Munții Maramureș: Valea Vaserului
Data publicării: 14 iun 2016
Odată ajuns în Maramureş, mai devreme sau mai târziu ai să auzi de Mocăniţa de pe Valea Vaserului. Pe marginea unui râu de munte a fost construită o cale ferată cu ecartament îngust menită să facă mai eficientă exploatarea forestieră.
Prima dată am fost cu trenul pe Valea Vaserului în anul 2004. E mult de atunci şi multe s-au schimbat. Atunci trenul avea doar două vagoane pentru călători, restul erau vagoane pentru marfa şi pentru transportat buşteni. Atunci am mers cu trenul cel buclucaş până la staţia Făina, aflată cam la 32 de km de Viseul de Sus.
Am avut peripeţii interesante, mocăniţa a deraiat la un moment dat iar locomotiva s-a stricat. Spre finalul călătoriei, undeva între Bardău şi Botizu am fost atacaţi de nişte viespi iar unul din colegii de tură care era alergic a trebuit să fie transportat de urgenţă la spital cu o drezină a Poliţiei de Frontieră.
Anii au trecut. Zona s-a dezvoltat. Pe vale au apărut chiar şi câteva drumuri ce pot fi parcurse cu autoturisme 4x4. O viitură a distrus în anul 2008 o parte din terasamentul căii ferate. A fost apoi reparat însă acum mocăniţa nu mai transporta turiştii decât până la Paltinu, la 22km de Viseul de Sus. S-au adus vagoane mai moderne, elveţiene. Din păcate nu au fost personalizate cu denumirile zonei, plăcuţele de pe ele conţin nume de staţii de cale ferată din Alpi.
De asemenea interesul pentru această rută a crescut enorm. Se formează mai multe garnituri de tren în aceeaşi zi, toate având multe vagoane. E plin de turişti străini. De asemenea există personal specializat care îndruma oamenii către locurile din vagoane.
Calea ferată merge pe Valea Vaseului 46km până la Coman şi mai este folosită integral doar de cei ce se ocupă de exploatarea forestieră.
Când am ajuns în gara de cale îngustă de la Vișeul de Sus am fost surprins de cât de schimbat este locul: clădirea gării e foarte cocheta, parcarea e parcă mai mare, există şi un panou explicativ mare, o expoziţie cu locomotive. Un tren staţionar ce este folosit pe post de hotel-restaurant. Când am intrat să cerem informaţii cei de acolo au fost foarte amabili şi ne-au sfătuit să ne luăm bilete de tren din timp fiindcă în weekend este foarte mare aglomeraţie. Sincer, nu i-am crezut. Însă le-am ascultat sfatul şi am luat biletele cu o zi înainte, într-o zi de sâmbătă dimineaţa, înainte de a urca spre Vf. Pop Ivan.
Atunci am văzut câtă lume e venită să meargă cu mocăniţa, cîți turişti străini fotografiază trenurile din toate poziţiile. În zilele obişnuite e pregătită o singură garnitură de tren care are destul de multe vagoane. În zilele foarte aglomerate se circulă şi cu câte patru trenuri.
Preţul unei astfel de distracţii pleacă de la 48 de lei. Există mai multe categorii de bilete dar pentru asta cel mai bine este să consultaţi site-ul:
http://www.cffviseu.ro/content/ro/
Aşa cum spuneam şi mai sus, trenurile standard merg până la Paltin. Se fac câteva opriri, se alimentează locomotiva cu apă şi cu lemne. Înainte de Paltin valea se îngustează, râul şi calea ferată fac câteva curbe largi.
La Paltin se face o pauză cam două ore. Sunt amenajate o grămadă de mese şi băncuțe unde se poate servi masa; contra cost sau din traistă proprie. Totul pe fundalul muzicii maramureşene. Cine doreşte poate face o mică plimbare în zonă, indicatorul pomeneşte de un circuit care durează 45 de minute.
De asemenea în această staţie este amenajat un muzeu în care se găsesc câteva fotografii şi multe informaţii despre Valea Vaserului. Acestea au fost sursă a ceea ce urmează să citiţi în continuare.
