Obcina Mestecanis: virfurile Hrobi si Lucina

Data publicarii: 20 iul 2016

La orele de geografie, in lectiile despre grupele de munti, la un moment dat vei da de un termen cam ciudat: obcina. Primul gind care iti vine, e sa intrebi: ce-i aia? Nu stiu citi dintre profesori ar putea da un raspuns complet. Definitia ar fi aceea de culme, coamă prelungită de deal sau de munte care unește două piscuri; versant comun care formează hotarul dintre două proprietăți; înălțime acoperită de pădure. Asa spune DEX-ul.

Tot atunci mai afli ca in Bucovina se gasesc trei Obcine, de la vest la est: Mestecanis, Feredeu si Obcina Mare. Pina acum nu am ajuns in preajma lor si nu prea imi imaginam de ce ar fi ele altfel decit niste dealuri sau niste munti. Mai ales ca inaltimile maxime treceau de 1500m.

Da play si asculta:

 

Abia in 2016 mi-am pus in plan sa si urc pe ele. Planul de acasa era sa fac o tura in Obcina Feredeu si una in Obcina Mestecanis. Ajungind in preajma lor, pot confirma definitia de mai sus.

Prima data am incercat sa abordam Obcina Feredeului. Din pacate am plecat destul de tirziu spre traseu, in plus marcajull pe care doream sa il parcurgem exista doar pe harta, nu si in teren. Am mers pe linga riul Moldova, am incercat sa intram pe o vale, am mers kilometri buni. Intr-un final am intilnit un localnic si acesta ne-a spus ca o abordare mai inteleapta ar fi fost din partea opusa, de la Moldovita.

In plus vremea se cam stricase si se pregatea de ploaie. Asa ca am renuntat. Am revenit la drumul principal cu gindul sa urmam valea spre localitatea Izvoarele Sucevei in speranta de a gasi un potential traseu.

Ploaia a fost scurta dar intensa. Noi am mers si am tot mers cu masina. La un moment dat asfaltul a disparut chiar inainte de a intra in Izvoarele Sucevei. Am vazut un indicator ce ne avertiza ca suntem aproape de granita cu Ucraina - 4km. Pina in centrul localitatii romanesti mai aveai de baut 2km.

Am fost surprins sa gasesc si marcaj banda rosie catre Pasul Mestecanis.

Tot acolo era si un indicator ce te trimitea la Cirlibaba. No, asta mie mi s-o parut interesant. Stiam ca trebuie urcat un pas, apoi se coboara pe linga riul Cirlibaba si in final se poate iesi pe valea Bistritei Aurii.

Drumul asta nu e asfaltat insa pare a fi in conditii bune. In primavara mai fusesem pe el pe o bucata de 7-8 km dar in partea cealalta, intre Cirlibaba si Iedu.

Incepem sa urcam spre satul Bobeica. Speranta mea ascunsa era sa intilnim o masina care sa vina din partea opusa si sa aflam de la sofer informatii despre starea drumului. Tactica a functionat si aflam ca se poate trece chiar si cu o masina cu garda joasa, asa cum este a noastra. Urcam si parcam in pasul Cirlibaba. Soarele reapare pe cer, temperatura e optima, peisajul iti taie respiratia. In plus, regasim si banda rosie care merge catre Pasul Mestecanis.

Ne pregatim de drum, o punem pe Maria in rucsac si ne conversam cu niste oameni ce lucreaza la fin. Au si ei un copilas mic, asa ca facem schimb de impresii. Ne atrage atentia modul in care se pune finul la uscat, pe niste structuri lemn facute special pentru asta.

Pornim din pas pe un drum marginit de garduri. Bucovina e plina de garduri facute din lemne lungi. Sunt si relativ inalte. Mai stam de vorba cu un domn care ramane surpins vazind-o pe Maria in rucsacul de carat copii. Ne spune cum sa urmam drumul si ne atrage atentia in mod expres sa nu ne urcam pe un virf stincos ce se vede in stinga. Ciudat..ala pare cel mai fain virf. Cica nu e poteca pina la el..

In fine, pornim mai departe si la un moment dat drumul e barat de o bucata de gard..mobila. Adica lemnele nu sunt batute in cuie, pot fi date la o parte si apoi puse la loc. Sincer n-am inteles stilul asta. Din moment ce mergi pe drum de ce sa il barezi? Sau daca il barezi, de ce sa nu faci un pirleaz?

 

De aici incolo o sa tot gasim garduri, unele fixe, altele mobile. Asadar cine merge in Obcina Mestecanis trebuie sa stie il asteapta probe cu sarituri de garduri. Totul merge bine pina cind drumul ne duce in curtea unei gospodarii. De acolo incepe o bucata mocirloasa terminata cu gard. Fix.

