Croatia: Parcul National Paklenica

Data publicarii: 19 mar 2014

Click aici pentru a vedea galeria completa de fotografii

Dupa citeva zile fierbinti am zis ca nu se mai poate si ca trebuie sa vedem cum e si prin munti in Croatia. Am profitat de faptul ca aveam in apropiere Parcul National Paklenica si ne-am prezentat cu lectiile facute la intrarea in parc.

In mare, aici e vorba de o doua vai cu pereti verticali unite undeva mai departe de o creasta. Cele doua vai se numesc Mala Paklenika( Paklenica Mica ) si Velika Paklenica ( Paklenica Mare ).

Accesul in acest parc este cu plata, destul de scump. Am discutat cu tipul de la intrare despre cum am putea face un circuit care sa cuprinda ambele vai. El ne-a recomandat sa lasam masina acolo si sa o luam pe un drum forestier care ne va duce la o alta intrare in parc pe unde se urca Mala Paklenica. Coborirea urma sa o facem pe Velika Paklenica si avea sa ne scoata exact in acest loc.

Tipul ne spune ca traseul o sa fie greu si lung si ca trebuie sa fim atenti sa nu ne prinda noaptea. Platim intrarea si primim si o harta ce avea sa se dovedeasca foarte utila la un moment dat.


Ce e fascinant aici e faptul ca muntele este extrem de aproape de mare. In orasul Starigrad lumea poate face plaja sau poate urca pe munte sau poate chiar sa practice alpinismul.

Mergem pe drumul forestier indicat de tipul de la parc. Inainte de asta ne aprovizionam bine cu apa. Urcam practic un fel de deal stincos presarat cu vegetatie pitica si intepatoare. Pina la intrarea pe valea mala Paklenica trebuia sa facem in jur de 30-40 de minute.

Pe undeva insa nu am facut bine si ne-am trezit ca drumul se termina n curtea unei case. Acolo nu era nimeni, in afara de un caine care ne latra suparat.


Partea buna era ca de acum aveam contact vizual cu Mala Paklenica. Eram undeva sus si am zis ca nu ne mai coborim in oras sa gasim drumul oficial. Asadar ne-am apucat de balaurit in stil mare si prin Croatia. Initial am gasit niste poteci care in timp au devenit tot mai anemice. Ghinion. La asta se mai adauga si diversi arbusti, care mai de care mai determinat sa iti lase urme pe maini si pe picioare.

Mergem in directia potrivita si pe masura ce ne apropiem mi-e clar ca va trebui sa facem o coborire importanta ca diferenta de nivel. Imi era insa teama sa nu ne aflam cumva pe deasupra unui perete vertical.


Din fericire am gasit o cale decenta de coborire pe niste bolovani de toate felurile. Asadar am facut cunostinta si cu traseele nemarcate din Croatia. Ajungem in vale in incepem sa tinem firul ei. De fapt valea e seaca. Apa s-a scurs peste tot prin calcare si probabil exista doar primavara sau cind ploua mai tare. Suntem destul de bine intirziati, cam o ora fata de planul initial.


Traseul seamana tare mult cu Cheile Cheii din Buila - Vinturarita. Bolovani mai mari si mai mici aruncati pe te miri unde. In stinga si in dreapta pereti verticali. E caldura mare, din bolovani radiaza caldura.



Doi serpi stateau de vorba:
- Auzi, stii cumva, noi suntem veninosi?
-Da, suntem veninosi, dar de ce ma intrebi?
-Mi-am muscat limba!

Din cind in cind dam de saritori pe care traseul marcat le ocoleste urcind cind pe versantul drept cind pe cel sting. Ca si in Muntenegru aici marcajul este unic: un punct rosu intr-un cerc alb. Din fericire marcajul e bine intretinut si nu ne prea lasa loc de interpretari.


Dar bineinteles ca mai da si rateuri. Spre exemplu, incercind sa ococlim o saritoare ajungem, urmind marcajul, intr-un punct unde trebuia sa sari! Nu era mult de sarit, cam un metru, problema era ca sub tine erau vreo alti cinci metri, iar locul de aterizare nu era foarte sigur. Am gasit insa o alta cale a trece mai departe.



Am dat si de o portiune cu cabluri de care insa am trecut fara probleme. Cea mai mare bucurie insa a fost cind urcind am gasit o inscriptie veche, abia vizibila: voda - adica apa. Ce bine! Cautam apa insa un pic, era intr-un loc dificil de ajuns asa ca a trebuit sa fac un pic cale intoasa si sa urc din nou pina la izvor. Debitul a fost extrem de scazut. A trebuit sa pierdem ceva timp pina sa realimentam dar nu ne-a parut rau. Pe masura ce urcam, vedeam din ce in ce mai bine marea.