Exploatarea forestieră
În Vişeul de Sus pădurile ocupă cea mai mare suprafaţă a teritoriului său, acestea aparţinând până în secolul XVIII nobililor români din Maramureş. Prin urmare, una dintre ocupaţiile vişeuanilor era exploatarea lemnului. La început lemnul era folosit pentru trebuinţele proprii, însă odată cu exploatarea zăcămintelor de sare de la Coştiui( aproape de Vişeu ) activitatea s-a intensificat, vişeuanii furnizând statului austriac anual un număr mare de plute necesar transportului de sare pe râul Tisa.
Situaţia s-a schimbat insă în 1775, atunci când nobilii vişeuani au vândut fiscului austriac o parte importantă a pădurii din bazinul Văii Vaserului, mai exact păduriile de la Cozia până la graniţa cu Moldova şi Galiţia reprezentând circa 19.000 ha.
Următorul pas al autorităţilor austriece după achiziţionarea pădurilor a fost aducerea coloniştilor de origine germană, majoritatea provenind din regiunea Zips cu scopul de a exploata noile resurse ce aparţineau statului austriac.
În acest sens, coloniştii au amenajat malurile Vaserului şi Novăţului construind numeroase baraje şi stăvilare, dintre care cel mai important şi singurul rămas este barajul Macârlău, cu un volum de apă de 172.000 metri cubi. Astfel, pe Valea Vaserului, principalul mijloc de transport al lemnului până în perioada interbelică a rămas plutăritul, anual 50.000 metri cubi de material lemnos luând drumul Ungariei.
Un moment important în exploatarea lemnului pe Valea Vaserului a avut loc în 1929, atunci când în urma unei viituri majore barajul Macârlău a fost afectat, fapt ce a dus la construirea unei căi ferate forestiere sub coordonarea Casei Autonome a Pădurilor Statului.
Patru ani mai târziu, primul tronson de aproximativ 32 km, până în staţia Făina, a fost terminat, trenul cu aburi devenind astfel singura cale de transport a lemnului, aşa cum este şi în prezent.
Calea ferată foerstieră
Construcţia căii ferate forestiere pe Valea Vaserului marchează începutul unei noi perioade în exploatarea lemnului în această regiune. Odată cu inaugurarea primului tronson la 1 octombrie 1933, eveniment ce a avut loc în prezenţa unor personalităţi politice importante precum ministrul Agriculturii şi Domeniilor, s-a renunţat treptat la vechile metode ale plutăritului.
Calea ferată a funcţionat până în octombrie 1944, atunci când a fost parţial distrusă de trupele germano-maghiare aflate în retragere. După cel de-al II-lea Doilea Război Mondial, s-a refăcut calea ferată, prelungind-se ulterior cu încă 14 km până la Coman. Se adaugă şi alte ramificaţii pe văi adiacente, precum Valea Novăţului şi a Noviciorului.
În anul 1961, după finalizarea tuturor lucrărilor la calea ferată, reţeaua Căii Ferate Forestiere(CFF) Vişeu de Sus însuma o lungime totală de 79 km, dintre care linia magistrală avea 46 km restul reprezentând ramificaţiile, depozitele şi liniile de garare din staţii. Trebuie menţionat faptul că din gara CFF, calea ferată a fost construită cu ecartament de doar 760 mm, specifică regiunilor accidentate, astfel încât aceasta să poată urma cursul râului Vaser. În 1961 pentru transportul de lemne se foloseau şapte locomotive cu abur pentru ecartament îngust şi alte două pentru ecartament normal, majoritatea provenind din Uzinele Reşiţa. În prezent, în scop turistic, CFF Vişeu de Sus are la dispoziţie mai multe locomotive funcţionale.
Cea mai veche dintre ele, reprezentând în acelaşi timp şi preferata turiştilor, este Măriuţa, construită la fabrica Orenstein&Koppel din Berlin în 1910.
Aproape la fel de veche este şi locomotiva Krauss, fabricată în Linz, Austria în 1921.
Totodată, nu puteau lipsi nici modelele din Reşiţa, iar CFF dispune de două exemplare, Elveţia şi Bavaria, ambele fiind construite în 1954.
O altă locomotivă Cozia-2, model Reşita din 1955 a fost preluată de CFF Vişeu de Sus în vederea transportului de lemn încă din 1962.
Unul dintre ultimele modele de locomotive cu aburi, fabricat la Reghin în 1986, este Cozia-1, locomotivă ce îşi continuă neobosită activitatea încă din momentul construirii ei.
