După câteva zile fierbinţi am zis că nu se mai poate şi că trebuie să vedem cum e şi prin munţi în Croaţia. Am profitat de faptul că aveam în apropiere Parcul Naţional Paklenica şi ne-am prezentat cu lecţiile făcute la intrarea în parc.

În mare, aici e vorba de o două văi cu pereţi verticali unite undeva mai departe de o creastă. Cele două văi se numesc Mala Paklenika( Paklenica Mică ) şi Velika Paklenica ( Paklenica Mare ).

Accesul în acest parc este cu plată, destul de scump. Am discutat cu tipul de la intrare despre cum am putea face un circuit care să cuprindă ambele văi. El ne-a recomandat să lăsăm maşina acolo şi să o luăm pe un drum forestier care ne va duce la o altă intrare în parc pe unde se urcă Mala Paklenica. Coborârea urma să o facem pe Velika Paklenica şi avea să ne scoată exact în acest loc.

Tipul ne spune că traseul o să fie greu şi lung şi că trebuie să fim atenţi să nu ne prindă noaptea. Plătim intrarea şi primim şi o hartă ce avea să se dovedească foarte utilă la un moment dat.


Ce e fascinant aici e faptul că muntele este extrem de aproape de mare. În oraşul Starigrad lumea poate face plajă sau poate urca pe munte sau poate chiar să practice alpinismul.

Mergem pe drumul forestier indicat de tipul de la parc. Înainte de asta ne aprovizionam bine cu apă. Urcăm practic un fel de deal stâncos presărat cu vegetaţie pitică şi înţepătoare. Până la intrarea pe valea Mala Paklenica trebuia să facem în jur de 30-40 de minute.

Pe undeva însă nu am făcut bine şi ne-am trezit că drumul se termină n curtea unei case. Acolo nu era nimeni, în afară de un câine care ne latra supărat.


Partea bună era ca de acum aveam contact vizual cu Mala Paklenica. Eram undeva sus şi am zis că nu ne mai coborâm în oraş să găsim drumul oficial. Aşadar ne-am apucat de bălăurit în stil mare şi prin Croaţia. Iniţial am găsit nişte poteci care în timp au devenit tot mai anemice. Ghinion. La asta se mai adaugă şi diverşi arbuşti, care mai de care mai determinat să îţi lase urme pe mâini şi pe picioare.

Mergem în direcţia potrivită şi pe măsură ce ne apropiem mi-e clar că va trebui să facem o coborâre importantă ca diferenţa de nivel. Îmi era însă teamă să nu ne aflăm cumva pe deasupra unui perete vertical.


Din fericire am găsit o cale decenţa de coborâre pe nişte bolovani de toate felurile. Aşadar am făcut cunoştinţă şi cu traseele nemarcate din Croaţia. Ajungem în vale în începem să ţinem firul ei. De fapt valea e seacă. Apa s-a scurs peste tot prin calcare şi probabil există doar primăvara sau când plouă mai tare. Suntem destul de bine întârziaţi, cam o oră faţă de planul iniţial.


Traseul seamănă tare mult cu Cheile Cheii din Buila - Vînturarița. Bolovani mai mari şi mai mici aruncaţi pe te miri unde. În stânga şi în dreapta pereţi verticali. E căldură mare, din bolovani radiază căldură.


Din când în când dăm de săritori pe care traseul marcat le ocoleşte urcând când pe versantul drept când pe cel stâng. Ca şi în Muntenegru aici marcajul este unic: un punct roşu într-un cerc alb. Din fericire marcajul e bine întreţinut şi nu ne prea lasă loc de interpretări.


Dar bineînţeles că mai dă şi rateuri. Spre exemplu, încercând să ococlim o săritoare ajungem, urmând marcajul, într-un punct unde trebuia să sari! Nu era mult de sărit, cam un metru, problema era că sub tine erau vreo alţi cinci metri, iar locul de aterizare nu era foarte sigur. Am găsit însă o altă cale a trece mai departe.


Am dat şi de o porţiune cu cabluri de care însă am trecut fără probleme. Cea mai mare bucurie însă a fost când urcând am găsit o inscripţie veche, abia vizibilă: voda - adică apa. Ce bine! Căutam apa însă un pic, era într-un loc dificil de ajuns aşa că a trebuit să fac un pic cale întoasă şi să urc din nou până la izvor. Debitul a fost extrem de scăzut. A trebuit să pierdem ceva timp până să realimentăm dar nu ne-a părut rău. Pe măsură ce urcăm, vedeam din ce în ce mai bine marea.

