Muntii Cernei: Scarile catre cerul Ineletului

Data publicarii: 31 oct 2016

Valea Cernei este fara indoiala unul dintre cele mai spectaculoase locuri din Romania, in orice anotimp. Din pacate se afla cam departe de noi asa ca orice deplasare pina acolo ajunge sa ne incinte.


Anul asta am fost in zona pentru 5 zile. Toamna isi intrase in drepturi pe deplin. Si cind spun asta nu ma refer doar la intreaga paleta de culori a padurilor, ci si la faptul ca vremea a fost mai mereu inchisa.


Intr-o astfel de zi, de dupa-amiaza, ne-am pornit si noi drumul catre celebrele scari de lemn care te duc rapid in satul Inelet. Trecem riul Cerna pe un pod pe cabluri aflat intr-o stare excelenta si incepem, fara prea multe introduceri, sa urcam pe niste serpentine. Urcusul, desi nu este istovitor ne duce repede deasupra vaii si din ce in ce mai aproape de peretii stincosi.

Din loc in loc intilnim placute de lemn pe care sunt scrise citeva cuvinte cu tematica religioasa.


E clar, pe aici pe undeva trebuie sa fie si celebrele scari de lemn. Le mai vazusem in poze, le mai vazusem la televizor. Ma asteptam sa le gasesc subrede si putin alunecoase. Dar nu a fost asa. In drum Ramona culesese niste mure. La baza celor patru scari de lemn exista o o masuta cu bancute unde ne oprim pentru a le savura.






Pun mina pe prima scara. Dintr-o data toate emotiile s-au risipit. Scare e zdravana, solida si trebuie sa faci ceva eforturi sa o misti. Incepem urcarea, incet, cu rabdare si grija. Cele 4 scari te ajuta sa urci rapid o diferenta de nivel importanta, o apreciez undeva la 50 de metri. Taman cind urcam ultima si cea mai lunga scara, pe Maria o apuca veselia si incepe sa se miste in stinga si dreapta in spatele meu, in rucsacul port-bebe. Incerc sa o fac sa se linisteasca si, culmea, reusesc.


Dupa ultima scara urmeaza alte citeva trepte din piatra iar dupa citeva minute exista un loc de popas aflat la marginea unei poieni. Ne tragem sufletul, si eu si Maria.


De aici credeam ca am scapat de serpentine, dar nu a fost asa. Poteca merge o perioada mai drept pina prinde o muchie, apoi isi incepe urcusul pina la marginea unei paduri unde suntem intimpinati de o poarta si de un gard. Poarta e deschisa si avem grija sa o inchidem asa cum ne roaga proprietarul pe un panou scris.


Dan Ionescu ne spune ca, urcind mai repede, a fost atacat de trei dulai mari si, de frica, a luat-o la vale pina ne-a intilnit pe noi. In gasca mai mare sunt mai usor de infruntat. La auzul acestei vesti, Dan Chirita incepe si isi face provizii de pietre, eu voi incerca sa ma bazez pe betele de schi.


Urcam scurta vreme prin padure si iesim intr-un loc minunat de belvedere marcat cu o troita si cu bancute. Sunt absolut sigur ca in conditii de vreme buna acest punct de belvedere este fantastic. Pe mine m-a impresionat si acum. Undeva jos, departe se ghiceste soseaua catre Baia de Arama, pe dealurile vecine se mai zaresc niste case rasfirate.


Mai avem un ultim hop, o panta mai consistenta care ne va duce la bisericuta din Inelet. Desi in linie dreapta nu e mult suntem incetiniti drastic de aparitia unor pomi fructiferi incarcati cu mere, pere si nuci. Toate cu un gust ireal de bun, cu arome pe care cu greu le mai gasesti la oras. Toata lumea degusta aceste delicatese.


In sfirsit, se aude latrat de caini. Ne pregatim de confruntarea decisiva cu dulaii cei temuti. Suntem incruntati, determinati, motivati sa nu ii lasam sa se atinga de noi. Dulaii mari si infricosatori s-au dovedit niste catelusi de talie mica, destul de cumsecade de altfel, cu care ne-am si impretenit repede. Dan Ionescu a devenit tinta ironiilor dupa acest episod, se intelege.


Ne oprim la bisericuta. E cladire simpla, uimitor de simpla, in care te poti simti mai aproape de cer si de Dumnezeu. In jurul ei se gaseste cimitirul, destul de mare, zic eu. Remarc o multime de coroane din plastic. Oamenii de aici au fost practici: or fi coroanele de plastic mai inestetice insa cu siguranta au o durabilitate mai mare.


Satul Inelet, ca multe alte sate de munte, nu a scapat nici el de fenomenul depopularii in ciuda peisajului de basm in care se gaseste. Viata in munte este grea, plina de privatiuni si exista din ce in ce mai putini oameni dispusi sa duca stilul de trai al batrinilor de aici.

 


Incepe sa ploua si dupa un scurt moment in care facem o poza de grup in fata bisericutei, incepem sa coborim tot pe unde am urcat. Bineinteles ca iara trecem pe linga copacii generosi incarcati de mere si pere. Ploaia si vintul nu ne-au putut impiedica sa nu ne oprim sa si mai sarim dupa cite un fruct. Am incercat sa le culegem si prin metode artizanale, gen inadit betele de schi si aruncat.


Ploaia face poteca usor noroioasa si pe locuri alunecoasa. Ajungem cu bine la scari si incepem coborirea. Aici parca am si mai multa grija fiindca treptele sunt usor alunecoase. De data aceasta Maria sta cuminte in spatele meu privind impasibila coborirea. Toata lumea ajunge cu bine la baza scarilor insa partea grea acum incepe. Poteca devine si mai alunecoasa si ca sa evitam noroiul mergem mai mult pe iarba.


Cind trecem Cerna si ajungem la masina ploua de-a binelea insa acum nu mai conteaza. O luam pe Maria din rucsacul-portbebe si o punem la adapost in masina. Ne deplasam la Baile Herculane, la pensiune, unde ne asteapta o ciorba calda si buna gatita de Leo, cel mai talentat bucatar dintre noi.


Traseu:
Valea Cernei - Scarile de Lemn - Bisericuta din inelet si retur
Marcaj: Triunghi rosu
Durata: 3 ore

 

Adauga un comentariu Inapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole
Nu exista comentarii

Adaugati un comentariu

Citeste si alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2017