Cele mai multe dintre locomotivele cu aburi din România au fost scoase din funcţiune şi abandonate în anii 90. Însă aici, pe ultima cale ferată forestieră activă din România, unele dintre ele au avut şansa să-şi redescopere utilitatea.
Locomotiva cu abur
Pentru a putea explica mecanismul de funcţionare al unei locomotive cu abur este necesară o scurtă descriere a acesteia. Astfel, părţile principale ale unei locomotive cu aburi sunt următoarele: cazanul sau căldarea, motorul locomotivei şi carul locomotivei.
Cazanul locomotivei are rolul de a transforma apa în vapori, utilizând căldura rezultată din arderea combustibilului. Cazanul este constituit dintr-un compartiment vertical, unul orizontal, o cameră de fum, armatura cazanului.
Motorul locomotivei reprezintă acea parte care serveşte la producerea mişcării, folosind energia vaporilor şi se compune din mecanismul motor şi mecanismul de distribuţie.
Carul locomotivei, cea de-a treia componenta majoră, susţine cazanul o parte a motorului. El este format dintr-un un șasiu, un aparat de rulare, suspensia locomotivei şi unele dispozitive de înscriere a locomotivei în curbă.
Principiul de funcţionare a unei locomotive cu abur porneşte de la încălzirea cazanului cu un combustibil fosil (lemn, cărbune, în cazul locomotivelor de pe Valea Vaserului). Vaporii de apă sub presiune sunt colectaţi apoi dirijaţi spre piston. Aburul pătrunde în cilindru motor, presiunea exercitată asupra pistonului determinând mișcarea bielei ce leagă pistonul de roată. Prin urmare mișcarea liniară a pistonului se transformă într-o mişcare circulară a roţii.
Pentru a parcurge o distanţă de aproximativ 20 km, o locomotivă abur consuma în medie 7 metri steri lemn, 6 mc de apă, 30 kg de cărbune, la care se adăugă 5l de ulei industrial şi 10l de ulei pentru cilindru. Personalul folosit pentru a asigura buna funcţionare a acesteia este compus din mecanic, ajutor mecanic, şef de tren şi frânar. Nu trebuie uitată nici munca laborioasă depusă pentru pregătirea locomotivei cu abur care alături de costul de întreţinere ridicat al acesteia au constituit în timp principalele motive ale înlocuirii cu locomotivele diesel sau electrice.
Astfel, principalele etape de pregătire a locomotivei pentru un traseu turistic sunt următoarele: remizarea şi revizia locomotivei, alimentarea cu apă, curăţarea camerei de fum şi aprovizionarea cutiei de foc cu lemne. Durata de viaţa medie a unei locomotive cu aburi este de aproximativ 40 de ani. Revizia mică planificată are Ioc la 60 de zile, cea medie la 120, iar revizia mare la 240 de zile.
Reparaţia cu ridicare a vehicului motor, cu ridicare de pe osii, are loc o dată la 2 ani iar reparaţia generală exterioară a locomotivei cu abur se impune o dată la 4 ani. Reparaţia generală a locomotivei cu revizia interioară a cazanului acesteia este necesară cel puţin o dată la 8 ani sau la cel mult 200.000 km parcurşi.
Primul Război Mondial
Valea Vaserului nu este doar una dintre văile cele mai sălbatice din Carpaţi sau căminul ultimei căi ferate forestiere incă active din Europa, ci este totodată şi martora luptelor sângeroase care au avut loc în cele două războaie mondiale. Astfel, în Primul Război Mondial, pe frontiera nordică actuală a României a fost în acea vreme linia frontului. Combatanţii erau trupele germane formate din patru batalioane de vânători de munte conduse de generalul Richard von Conta şi armata rusă, afiată sub comanda mareşalului Aleksei Brusilov.
Dovada că cele două armate au dat lupte pe Valea Vaserului este dată de însăşi existenţa cimitirului de la Miraj, în care au fost îngropate victime ale ambelor tabere, lucru extrem de rar întâlnit într-un război atât de disputat.
Cum a fost posibil acest lucru? Frămîntarile politice apărute în Rusia la începutul anului 1917, culminate cu revoluţia bolşevică şi implicit cu retragerea ruşilor din război, au dus la încetarea focului dintre combatanţi.
Prin urmare, în semn de respect, în acea iarnă, beligeranţii şi-au îngropat morţii în comun, urmând ca în 10 februarie 1917 trupele germane să înceapă construirea cimitirului ale cărui rămăşiţe pot fi văzute chiar şi în zilele noastre pe Valea Vaserului la Miraj.
