Comoara din Munții Frunții: Valea lui Stan

Data publicării: 19 sep 2018

Auzisem de mulţi ani cum că un pic mai la sud de Lacul Vidraru, în Munţii Frunţii, există o vale sălbatică însă amenajată cu scări. Cred că se întâmpla prin 2006. Văzusem ceva poze. Locul arăta interesant însă senzaţia pe care am avut-o atunci a fost una de nesiguranţă.

Traseul a fost creat iniţial atunci când s-a construit barajul de la Vidraru. S-au făcut amenajări hidrotehnice prin care apa râului Valea lui Stan a fost redirectionată printr-un tunel să ajungă în Lacul Vidraru şi nu în aval aşa cum era cursul natural.

Trecerea timpului a făcut ca amenajările să se deterioreze serios. Aparent aveai de trecut nişte pasaje delicate, de urcat nişte scări care se ţineau cu greu de stâncă, mai era de mers prin apă, de urcat bolovani. Şi din când în când se mai distingeau prin poze câteva urcări verticale.

Între timp traseul a fost reamenajat, au fost montate scări noi, poduri, cabluri, scoabe. Cu alte cuvinte s-au depus eforturi susţinute că traseul să fie cât mai sigur pentru cei care îl parcurg.

Eu nu am prea avut ocazia să ajung pe la Vidraru. A doua oară am fost abia anul ăsta, în 2018. Am stat în Căpățîneni, primul sat în aval de baraj. Eram cu copiii, amândoi mici. Nu venisem pregătit pentru a merge pe Valea lui Stan.

Doar că într-una din zile am zis să mă duc să văd măcar pe unde se intra în traseu, și cum sunt primele amenajări. Aveam însă 3 mai probleme:
1. Nu aveam încălţăminte că lumea. Doar nişte adidaşi, e drept, cu talpa vibram, dar sincer îmi doream nişte bocanci. Din păcate adidaşii erau noi şi nu aveau rodajul făcut, mă cam jenau.
2. Eram singur.
3. Pe diverse site-uri cititsem că traseul nu e pentru cei cu rău de înălţime. La mine senzaţia asta s-a ameliorat în timp însă nu am reuşit să scap de ea definitiv iar uneori mai am momente în care mă blochez.

Personal speram să mă nimeresc cu un grup şi să merg cumva având oameni în preajmă. N-a fost să fie. Însă temerile aveau să se risipească pe parcurs.

Am urcat cu maşina pe Transfăgărășan şi am lăsat-o la intrarea în traseu. Aceasta este foarte bine semnalizată. Există şi un marcaj punct roşu şi o săgeată indicatoare care indică circuitul de urmat şi durata acestuia: 4 ore şi jumătate. Pe Internet citisem că traseul ar lua totuşi cam 5 ore. De asemenea mai era un pomelnic cu ceea ce nu ai voie să faci, cum să te echipezi.

Primul semn bun: la intrarea în traseu mai erau două maşini. Aşadar pe traseu există cel puţin un grup. Sau două mai mici. Poate îi ajung din urmă şi rezolv problema de la punctul 2. În ceea ce priveşte punctul 1 am legat şireturile adidaşilor mai larg. După primi pasi mi-am dat seama că am aderenta bună şi că pot merge fără incidente majore dacă sunt suficient de atent. Aşadar mai era de rezolvat şi punctul 3.

Şi pornesc la drum. Valea e seacă, nici nu intru bine pe potecă şi dau de două baraje împotriva viiturilor. Cu primul nu am treabă, al doilea se ocoleşte prin stânga aşa cum arată marcajul. Se urcă câteva scoabe prinse chiar în baraj. Apare şi un firişor de apă.

Şi că tot veni vorba despre marcaj. Acesta este în general discret şi este pus de obicei în locurile unde trebuie să traversezi pârâul. Apar şi zone cu pietre umede papucii fac faţă de minune. Şi încep să întâlnesc şi căderile de apă ce au făcut faimos acest traseu.

 

De aici încolo totul pare a fi un spectacol. Căderi de apă mai mici şi mai mari, lăcuşoare de marmita, stânci verticale şi cer albastru, toate parcă făcute să îţi ia ochii. Deocamdată mă folosesc cu succes de scoabe şi de balustrade. Aştept să văd cum e treaba cu scările.



Şi nu trece mult. La un moment dat apa îşi croieşte drum spre vale printr-un culoar strâmt. Aici trebuie părăsit cursul apei şi făcută o ocolire prin stânga. Şi iacă-tă şi prima scară. E lungă tare însă nu foarte înclinată. Barele din care este compusă sunt destul de subţiri şi îţi dau impresia că poţi să le rupi dacă le strângi prea tare.Glumesc.

Scara te urca prin pădure peste o stâncă şi nu pune probleme deosebite. Cea care îi urmează este însă mai interesantă fiindcă îşi schimbă şi panta şi direcţia un pic. Te duce aproape de o cascadă ce vine de pe o văiugă secundară.

De acolo se face o serpentină şi o vreme se merge pe o potecă tipică de coastă străjuită de balustrade. Urmează apoi coborârea, tot pe scări ciudate ce îşi schimbă panta.

Aşadar am trecut cu bine de primul sector cu scări. Nu e deloc dificil, trebuie doar un pic mai multă atenţie. Trec pe malul celălalt unde este amenajat un loc de popas cu băncute şi o masă. În jur, destul de multe hârtii. Iar pe un copac un afiş nu prea încurajator pentru cineva care merge singur: zonă circulată de urşi. Fac o cruce mare şi îl parafrazez cu nădejde pe Gică Hagi: Dacă ţi-e frică de urs, nu intri pădure!

