Şi a sosit şi cea urma zi în care am stat în preajma Parcului Naţional Durmitor. După ceva planuri puse la cale în pripă plecăm de la Zabljak pe o şosea de munte către Urdeni Do. De aici pleacă cel mai scurt traseu către Bobotov Kuk( două ore şi jumătate ), cel mai înalt vârf din Durmitor şi din Muntenegru.

Iniţial plănuisem două excursii: una până la Lacul Zeleni Vir şi o alta pe Vf. Prutas. Harta noastră nu era prea generoasă însă şi în teren aveam să descoperim că există posibilitatea unui circuit care să cuprindă aceste două obiective.


Plecăm la deal pe o vale frumoasă, impresionantă străjuită de culmi înalte. Iniţial urcuşul nu pune probleme. Dăm de diverse zone cu zăpadă. Marcajul este pus preponderent pe pietre. Nu e făcută poteca iar noi trebuie să fim atenţi pe unde merge traseul.


Pe măsură ce urcăm, avem parte de zăpadă din ce în ce mai multă.


Trecem de câteva căldări glaciare cu unele emoţii fiindcă avem dificultăţi în a găsi traseul.


Peisajul în schimb este încântător: în stânga, spre vest, se află impresionantul munte Stit pe care piatra şi pământul s-au aşezat într-un mod aparte care îţi dă senzația că odată cineva de acolo de sus s-a jucat atunci când l-a creat.


Muntele Stit se sfârşeşte abrupt într-o şa, numită Samar. De acolo muntele continuă abrupt până în Vf. Devojka( 2440m ). În faţă, către nord, e peretele ce culminează cu Vf. Bobotov Kuk. E plin de zăpadă. Spre est admirăm muntele Zupci şi el extrem de interesant şi de plăcut privirii.


Din loc în loc găsim covor de brânduşe.

Şi acum urmează momentul de cotitură al excursiei. În şaua Samar zărim o siluetă. Dl. Stoica o urmăreşte cu binoclul şi cu interes. Silueta se strecoară pe la baza muntelui către Zeleni Vir. Cu această ocazie vedem că există şi un fel de poteca, în mare parte fără zăpadă. Această potecă nu e trecută pe harta noastră pe care o consultam numaidecât.

Dacă am reuşi să ajungem în Şaua Samar şi de acolo să coborâm către valea cu Lacul Skrcko ar fi bine. Am mai avea de urcat până în Şaua Skrcko iar acolo până sus, pe Prutas. Dar în acest moment totul e teorie. Nu ştim ce e după șa, cîtă zăpadă e pe traseu. Dar merită să încercăm!

Ne continuăm urcarea şi micile rătăciri urmărind tot timpul omul ce vine şi el către Zeleni vir. Ajungem la un punct de intersecţie a traseelor. Turistul solitar e mai sprinten şi se pune pe urcat către Bobotov Kuk. Traseul îmi pare foarte riscant în momentul ăsta. E multă zăpadă şi există şi câteva pasaje expuse din câte am studiat cu binoclul.


Ne oprim la intersecţia de trasee. Ca şi în multe alte locuri din Durmitor aceasta se prezintă sub forma unor cuvinte scrise pe o piatră lată şi care din fericire acum nu e acoperită cu zăpadă. Vestea ce bună este că poteca spre Şaua Samar e marcată.


Puţin mai jos e lacul Zeleni vir, un lac micuţ şi în mare parte acoperit de zăpadă. Dinspre Zupci mai apar doi turişti ce par foarte obosiţi.


După o binemeritată pauză plecăm prin zăpadă către Şaua Samar.


La un moment dat zăpadă dispare de pe potecă însă nu e neapărat mai uşor. Trebuie să fim atenţi la un grohotiş, pa pietre ce alunecă, la potecă extrem de îngustă.

Mergem cu grijă iar pe drum mai întâlnim o familie cu doi copii. Ne spun că ei au pierdut marcajul în vale şi au urcat prin zăpadă pe unde au considerat că e mai bine.


Înaintam cu grijă şi ne apropiem încet-încet de şa. La un moment dat trebuie să facem o trecere mai expusă iar apoi să urcăm tare până în şa. Ramona e prima pe bucăţile astea şi nu reuşesc să o ajung decât în Şaua Samar. Aici are loc unul din evenimentele frumoase din viaţa noastră: Ramona primeşte inelul de logodnă.