Fotografii cu cimitirul apar într-un album al Regimentului 3 Vânători din Carpaţi de la Sighetu Marmaţiei. Cimitirul militar era o construcţie complexă. Astfel, un pod construit peste râul Vaser având la intrare doi cerbi sculptaţi în lemn în mărime naturală şi o statuie a unui vânător de munte, făcea trecerea spre cimitirul amplasat pe partea stîngă a sensului de curgere al râului.
Un alt element care oferea acestui cimitir un grad ridicat de unicitate constă în aşezarea mormintelor militarilor pe terase, fiecare terasă având rangul său, în timp ce fiecare batalion german avea consfinţit un anumit tip de cruci pe care era trecut numele soldatului căzut în luptă.
Cimitirul a fost inaugurat la 25 iulie 1917 şi era considerat la acea vreme o adevărată operă de artă. Cu toate acestea, construcţia se va menţine în forma ei până la inundaţia din anul 1929, când a fost distrusă parţial, nereuşind să reziste timpului şi provocărilor naturii.
Al Doilea Război Mondial
În Al Doilea Mondial, lupte de amploare s-au dat pe creasta munţilor, pe vechea linie a frontului din Primul Război Mondial. În luna octombrie a anului 1944, pe Valea Vaserului era înfruntarea decisivă în această zonă a aceloraşi combatanţi. Trupele germane, aflate în retragere, au considerat defileul îngust de la Novicior potrivit pentru organizarea unei ambuscade pentru Armata Roşie, care urma să intre în Maramureş. În acest sens au fost executate lucrări de amenajare de către genişti la care au participat mii de oameni din nord-vestul Ardealului aflaţi în detaşamente de munca forţată, mulţi dintre ei fiind chiar vişeuani.
După terminarea lucrărilor, mulţi dintre muncitori, temându-se pentru viaţa lor, au încercat să evadeze, în timp ce alţii au fost lăsaţi plece. Susţinătorii hitlerismului şi ai horthysmului, dornici să înlăture orice urme, au încercat să creeze o ambuscadă ultimilor muncitori îmbarcaţi pe platforme în zona Cozia; muncitorii erau aşteptaţi de soldaţi cu mitraliere, însă un ordin de încetare primit în ultimul moment din partea comandamentului germano-maghiar face ca vieţiile acestor muncitori să ţie cruţate.
Cu toate acestea, la data de 13 octombrie 1944, 11 romani au fost împuşcaţi pe Valea Vaserului, dintre care doar unul scăpat. Aceştia au fost învinuiţi că ar fi fugit din lagărele munca forţată asta chiar dacă iniţial ei au fost eliberaţi după terminarea lucrărilor.
Armata Roşie şi-a făcut trecerea în Maramureş prin pasul Prislop, astfel lucrările executate pe Valea Vaserului au devenit inutile. Prin urmare, trupele germano-maghiare au părăsit zona Vişeului. Pentru încetini înaintarea ruşilor în Maramureş s-au aruncat în aer podurile, o mare parte a materialului rulant a fost avariat, iar calea ferată forestieră a fost distrusă aproape în totalitate.
Chiar dacă în final nu s au dat lupte importante pe Valea Vaserului urme din cel de-aI II-lea Război Mondial sunt şi azi vizibile la Novicior: o grotă fosilă utilizată probabil că şi punct de prim ajutor, două galerii folosite pentru depozitarea muniţiei, cuiburi de mitraliere, Iocaşuri de tragere sau tranşee.
Alte atracţii de pe Valea Vaserului
Piatra Şoimului
Un prim reper pe care îl întâlneşte turistul atunci când îşi începe călătoria pe Valea Vaserului îl reprezintă Piatra Şoimului. Stânca, situată între valea Glîmboaca şi Cozia, era descrisă la începutul sec. XIX ca fiind „o stâncă monobloc cu un volum de câteva sute de mii mc acoperită cu păduri de brazi. În aceeaşi descriere se menţionează şi prezenţa animalelor sălbatice, în special a râşilor care se adăposteau în cavernele acestei stânci. Este foarte posibil ca prezenţa lor în această zonă să se facă încă simţită, dacă e să luăm în considerare potenţialul cinegetic important de care dispune Valea Vaserului.