Si dai sa sari, pe partea ailalta mocirla e si mai mare. Am hotarit sa nu mai tinem drumul ca in mod evident nu eram echipati corespunzator. Adica cu cizme de cauciuc. Cautam o solutie de iesire pe culmea din stinga, cea cu virful buclucas numit Hrobi.

In scurta vreme gasesc o poteca firava dar buna care incepe sa urce. Ghiciti pina unde? Pina la un alt gard. Pe care il sarim. Oare ce va zice Maria peste ani, cind ii vom arata pozele si-l va vedea pe taica-sau sarind garduri cu bietul copil atirnat pe rucsac?

De aici pare-se ca treaba se mai domoleste. Sa nu credeti ca scapam de garduri insa acum cel putin nu mai trebuie sa le sarim. Se poate iesi in coama pe o potecuta clara. Suntem intimpinati de niste vacute care se uita cam nedumerite la noi. Probabil ca nu vad oameni prea des.







 

In alta ordine de idei. Iarba e mare si plina de tot felul de flori, o explozie adevarata de mirosuri, de culoare, de frumos.

Ne apropiem de virful Hrobi si cind ma uit mai bine vad ca pe el se gaseste un fel momaie.

Continuam urcusul, acum avem o panta mai mare insa scurta. Ajungind aproape de stinca din virf vad o frumoasa colectie de peturi pline cu fructe de padure si puse la pastrat. Mai sa fie!

Dau sa trec de partea cealalta a stncii si aici surpriza de proportii: un om locuia aici. E imbracat saracacios, are baaba si par incilcit. Omul asta facuse niste excavatii si traia intr-un fel de grota.

Il salut prieteneste, imi raspunde cu bunavointa. Accentul lui suna insa ciudat. Omul ne invita sa luam loc pe o stinca si ne serveste cu niste vin de afine. Mai degraba este un sirop.

Conversatia se leaga usor natural. Omul asta ne spune ca forfota lumii in care traim este prea mult pentru el si ca de un an si jumatate locuieste aici, departe de lume. Spune ca a decis sa isi puna toata nadejdea in Dumnezeu si in Iisus Hristos. Care, dupa cum se vede, au grija de el.



Si surprizele incep sa curga: nenea asta ne spune ca s-a nascut in Germania, ca a trait in Berlin. E neamt get-beget. Dupa Revolutie a venit in Romania la Brasov, unde a pus bazele primei scoli Waldorf de la noi. A fost profesor.
 

Omul asta traieste intr-un peisaj de vis, transmite foarte mult calm si liniste. Imi arata Vf. Tapu Mic din Muntii Tibau si imi spune ca si acolo erau intr-o vreme oameni ca si el, care hotarisera sa se retraga din lumea noastra agitata.

Locuinta lui e tare interesanta: ca sa iasa a construit o usa-pod-mobil. Momaia pe care o vazusem mai de jos este de fapt un horn. Ne spune ca nu l-a construit foarte bine si ca trebuie sa il refaca. De asemenea ne zice ca maninca in general fructe de padure si ciuperci. Se pare ca noi suntem primii sai vizitatori. Sursa de apa e cam la 30 de minute de mers pe jos.

Ne arata si Vf. Lucina, tinta noastra de maine. Ramanem foarte impresionati de aceasta intilnire, nu prea avem cu ce sa il ajutam, ii lasam apa noastra si ceva bani pe care cu greu ii accepta.

Pornim spre o sa aflata chiar in fata. Suntem sfatuiti sa trecem pe cealalta parte a gardului care tine culmea. Gardul asta e cam inalt si escaladarea lui nu pare cea mai buna idee. Asadar ostilitatile se desfaoara in urmatoarea ordine:

pun jos rucsacul
iau copilul din rucsac
pun copilul in bratele mamei
trec tiris, pe sub gard
imi iau rucsacul
primesc copilul de la mama
pun copilul in rucsac in timp ce Ramona vine si ea tiris pe partea corecta a gardului.


No, ca am trecut si de gardul asta. Mai urcam inca doua mici virfuri aflate in apropiere, virfuri cu belevederi faine spre valea Moldovei, Obcina Feredeu, Vf. Lucina si Muntii Tibau.

Dupa treaba asta ne asteapta o bucata buna de coborire pina in sa. Bineinteles ca ne descurcam bine pina ce dam de un alt gard. Asta e vechi si cam putrezit asa ca a fost nevoie sa cautam si sa testam temeinic rezistenta lemnelor.

De aici avem drum destul de clar dar tot nu scapam de proba de sarit garduri. Una din ele a fost mai ciudata fiindca de partea cealalta am fost asteptati de un cal care ne privea cam insistent.

Dupa inca citeva garduri si o bucata de mocirla ajungem la gospodaria de care va povesteam mai sus, iar de acolo si pina in pas nu am mai intimpinat probleme deosebite. Ne-am urcat in masina si ne-am indreptat spre localitatea Moldova-Sulita, iar de acolo am urcat spre Herghelia Lucina.

