Aflat mereu în umbra fratelui său, 7 Scări, canionul Taminei îşi întâmpină vizitatorii cu un peisaj ce pare mai blând la prima vedere. Pentru a ajunge aici însă trebuie parcurs un drum un pic mai lung( o oră - o oră şi jumătate ). Deşi accesibil în toate sezoanele, zona se bucură de un număr redus de vizitatori.

Până acum nu am fost aici iarna. Astăzi îi am drept coechipieri pe ai mei părinţi dornici şi ei de o ieşire în natură. De multă vreme nu am mai ieşit în natură în această formaţie. Privim cu neîncredere timpii aflaţi pe tăbliţa de la intrarea în traseu( Cascada Tamina 1h, Vf. Piatra Mare 2h, Cabana Piatra Mare 3h). Traseul ăsta din Valea Timișului până la Cabană se face cam în 5 ore.

Depăşim bariera şi constatăm că pe drumul forestier s-a intrat cu plugul aşa că nu vom avea parte de zăpezi mari. Vânticelul spulberă fulgii de pe brazi dând senzaţia unei ninsori cu soare.( moment rar pentru ca soarele s-a cam ascuns de noi în ziua asta ). Prin pădure se auzeasu tot felul de zgomote, majoritatea proveind de la zăpada îngheţată ce se scutură de pe brazi.

Natura creease din zăpadă, prin copaci, tot felul de forme.
- Uite, ăsta e un şarpe!
- Acolo e un urs cocoţat într-un copac.
- Ăla e un peşte!
Şi exemplele pot continua.


Din când în când, impresionaţi de povara mare pe care o au de suportat, eliberăm brăduţii, cu ajutorul bețelor. Mergem bătrâneşte, pe drumul forestier. Liniştea e tulburată la un moment dat de mulţi corbi ce se rotesc şi croncăne la mare înălțime.


Ajungem în zona canionului. Se porneşte o viforniţă de toată frumuseţea. Hotărâm să abordăm canionul de sus şi să îl coborâm, ca mai apoi să îl urcăm la loc. Coborâm până la râu prin zăpadă proaspătă. Păşim cu grijă pe pietre, ne ajutăm straşnic de beţe şi ajungem la cascada mare. Coborâm pe scara ce are 6-7m şi nu regretăm. Avem în faţa noastră o minune: straturi de gheaţă subţire, ce par extrem de fragile şi care par a ceda la cea mai mică atingere, strad gros de gheaţă, pe verticală, ţurţuri şi, cireaşa de pe tort, un sloi de gheaţă format pe cablul care ar fi trebuit să mai asigure scara încă într-un punct. Acest sloi era oarecum nobil în sensul că se bălăngănea uşor în bătaia curenţilor.


După obişnuita şedinţă foto cobor pe celelalte scări. Acestea se dovedesc a fi ceva mai alunecoase. Sub mine un strat gros de zăpadă ascunde pe alocuri râul. De sus începe să cadă zăpadă însă sunt la adăpost şi scap de baia cu făină. Ajung în zona inferioară a canionului şi admir scurt locul unde râul se descătuşează luând viteză spre Timiş.


Mâinile mi-au îngheţat destul de bine şi e timpul să urc la loc. De data asta e mai simplu căci mă întorc pe urmele mele şi nu mai e pericol să ajung cu vreun picior în apă. Mă ajut de cabluri, de scări, de prize uneori. După fiecare scară îmi frec mâinile în speranţa( iluzorie ) că mă voi încălzi.

Renunţăm să urcăm pe stâncă la punctul de belvedere pentru că ninge mult prea tare iar vizibilitatea nu îţi permite să vezi prea departe. Coborâm iar în ultima serpentină a drumului forestier întâlnim din nou corbii ce par că şi-au găsit hrana nu departe de locul în care ne aflăm. Îi vedem bine, cerul s-a mai limpezit.


Pe ultima parte de drum, acolo unde pârâiaşul merge paralel cu noi, încercam să descifrăm urmele animalelor venite să se adape. Însă nu putem şti care din presupunerile noastre sunt adevărate.