A fost un sentiment nou: urci o vale seacă, cu bolovani, mai intri în pădure, întorci capul şi vezi marea. Chiar fain.


Mai sus aveam să găsim o sursă de apă mult mai bună, cu debit, aflată chiar în gura unei peşteri. Acest izvor este trecut şi pe hartă. Nu am vizitat peştera, nu părea să aibe de oferit mare lucru şi nici din ceea ce citisem despre ea nu reieşea mare lucru.

La un moment dat ne întâlnim cu nişte turiştii nemţi. Din fericire vorbesc bine engleza. Ei au făcut exact acelaşi traseu ca şi noi însă în sens invers. Ne spun că mai avem încă multe ore de mers: spre exemplu ei au intrat în traseu la ora 8:00, acum e ora 13:00. Şi mai au de coborât încă cel puţin două ore.


Marcajul ne-a purtat câteva ore bune pe albia uscată a unui râu imaginar. Conform hărții la un moment dat va trebui însă să părăsim valea definitiv şi să urcăm până într-un punct unde este o mare intersecţie de trasee.

Momentul ăla s-a lăsat mult aşteptat însă asta a făcut să ne bucurăm şi mai tare atunci când a venit. Peisajul a început să se deschidă frumos, am văzut de sus Mala Paklenica dar şi creasta Munţilor Velebit.


Munţii Velebit seamănă pe aici cu Piatra Craiului, sunt ascuţiţi şi spectaculoşi. Creasta lor e paralelă cu ţărmul şi are peste 140 de km lungime. Punctul maxim este atins în Vârful Vaganski, 1757m.


Am ajuns la intersecţia de care pomeneam mai sus. Din fericire existau suficiente săgeţi care să te îndrume. Aici am făcut pauză de masă. Vremea între timp s-a mai închis. Pornim către Velika Paklenica. Mergem de data asta pe un platou foarte frumos, paralel cu creasta. Trecem printr-o serie de poieni cu iarbă mare. Poteca nu e întotdeauna foarte vizibilă, dar marcajele sunt bune şi aplicate corect.


Ajungem la o altă intersecţie de trasee aflată lângă nişte construcţii părăsite. Necazul e ca pe stâlpul cu săgeţi lipseşte exact cea de care avem noi nevoie. Aşadar trebuie să ne folosim experienţa şi intuiţia.

Şi plecăm în direcţia care ni se pare corectă ajutaţi şi de faptul că începe să se vadă valea pe care trebuie să coborâm. Peste câteva zeci de metri, pe o stâncă găsim scris Starigrad şi o săgeată şi astfel avem confirmarea că suntem pe drumul cel bun.


Începe să plouă. Prindem o aversă destul de serioasă. Din păcate nu avem unde să ne adăpostim, prin locurile astea vegetaţia e mică. Aşa că ţinem poteca. Din loc în loc dăm de porţiuni stâncoase până ajungem pe buza văii Velika Paklenica. De aici trebuie să coborâm mai accentuat pe nişte serpentine.

Principala noastră îngrijorare e legată de următorul lucru: dacă a plouat ne gândeam că va trebui să coborâm câteva ore pe pietroaie din alea cum erau şi pe Mala Paklenica...însă ude! Deloc încurajator.


Ajungem în vale şi trecem apa unui râu. Aici stupoare maximă: găsim un soi de drum forestier. Deci nu trebuie să mai avem emoţii. Câteva sute de metri mai jos râul pur şi simplu dispare printre calcare. Şi era un râu cu debit destul de mare.


Pe stânga şi pe dreapta văii sunt pereţi verticali. Velika Paklenica e raiul căţărătorilor. Se găsesc aici trasee de toate categoriile. Drumul devine din ce în ce mai bun, e pietruit. Are aspect de alee. Ba mai mult există şi trepte, poduri. Am scăpat de o mare bătaie de cap, coborârea pe pietre ude ar fi fost foarte solicitantă şi pe alocuri periculoasă.


La un moment dat găsim asfalt. În acest loc e deja mai multă lume, sunt alpinişti care şi-au terminat traseele şi acum se îndreaptă către case. Mai mergem pe jos, pe asfalt încă vreo doi kilometri, fiind străjuiţi de pereţii înalţi până la intrarea / ieşirea din aria parcului naţional. Închidem cercul început de dimineaţă cu satisfacţia unei zile foarte reuşite pe munte.