului. Podul a fost gândit astfel încât să se atenueze frica de înălţime a unor vizitatori. Pentru aceasta s-a pus un fel de covor de cauciuc pe sub pod mai lat decât acesta astfel încât atunci când te uiţi peste balustradă să nu poţi privi vertical în jos.

Podul acesta pare a fi fost construit din necesitate. Vechiul traseu mergea pe malul opus însă, din ce am văzut se pare că o cădere de pietre şi stânci a distrus podeţele. Ne aflăm aşadar într-o zonă sensibilă. Capătul superior al canionului este la câteva zeci de metri de noi, la capătul unui alt pod, şi acesta spectaculos. De aici poteca merge mai departe prin pădure însă noi ne oprim şi facem drumul de întors.


Nu mai coborâm multele trepte ci alegem poteca de care vorbeam mai sus. Trecem de câteva tunele şi poduri. Din când în când avem privelişti spre dealul de pe cealaltă parte. Spre final coborâm repede pe câteva serpentine.

Bineînţeles că un astfel de loc cum este Kitzlochklamm îşi are şi el legendele sale. Iată una din ele:

Se spune că într-o noapte de iarnă cu viscol, un grup de femei a urcat prin canionul Kitzlochklamm şi au ajuns la casa unui ţăran din Embach-Rain, aflată pe un loc înalt deasupra locului unde râul Ache se varsă în Salzach. Înfometate, ele au bătut şi la uşa țăranului şi l-au rugat să le dea ceva de mâncare. Om bun la suflet, ţăranul le-a chemat în casă şi a gătit pentru ele. La plecare femeile l-au întrebat cum să îl răsplătească.


Ţăranul s-a scărpinat în cap şi s-a gândit: fântâna lui era aproape secata iar gospodăria lui ar fi avut nevoie de mai multă apă fiindcă cea mai mare parte a plantelor pe care le cultiva se uscau. Cea mai mare dorinţă a sa era aceea de a rezolva cumva problema apei.

Femeile i-au promis că îl vor ajuta. Au cercetat împrejurimile şi i-au indicat un loc în care să sape, aflat undeva mai sus de fermă. Ţăranul a descoperit un izvor, cu apă bună şi mai multă decât avea nevoie. Apa aflată în exces ajunge acum în canion, iar drumeţii şi căţărătorii îşi potolesc şi astăzi setea cu apa acestui izvor.

Plimbarea asta a făcut toţi banii. Am trăit sentimente interesante, de la entuziasm şi exaltare la teamă. Kitzlochklamm nu este doar o rezervaţie naturală. Aş spune că e un muzeu în aer liber, o operă de artă din apă şi piatră.