Tunelele de cale ferată
Una dintre principalele atracţii ale căii ferate de pe Valea Vaserului o constituie tunelele aflate între cantonul Bardău şi staţia Botizu. Fiind săpate în stâncile Munţilor Maramureşului, tunelele uşurează urcuşul Mocăniţei în trei locuri între km 25 şi 26, fiecare având o lungime de 31 m.
Întrucât stânca străpunsă face parte din categoria stâncilor foarte tari, tunelele nu au lucrări de finisare şi consolidare, cu excepţia primului tunel unde, până la jumătatea acestuia, pereţii laterali şi bolta au fost executate din beton. În lungul tunelelor nu este necesară construirea nişelor şi a puţurilor de aerisire, având în vedere lungimea mică a acestora.
De la staţia Bardau se poate începe un traseu în Munţii Maramureşului care duce pe Vf. Pietrosul Bardaului.
Vechea staţiune balneară de la Şuligu
Urmând cursul paraului Şuligu de Sus, afluent al Vaserului, se ajunge la izvorul de apă minerală de la Şuligu.
La sfârşitul secolului XIX, este menţionată în acest loc o mică staţiune balneară, apa de aici fiind exploatată până în 1940 atât pentru cură balneară, cât şi pentru îmbuteliere. În timp, staţiunea insă nu a rezistat, apa minerală de aici aşteptând în continuare să fie valorificată.
Făina
Staţia Făina este considerată, de către cei mai mulţi dintre localnici ca fiind sufletul Văii Vaserului. Aceasta este situată într-un loc depărtat din Munţii Maramureşului. La crearea acestei imagini, contribuie prezenţa unor urme ale vieţii antropice cum ar fi capela romano-catolică ridicată în 1900 sau cabana de vânătoare a Ocolului Silvic, fapt ce arată că Făina este o zonă propice vânătoarei. Printre personalităţile remarcabile care au vizitat Făina, se numără însuşi regele Ferdinand I al României, cel care şi-a petrecut aici câteva zile după unificarea României.
Cimitirul de la Miraj
Cimitirul de la Miraj reprezintă cea mai importantă dovadă a luptelor ce au avut loc pe Valea Vaserului în Primul Război Mondial. Despre el aţi citit câteva informaţii mai sus.
Barajul de la Macîrlău
Odată cu aducerea coloniştilor de origine gerrnană în zonă, moment ce coincide cu o exploatare organizată a lemnului, este necesară amenajarea malurilor precum şi precm şi construirea de baraje şi oposturi pentru a face posibilă folosirea plutăritului.
Cel mai important baraj construit pe Vaser a fost cel de la Macîrlau având un debit de 172.000 m3. Data construcţiei barajului este însă neclară. Principalele surse de informaţie plasează perioada în care barajul a fost făcut între anii 1887-1898.
Parcul Natural Munţii Maramureşului
Munţii Maramureşului sunt cel mai înalt masiv montan de pe graniţa României, punct de convergenţă a mai multor regiuni istorice: Maramureşul românesc, Zakarpatia, Bucovina de Nord şi de Sud, Galiţia. Începând cu anul 2005 au fost declaraţi arie protejată de interes naţional, categoria parcuri naturale.
Principalele motive ale desemnării au fost: peisajul specific cu munţi acoperiţi de pădure şi pajişti montane într-o alternanţă încântătoare, prezenţa florei şi faunei emblematice pentru Carpaţi în cadrul unor ecosisteme stabile, existenţa habitatelor naturale pe întinderi mari. Bazinul Văii Vaserului, eşantion emblematic al valorilor naturale şi culturale ale Parcului Natural Munţii Maramureşului, se întinde pe 36.000 ha.
Râul Vaser, străbate această vale spectaculoasă în care peisajul alternează între păduri dese, stânci prăpăstioase şi poieni cu izvoare minerale, iar începând cu anul 1933 se întovărăşeşte pe o lungime de 46 km cu calea ferată forestieră cu ecartament îngust, singura din Europa care încă mai funcţionează în scopul pentru care a fost construită.
Împreună cu trenurile grele cu buşteni, locomotivele cu aburi pufăie sub povara vagoanelor cu turişti dornici să asculte poveştile şi să admire frumuseţile locului. Astfel, trenul cu aburi a devenit simbol al zonei şi motiv de mândrie pentru localnici.
Şi la final, un playlist cu câteva filmuleţe:
Mocanita de pe Valea Vaserului
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole