Duminică, 26.04.2009, puţin înainte de ora 7: Mă trezesc şi în drum spre baie arunc o privire pe fereastră. Nu văd nimic, străzile sunt stăpânite de o ceaţă deasă de te poţi rezema pe ea. Oare după două zile urâte în Braşov, urmează o a treia? Se părea că da.

Fac din nou ochi pe la 9:30 şi constat că soarele reuşise să biruie parţial ceaţa. Vizibilitatea nu era totuşi grozavă. Planul schiţat seara trecută a trebuit înlocuit cu planul B, nici el foarte bine conturat. Ştiam doar că voi merge în Crai, săptămâna asta era a doua oară. Marţi excursia fusese întreruptă de o ploaie torențială. Aşa că a trebuit să ne mulţumim cu delicioasa mâncare de la Curmătura.

Astăzi suntem doar eu şi Ramona şi alegem să parcurgem pentru început Prăpăstiile Zărneștilor. Ne mobilizăm destul de greu şi ajungem în Zarneşti după ora 11. În faţa noastră e un grup mare de copii însoţiţi probabil de profesorii lor. Străbatem cheile în urma lor cu ochii mai mult pe sus privind pereţii şi căutând pitoanele traseelor de alpinism.


Ajungem la bifurcaţia de unde, din drumul forestier, se desprinde crucea roşie ce duce La Table prin Cheile Pisicii. Copiii stau frumos aşezaţi în iarbă şi mănâncă. Noi continuăm pe drumul forestier. La un moment dat întâlnim o apă ce se varsă în râuşorul ce îşi face cu greu loc prin chei.

- Ia să vedem, ce avem noi aici? spun parafrazând celebra replică a lui Dem Rădulescu din seria BD.


Părăsim marcajul şi înaintam  că răbdare pe lângă pârâiaş. Se aude zgomot mare. Aşadar aici e rost de ceva cascade. După vreo încă două cotituri vedem prima cădere mai serioasă de ape. Traseul începe să devină ceva mai tehnic aşadar începem să păşim cu mai multă băgare de seamă. Urmează noi şi noi căderi de apă. Apoi apa se mai linişteşte curgând mai liniştită printre pietre. Ridic ochii spre cer dar cerul nu mai e albastru, acum e acoperit de nori.


Continuăm pentru că de undeva de mai sus iară se aude zgomot mare de ape. Dăm mai întâi de o cădere micuţă de apă( aproximativ 1m ) De aici se vede şi sursa zgomotului. Printre două stânci uriaşe râuşorul se face şuvoi şi, înghesuindu-se printre nişte pietroaie imense, cade fără regrete câţiva metri.


Cam pe aici se va termina incursiunea noastră. Nu prea e rost de urcat fără ceva echipament mai serios şi bineînţeles, cu pricepere. Lângă căscată sunt sprijiniţi 2 buşteni uzi şi tare alunecoşi. Unul din ei are săpate un fel de trepte însă e subţirel şi alunecos. Mă gândesc că trebuie să-mi reajustez tonajul. Zona aceasta e destul de rece, ne ies aburi pe gură şi pe nas.


Zona pare că se poate ocoli pe undeva prin dreapta însă nu ne prea trage inima pentru că e ud şi că noroios. Pe alocuri s-a mai păstrat zăpada căzută ieri. Apar şi primii stropi. Hai să o luăm la vale. Stropii se opresc până să ajungem dar tot nu scap uscat pentru că la un moment dat mă trezesc în apă. Şi cum atunci când te bălăceşti e bine să ai un partener astăzi m-a acompaniat şi aparatul foto. Din fericire scăpăm cu bine spre amuzamentul şi compătimirea Ramonei.


Cheile Pisicii
Revenim pe forestier. Şi ne hotărâm să nu mai urcăm la Curmătura ci să ne distrăm un pic şi prin Cheile Pisicii.

E prima oară când dau de apă în această porţiune. Ceea ce va face joaca mai interesant[. Păşim, printre stânci mari, când pe o parte, când pe alta a pârâului. Iniţial acesta curge liniştit printre pietroaie acoperite cu muşchi verde. Pe alocuri acesta se desparte în câteva şuvoaie mici.


Ceva mai sus dăm şi de câteva căderi de apă mai serioase. Ce interesant e locul ăsta. Dăţile trecute urcam direct prin locurile pe unde acum curge apa. Aşa că trebuie să fim cu ochii după cruci roşii şi să urcăm pe unde ne arată marcajul. Din când în când îl părăsim pentru a admira cascadele din unghiuri inedite, de sus sau de jos după caz.


Începe ploaia. Ajungem la baza unor trepte prin care apa cade specaculos. Privindu-le ai senzaţia că şuvoiul se întrerupe pe alocuri urmând să apară pe treapta inferioară. Ramona are şi ea parte de o căzătură, din fericire nu ajunge în apă însă se umple de noroi. Nu are nici un fel de urmări. Ce să facem..aşa e pe munte, din p[cate se întâmplă să mai şi cădem.


Renunţăm să urcăm pe poteca marcată până la finalul cheilor fiindcă nu vrem să mergem spre Grind şi nici să ne întoarcem pe drumul forestier. Oricum vom avea parte de el suficient timp. De data asta coborâm mai pe lângă ap[ asta ca să nu cădem în monotonie. Ajungem la bifurcaţie şi ne oprim pe nişte buşteni la o delicioasă felie de cozonac. Pe drumul de întoarcere întâlnim un grup de căţărători care par cam stânjeniţi de un grup de nemţi care se uită la ei. Nemţii îşi iau o porţie de înjurături, însă probabil că nu înţeleg ce spun băieţii pentru că nu se urnesc din loc.

Aceasta e povestea acestei ture. De multe ori spuneam că dacă ajungi în Crai e musai să fi pe creastă ori pe Piatra Mică. Tura de astăzi mi-a arătat că există locuri deosebit de frumoase şi pe la poale.