Linga herghelie se gaseste o pensiune frumoasa cu conditii foarte bune si oameni primitori. Pensiunea se numeste Catalina iar o noapte acolo costa 100 de lei.

Seara dam o fuga pina la grajduri sa vedem caii. Mi se par extraordinar de multi. Ne aflam la Secția Centrală unde exista doua adăposturi pentru iepe mame și unul pentru armăsari pepinieri. Cei ce lucreaza acolo mi-au spus ca au in grija aproximativ 400 de cai.

Istoria acestui loc este foarte interesanta. Inainte de infiintarea hergheliei de cai hutuli, incepind cu anul 1788, Lucina a fost intrebuintata ca pasune alpina pentru caii de diferite virste si rase de la herghelia Radauti.

In anul 1807 au fost construite adaposturi pentru tineretul cabalin, insa acestea au fost distruse in totalitate de incendii in anul 1813. In anul 1817 s-au construit din nou la Lucina patru grajduri pentru herghelie, un grajd pentru caii de munca si locuinte pentru personalul existent. A urmat apoi o perioada de amenajare a pasunilor, de drenare a mlastinilor si in anii 1846 - 1847 s-a construit primul drum care a facut legatura intre Herghelia Lucina si comuna Moldova-Sulita, pe valea Lucavei.

In anul 1856 s-a infiintat herghelia de cai hutuli de la Lucina sub comanda cavalerului colonel Martin Von Hermman, infanterist. Aceasta rasa era apreciata de armata austriaca datorita abilitatilor exceptionale de a se strecura pe potecile de munte, pe marginea prapastiilor. Hutulii pot duce o incarcatura impresionanta pe samar nefiind pretentiosi la conditiile de hranire. Au o rezistenta si un grad de adaptabilitate foarte mare.

De la infiintarea ei si pana in anul 1914, herghelia a apartinut imperiului Austro-Ungar, impreuna cu herghelia Radauti.

In anul 1875, din motive necunoscute, herghelia este desfiintata, insa datorita cererilor armatei, ea a fost reinfiintata in anul 1877, avand un nucleu de reproductie format din zece iepe cumparate de la populatia din zona, si armasarul Stirbu achizitionat din catunul cu acelasi nume.

Dupa reinfiintare, efectivul matca a crescut simtitor, ajungand in anul 1891 la 71 de capete. Evolutia rasei hutul a inregistrat progrese deosebite in Herghelia Lucina pana in luna august 1914 cand din cauza razboiului herghelia a fost evacuata din Bucovina in Austria.

Dupa terminarea razboiului, statul roman a fost invitat la ultima licitatie organizata de statul austriac la Viena, in anul 1919 de unde a cumparat o parte din materialul de reproductie al fostei herghelii Radauti, printre care si un numar redus de iepe si armasari de rasa hutul, proveniti din Herghelia Lucina. Astfel, la 29 iulie 1919, s-au adus la Radauti 150 de capete de armasari si iepe de reproductie.

A urmat apoi o perioada de organizare a hergheliilor Radauti si Lucina pana in anul 1922, cand nucleul de baza rasei hutul era compus din 26 de iepe.

La 10 martie 1944 in timpul celui de-al doilea razboi mondial, efectivul de iepe mame, armasari precum si o parte din tineretul hergheliei Lucina a fost evacuat la Sambata de Jos, la poalele Muntilor Fagaras. In timpul luptelor care s-au dat pe teritoriul hergheliei au ars toate adaposturile pentru animale si toate locuintele.

Abia dupa 1954 s-a refacut toata infrastructura si tot atunci au venit inapoi caii hutuli.

Am revenit la pensiune si am stat putin de vorba cu vecinii nostri, o doamna din America insotita de sotul sau, un roman. Domnul asta ne spune ca a plecat in Statele Unite in 1984, a mai venit odata in 1990. Iar acum se afla in Romania dupa o pauza de 26 de ani. A coplilarit aici, la Herghelia Lucina si locul acesta i se pare a fi raiul pe pamant. In plus are ceva cunostinte comune cu Ramona. Asta ca sa vezi ce mica e lumea.

In ziua urmatoare am plecat cu gindul de a urca Virful Lucina. Aparent nu pare a fi o treaba complicata. Din zona centrala a hergheliei se merge pe un drum forestier, cale de mai bine de o ora pina la niste grajduri aflate la baza acestui virf. Locul asta cu grajduri se numeste Camionca. De acolo e de urcat consistent si abrupt pina pe Virful Lucina 1588m cel mai inalt din Obcina Mestecanis.

