Scărița-Belioara este o rezervație sigeologică ce aparține Munților Gilăului. Ea reprezintă un rest al unui întins platou calcaros intens erodat de ape. Aș îndrăzni să spun că este cea mai cunoscută și cea mai spectaculoasă. Pentru a ajunge aici am ales varianta de pe Valea Arieșului: am părăsit drumul național până în satul Poşaga de Jos, de acolo am continuat până la Mănăstirea Poşaga, Cheile Posegii și apoi în satul Belioara. în sat am cotit undeva brusc la dreapta și am mai mers cam 2km până la ieșirea din sat.

Aici am fost așteptați de ghidul nostru de astăzi domnul Dinu Mititeanu care se află în zonă cu o echipă ce pregătea încă de pe acum viitoarea ediție a Maratonului Apuseni. Echipă era deja la lucru undeva pe traseu.

Dar să vă prezint și trupa noastră:

Ramona, Oana, Coşti, Ciprian, Doru Stoica, fam. Nucă și Bogdan


După ce au fost făcute toate prezentările Domnul Dinu ne-a condus pe un drum marcat cu cruce roșie care mergea spre dreapta undeva pe sub pereții abrupți ai Scăriței. La un moment dat conducătorul nostru se oprește și ne spune că trebuie să urcăm pe versantul din dreapta. Peste cîteva zeci de metri dăm de o poteca foarte clară care urcă ușor prin pădure un deal aflat cumva în paralel cu Scărița-Belioara.

 

De acolo, de pe Delul Bradetel,  după cum ne povestește domnul Dinu, vom vedea rezervația ca din avion. Și într-adevăr alegerea acestui traseu s-a dovedit foarte inspirată. Am ajuns din urmă echipa ce pregătea viitoarea rută de alergare a maratonistilor. M-au impresionat pasiunea și dăruirea cu care acești oameni lucrau. Ai fi zis că startul maratonului urma să se dea în a doua zi.


După ce am ieșit din pădure am găsit un peisaj de vis. Și asta pe ambele părți. Pe dealul nostru e o poiană lungă presărată ici colo cu colibe specifice zonei. în unele zone acestea se numesc conace ori șuri.


Cumva în spatele nostru se află Dealul Bilii, un deal masiv, voluminos și destul de înalt. în stînga e Scărița - Belioara. Inițial numele său a fost Scărișoara desi localnicii foloseau denumirea de Scarita. Domnul Dinu  ne-a povestit că după lungi insistente s-a hotărît adoptarea numelui Scărița pentru a se evita confuzia cu Ghețarul de la Scărișoara, aflat și el relativ aproape de această zonă.


Urcăm și ne oprim la o cruce, loc de poze consacrat. Observăm foarte bine pe partea opusă grotă Coșul Boului, o peșteră cu portal mare șu tavanul găurit care permite luminii să treacă. Pe vremuri era un bun indicator al timpului, țăranii locului o foloseau pe post de ceas.

Aflăm și povestea lui Kalman și a trambulinei sale. Kalman a fost alpinist și a ales să își pună capăt zilelor în abupturile acestea după o ceartă conjugală. Pe undeva prin vale se află și o cruce ridicată în memoria sa.

Urcăm mai departe cam jumătate de deal iar de acolo poteca ne duce către stinga printr-o zonă împădurită care va da în final într-o şa. Mai dăm şi noi cite o mană de ajutor la degajarea potecii acolo unde se găsesc arbori căzuţi sau crengi.

Ajungem în şaua de care pomeneam. Aici reapar marcajele. Triunghi albastru şi cruce roşie. Din nefericire încurcăm un pic poteca şi urmăm una ceva mai evidentă care însă ne duce pe la nişte doborituri.

Domnul Dinu strigă în urma noastră:

- Aţi greşit, nu e bine pe acolo, coborîți!

Şi revenim în poteca marcată aflată cam la 10-15 metri sub noi. De aici începe un urcuş susţinut. Ne-am răsfirat destul de tare. Dăm de un prim punct de belvedere ce ne oferă privelişti înspre Cluj. încă e mare de nori pe o mare suprafaţă. Deşi e început de noiembrie este plăcut afară.

Continuăm, cistigam altitudine, pădurea se mai răreşte. Observăm partea superioară a crestei Munţilor Fagaras, Munţii Cindrel, Lotru, Sureanu şi Paring. Puţin mai sus dăm de un nou punct de belvedere, iar domnul Dinu decretează:

- Pauză de masă! Se pare unii dintre voi au cam terminat benzina.

Mîncăm şi plecăm în sus. Dăm de o doboritura care ne derutează puţin dar găsim repede continuarea. După o perioadă în care am mers numai prin pădure ieşim în sfirsit în partea superioară a rezervaţiei. Pentru aceasta e nevoie să mergem spre stinga şi să urcăm mai tare preţ de doar cîteva minute.


Prăpăstii se cască sub noi, stinci albe strălucesc în soarele de toamnă. Porţiunea asta e foarte spectaculoasă şi foarte frumoasă. Ne plimbăm pe la înălţime admirind abrupturile dar şi depărtările.


Găsim mai încolo un gard din lemn care delimitează graniţa rezervaţiei. Din păcate se mai intimplă ca cirezile localnicilor să mai scape prin rezervaţie. După încă citeva minute de mers ajungem într-o şa. Dinspre nord vine un traseu marcat dinspre Cheile Runcului. în şa se află o mulţime de peturi care au fost folosite de către cei care au participat la stingerea incendiilor de vegetatie din zonă. Acestea au fost culese urmînd a fi transportate la baza muntelui.


Merg într-o zonă unde să pot avea o vedere mai bună către Muntele Mare şi către Muntele Baisorii, o staţiune de schi frecventată în general de locuitorii din zona Clujului. Şi poate o viitoare destinaţie pentru alte viitoare excursii.


Mai mergem încă vreo zece minute şi ne oprim în dreptul unei văi. De pe vale vine o potecă clară. Aici urmează să ne despărţim de domnul Dinu şi de echipa sa. Deşi traseul este marcat sunt citeva zone cheie unde există posibilitatea să mergi pe o potecă greşită.

Domnul Dinu ne explică cu calm şi răbdare unde trebuie să avem grijă, ne fixează citeva repere pentru a fi sigur că totul va decurge cum trebuie. Ne luăm rămas bun cu speranţa de a ne revedea în vreo tură cine ştie pe unde. Cei ce pregătesc poteca pentru maraton continuă înainte, pe creastă spre satul Sagagea.


Noi începem sa coborim destul de tare, pe o pantă accentuată. Poteca e clară, iarbă înaltă şi vegetatie relativ puţină. Ajungem într-o poiană unde găsim două colibe, numita Poiana La Meteoaie. Ţinem pentru coborire valea din stinga. Urmează o porţiune prin pădure. De undeva de sus, din munte se prăvăleşte un bolovan care ia viteză şi se opreşte undeva în vale. După aceea urmează iarăşi o poiană. Aici ne oprim pentru o pauză mai lungă.


Intrăm iarăşi în pădure şi după citeva minute avem să identificăm porţiunea stincoasă de coborire de care ne vorbise şi domnul Dinu. Coborirea se face pe stincă, e destul de abruptă şi lungă. Din fericire există o mulţime de prize aşa că tot ceea ce trebuie să facem e să înaintăm cu atenţie. Vedem o bucată frumoasă din Dealul Bilii şi contrar asteptarilor mele nu vom ajunge chiar în poiana de unde începe urcarea pe el, ci undeva mai jos.

Mergem o perioadă pe curbă de nivel şi dăm iarăşi de o poiană. Nu mai avem mult pină la maşini, se vede clar că am pierdut destul de multă altitudine. Cu toate astea ne mai aşteaptă o porţiune zdravănă de coborire pe un tăpşan înierbat care se finalizează..cu un pirleaz. De aici în jos este drum pietruit şi după vreo două serpentine şi o trecere pe sub o frumoasă poartă de lemn închidem circuitul.

Plecăm din Belioara şi ne oprim la intrarea în Cheile Posegii. Parcurgem cheile pe jos, admirind stincariile de deasupra noastră. Drumul prin Chei este scurt dar frumos şi se finalizează la Mănăstirea Posaga, un loc frumos şi liniştit.


Am rămas cu amintiri frumoase după această excursie. Locurile văzute au fost cu totul speciale iar despre ghidul nostru de astăzi, domnul Dinu Mititenu, am numai cuvinte de laudă şi admiraţie. Trebuie să închei mulțumindu-i în numele grupului nostru, pentru sprijin, pentru nenumăratele poveşti şi pentru că ne-a condus pe acest traseu minunat.