- Ţine minte numele ăsta: Skrcko! îi spun uitându-mă către lacul din vale. Să le povesteşti la nepoţi despre asta. Şi ai grijă să nu îţi rupi limba când exersezi să pronunţi acest nume.

Vin apoi şi Lucia şi Doru Stoica. Scoatem iarăşi harta, o studiem bine, studiem şi traseul. Pare-se că totuşi avem noroc şi planul din teorie ar putea fi pus în practică.


Începem coborârea. Poteca e îngustă. Pe alocuri, pe unde sunt culoare pe unde curge zăpadă, trecem cu emoţii câteva porţiuni. Suntem cam la limită. Uneori ai senzaţia că mergi pe sârmă: zăpada vine de sus acoperind totul, lasa loc potecii şi pământului câţiva centimetri, apoi pleacă iarăşi în jos în strat abrupt şi continuu.

Ajungem aproape de fundul văii. Aici trebuie să evaluăm bine situaţia: avem de traversat un fel de râu de zăpadă. Căutam o zonă ceva mai dreaptă. Vedem şi marcajul de urcare către Şaua Skrcko. Încurajaţi de acest aspect trecem cu bine şi acest ultim hop important.

Începem din nou urcarea, mai dăm de câteva zone cu zăpadă însă acestea nu pun nici o problemă. Ne oprim pentru o pauză de masa într-un loc frumos, ferit de vânt, cu vedere către Stit şi Bobotov Kuk.


Pe stratul mare de zăpadă de sub vârful Stit zărim câteva puncte. Luăm binoclul, teleobiectivul şi dăm verdictul: sunt capre negre. Dar ce caută ele pe acolo? Unele se afundă mai tare cu câte un picior în zăpadă.


Altele, când obosesc se aşează pur şi simplu să se odihnească.

Urcăm în continuare şi atingem şaua Skrcko (2114m) sau Skrcko Zdrijelo cum scrie pe hartă. De aici trebuie să mergem pe o coamă de munte până către Vf. Prutas.


Poteca pleacă iniţial pe curba de nivel însă noi preferăm să mergem pe creasta matematică Balja Grede în speranţa unor peisaje frumoase. Şi nu suntem dezamăgiţi. A meritat fiecare pas.

Revenim în potecă. Emoţiile nu au trecut fiindcă aproape de vârf se vede un strat consistent de zăpadă pe un versant abrupt. Speram să o putem ocoli. Speranţele noastre se leagă şi de ceea ce ne-a spus domnişoara de la Turist Info: trei excursionişti reuşiseră să atingă vârful în urmă cu trei zile.


Prutas este un vârf absolut superb, poate cel mai frumos din Durmitor. E o coamă cocoşată plină de gresii brăzdate de canale verticale şi perfect paralele. E o minute a naturii şi a Kreatorului( cu K că aşa se scrie prin aceste locuri).


Trecem de câteva zone mai stâncoase şi ne oprim într-un loc de unde se văd bine toate acele canale perfect verticale despre care vorbeam mai sus. Din fericire traseul nu are treabă cu stratul acela compact de zăpadă. Urcăm pe lângă el şi atingem vf. Prutas.



După pozele de vârf ne întoarcem către Şaua Skrcko având mereu în fata spectaculosul Vf. Sedlo.


Din să coborâm pe câteva serpentine către valea Duskovalje.


Odată ajunşi în vale drumul merge relativ drept în coborâre uşoară. Mai dăm de porţiuni cu zăpadă însă acestea se pot ocoli. Teoretic poteca ne va aduce la şosea în punctul Dobri Do.

De undeva de sub vârful Pecine zăresc o posibilitate ca pe un traseu nemarcat să ies direct în locul în care am lăsat maşina. Treaba asta însă mi-a ieşit abia la a doua încercare. Am coborât iarăşi în valea pe care am urcat de dimineaţă însă nu am mai ajuns la traseul marcat. Coborârea finală până la şosea am făcut-o pe un jgheab cu piatră sfărâmată.


Iau maşina şi mă duc la Dobri Do unde fac joncţiunea cu restul trupei. Astfel se termină aventurile noastre în Durmitor, un loc minunat în care îmi doresc să revin. Această ultimă zi a fost cea mai solicitanta însă efortul depus a fost răsplătit la maxim cu peisaje de vis. Durmitor, te salut!