A fost un sentiment nou: urci o vale seaca, cu bolovani, mai intri in padure, intorci capul si vezi marea. Chiar fain.


Mai sus aveam sa gasim o sursa de apa mult mai buna, cu debit, aflata chiar in gura unei pesteri. Acest izvor este trecut si pe harta. Nu am vizitat pestera, nu parea sa aibe de oferit mare lucru si nici din ceea ce citisem despre ea nu reiesea mare lucru.

La un moment dat ne intilnim cu niste turistii nemti. Din fericire vorbesc bine engleza. Ei au facut exact acelasi traseu ca si noi insa in sens  invers. Ne spun ca mai avem inca multe ore de mers: spre exemplu ei au intrat in traseu la ora 8:00, acum e ora 13:00. Si mai au de coborit inca cel putin doua ore.


Marcajul ne-a purtat citeva ore bune pe albia uscata a unui riu imaginar. Conform hartii la un moment dat va trebui insa sa parasim valea definitiv si sa urcam pina intr-un punct unde este o mare intersectie de trasee.

Momentul ala s-a lasat mult asteptat insa asta a facut sa ne bucuram si mai tare atunci cind a venit. Peisajul a inceput sa se deschida frumos, am vazut de sus Mala Paklenica dar si creasta Muntilor Velebit.


Muntii Velebit seamana pe aici cu Piatra Craiului, sunt ascutiti si spectaculosi. Creasta lor e paralela cu tarmul si are peste 140 de km lungime. Punctul maxim este atins in Virful Vaganski, 1757m.


Am ajuns la intersectia de care pomeneam mai sus. Din fericire existau suficiente sageti care sa te indrume. Aici am facut pauza de masa. Vremea intre timp s-a mai inchis. Pornim catre Velika Paklenica. Mergem de data asta pe un platou foarte frumos, paralel cu creasta. Trecem printr-o serie de poieni cu iarba mare. Poteca nu e intotdeauna foarte vizibila, dar marcajele sunt bune si aplicate corect.


Ajungem la o alta intersectie de trasee aflata linga niste constructii parasite. Necazul e ca pe stilpul cu sageti lipseste exact cea de care avem noi nevoie. Asadar trebuie sa ne folosim experienta si intuitia.

Si plecam in directia care ni se pare corecta ajutati si de faptul ca incepe sa se vada valea pe care trebuie sa coborim. Peste citeva zeci de metri, pe o stinca gasim scris Starigrad si o sageata si astfel avem confirmarea ca suntem pe drumul cel bun.


Incepe sa ploua. Prindem o aversa destul de serioasa. Din pacate nu avem unde sa ne adapostim, prin locurile astea vegetatia e mica. Asa ca tinem poteca. Din loc in loc dam de portiuni stincoase pina ajungem pe buza vaii Velika Paklenica. De aici trebuie sa coborim mai accentuat pe niste serpentine.

Principala noastra ingrijoarare e legata de urmatorul lucru: daca a plouat ne gindeam ca va trebui sa coborim citeva ore pe pietroaie din alea cum erau si pe Mala Paklenica...insa ude! Deloc incurajator.


Ajungem in vale si trecem apa unui riu. Aici stupoare maxima: gasim un soi de drum forestier. Deci nu trebuie sa mai avem emotii. Citeva sute de metri mai jos riul pur si simplu dispare printre calcare. Si era un riu cu debit destul de mare.



In Velika Paklenica pina si unii copaci fac alpinism

Pe stinga si pe dreapta vaii sunt pereti verticali. Velika Paklenica e raiul cataratorilor. Se gasesc aici trasee de toate categoriile. Drumul devine din ce in ce mai bun, e pietruit. Are aspect de alee. Ba mai mult exista si trepte, poduri. Am scapat de o mare bataie de cap, coborirea pe pietre ude ar fi fost foarte solicitanta si pe alocuri periculoasa.


La un moment dat gasim asfalt. In acest loc e deja mai multa lume, sunt alpinisti care si-au terminat traseele si acum se indreapta catre case. Mai mergem pe jos, pe asfalt inca vreo doi kilometri, fiind strajuiti de peretii inalti pina la intrarea / iesirea din aria parcului national. Inchidem cercul inceput de dimineata cu satisfactia unei zile foarte reusite pe munte.

Toate fotografiile Adauga un comentariu Inapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole
Nu exista comentarii

Adaugati un comentariu

Citeste si alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2017