Pina la grajduri nu am intimpinat dificultati deosebite: de la pensiune am mers catre zona centrala a hergheliei pe un drum de pamant. Inainte de prima cladire facem dreapta, urcam usor un deal. De pe culmea lui se vad grajdurile de la Camionca unde sunt tinuti armasarii tineri. In spatele grajdurilor se ridica semet un virf de munte, Lucina.

In partea de sus este o turma de oi iar pe la jumatatea pantei pasc raspinditi o multime de cai.

Pina la grajduri se merge in coborire usoara. Drumul se termina, ati ghicit, cu un gard care te duce fix intre grajduri. Insa ceva ne deruteaza. In paralel mai este un drum, pe care vine o masina. Credeam ca drumul nostru de fapt este pe acolo, fiindca ocoleste grajdurile si pare a prinde o culme pe care se poate urca.

Din pacate nu a fost asa, dupa o bucata drumul a cotit brusc dreapta si a intrat in padure. Incercam sa revenim la grajduri dar pe scurtatura. Trecem un parau. Sarim un gard sub privirile amuzate ale unor taurasi. Hm...nici urma de cal pe aici. Mai sarim un gard, dam de niste mocirle si namoale care ne descurajeaza. Sarim gardul inapoi si traversam inca o runda de namoale. Mai sarim inca un gard si pare-se ca am ajuns pe drumul cel bun.

Mergem pina la parau , prindem o poteca dar aceasta se termina brusc. De aici incolo avem de urcat abrupt si consistent. Ce e mai rau e faptul ca nu ne vedem tinta, cel putin pe prima parte a urcarii.

Alegem sa urcam pe culmea din dreapta care se incheie cu o bucata stincoasa pe care o luam drept reper intermediar. Drumul e la fel de poetic: iarba mare, multe insecte, gize, flori de toate felurile si culorile. Maria e vesela tare, ride si vorbeste in legea ei.





 

Curind dovedim urcarea si ne cocotam e stinca de care va povesteam un pic mai sus. Ultima portiune este aproape dreapta si tine culmea in urcare usoara. Virful Lucina este semnalizat extrem de modest. Pe culme este un gard iar acolo unde se gaseste virful este pus un par mai lung in virful caruia mai este batut un lemn astfel incit sa formeze o cruce.

Celebram momentul. Maria insa are nevoie hrana si de a fi schimbata. Pentru mine si Ramona locul asta insa va avea o insemnatate speciala: aici este locul in care Maria a facut primii sai pasi pe munte. La propriu. E adevarat, cu ajutor.

Mi-ar face placere ca peste ani sa vina aici pe picioarele ei, cu prietenii ei, poate cu copii ei.

Facem pe virf o pauza mai consistenta. Incepem sa simtim cum soarele arde. Nu avem unde ne ascunde. Fac o scurta plimbare pentru a identifica o ruta de coborire pe partea cealalta. Si o gasesc destul de usor.

 

De pe virf identificam virful Hrobi, vizitat ieri, dar si virfuri din Muntii Rodnei, Suhard si Tibau. Si sa nu uitam si de Obcina Feredeu care de aici pare a fi mult mai impadurita.

Coborim destul de repede minunindu-ne de vizibiliatatea buna si de cit de repede ne miscam la vale. In scurta vreme ajungem la grajdurile Camionca iar de aici drumul pina la pensiune e simplu si usor. Totusi gasim o scurtatura.

Toata tura a durat 6 ore, 3 ore de urcare, o jumatate de ora de pauza pe virf si doua ore si jumatate la coborire.La final, ca de obicei recapitularea:

Ziua 1:
Traseu: Pasul Cirlibaba - Vf. Hrobi si retur
Marcaj: pe o portiune am gasit banda rosie
Durata: 4 ore

Ziua 2:
Traseu: Herghelia Lucina - Vf. Lucina si retur
Marcaj: nu exista
Durata: 6 ore



Adauga un comentariu Inapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 2

  • Radu Puscarciuc

    21 iul 2016 13:01:03

    Am citit cu ... sufletul la gura, dar mai ales incantat, reportajul drumetiei voastre pe obcinele bucovinene, caci intamplarea face sa-mi fi petrecut copilaria - de la 4 la 6 ani, deci nu eram cu mult mai mare decat Maria ! - in Campulung Moldovenesc, la poalele Obcinei Deia (parte a Feredeului) si tot intamplarea, intamplarile au facut sa nu mai ajung de atunci pe obcinile bucovinene. Dar dorul de ele a exitat mereu, devenind acum, din cauza (sic !) reportajului tau ... insuportabil ! Asa ca iți multumesc, Bogdane, ca m-ai facut sa ma hotarasc sa merg, in sfarsit, cat mai curand (sic !), pe obcine !

  • Bogdan

    22 iul 2016 01:06:58

    Ei, atunci e musai sa va intoarceti in Obcine. Daca reusim sa ne sincronizam, poate mergem impreuna.

Adaugati un comentariu

Citeste si alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2017