 

 

Mai departe merg cam prin acelaşi peisaj. Apă, mici lăcuşoare, pietre ude. Până ajung la o zonă cu adevărat spectaculoasă: două cascade mari, scări lungi, un pod care face trecerea de pe o parte pe alta. Şi după pod o scară aşa de lungă de nu i se vede capătul. Cred că aici este cheia rezolvării punctului 3 de la începutul acestei poveşti. Dacă trec cu bine de bucata asta e clar că fac traseul până la capăt.

Până să ajung la pod trebuie să merg pe o succesiune scară, balustrade şi iarăşi scara ce îşi schimbă direcţia şi panta. Merg cu atenţie şi răbdare şi ajung pe pod unde fac o pauză. Şi am ce vedea. În sus cascadă şi în jos altă cascadă. Şi în faţă o scară lungă.

Primul sector este aproape vertical, eşti aproape lipit de stâncă. Apoi panta se mai domoleşte după care merg un pic orizontal şi ajung într-o zonă cu balustrade. Iar fac o pauză de pozat. Apoi înaintez şi cobor o scară de câţiva metri.

Asta avea să fie singura care se mișca.

Revin lângă apă şi o perioadă merg pe lângă ea. Până ajung la o zonă foarte interesantă. Aici trebuie ocolit un lac de marmită şi pentru asta trebuie să urci câteva scoabe, apoi să faci un traverseu pe cabluri şi pe scoabe, după care cobori, tot pe scoabe.

Urmează o urcare pe o scară scurtă, apoi o traversare pe o scară orizontală( asta mi s-a părut ciudată rău ) şi apoi vine distracţia cu încă o scară lungă.

Ajung cu bine la baza scării mari. Şi fac o poză înapoi. Urc pe scară, pe lângă cascadă şi observ că panta se mai domoleşte. Urmeza o porţiune în care se merge pe lângă apă, preponderent pe bolovani.



Asta până într-un loc unde se găseşte încă o lungă traversare pe scoabe şi cabluri. Pentru cei iniţiaţi se poate merge şi pe bolovani în continuare. Apoi avem iarăşi, amenajări, cabluri.

Traseul ne duce iarăşi într-o zonă abruptă şi accidentată. De unde sunt văd doar scoabe, apoi o scară însă nu reuşesc deloc să îmi dau seama cum va continua traseul. Iarăşi e cu ape, succesiune de cascade şi stânci.

Când mă apropii văd alte scări mai sus pe malul celălalt. Ceva nu se leagă în mintea mea. Cum naiba ajung acolo?









Dar o luăm pe rând. Hai să urc prima scară şi om mai vedea. La capătul ei mă aşteaptă o coborâre şi o traversare a pârâului printre cele două cascade. Chestia asta mi s-a părut genială. După aia iară vine o bucată frumoasă: Se face un traverseu pe scoabe şi cabluri, de data asta destul de sus faţă de apă. După care trebuie să te munceşti iară cu nişte scări dispuse ciudat dar util. Ei bine partea asta mi s-a părut cea mai faină de pe tot traseul.



Si uite asa am ajuns cu bine si deasupra celei de-a doua cascade. De aici incepe alta distractie: urmeza un sector de chei care de la un moment incolo este inundat. Iarasi am parte de o traversare lunga cu caburi si scoabe. Minunat!

Şi distracţia nu se termina nici după ce depăşesc acest sector. Ba chiar se intinsifica. Iarăşi trebuie ocolită o cascadă şi iară e de urcat pe scări o pantă verticală.

În continuare se merge pe sus și poteca este asiguratș cu balustrade. Și mai zic încă o dată: minunat!

După aceea panta se domoleşte iar valea se lărgeşte. În câteva minute zăresc un stăvilar. Aici ştiam că practic se termină traseul cel spectaculos.



Urc pe stăvilar şi mă uit un pic la amenajări. În amonte volumul apei este mult mai mare. Verific ceasul. Până aici am făcut doar o oră şi jumătate. Hmmm….şi acum ce fac? Să mă întorc oare tot pe vale? Până la urma decid să fac circuitul complet.

Mă dau jos de pe stăvilar şi chiar la final este ultima scăriță. Mai merg înspre amonte câteva sute de metri. Traversez apa. Ţin tot pe lângă apă un pic în sus până într-o zonă cu o cascadă - cataractă. Pe deasupra ei traversez iarăşi apa şi intru definitiv în pădure. Imediat găsesc un indicator spre Poiana Călugăriţa.

Încep o urcare cinstită prin pădure şi merg cât pot de tare. Ştiu că partea spectaculoasă a luat sfârşit iar de aici îmi începe practic drumul de întoarcere.  Peste 20 minute sunt în Poiana Călugăriţa. Pe care o parcurg în sensul natural, fără să schimb direcţia. Este şi o potecă vagă. La capătul celălalt al poienii zăresc un grup de 4 turişti. După poiana începe o coborâre drăguţă. Ajung din urmă grupul şi schimbăm câteva impresii. Părerea mea, ca şi a lor, este că ne aşteptam la mai greu. Că doar după război mulţi viteji se arată.

Poteca ne scoate într-un drum forestier şi după câteva sute de metri dăm de un canton şi de fosta Cabana Călugăriţa. Aceasta are un design foarte interesant, cu acoperiş de stuf. Din păcate a fost abandonată. Ce mai remarc în curtea cabanei este un stâlp înalt unde proababil că se arbora pe vremuri tricolorul. Asta mă duce cu gândul la taberele de pionieri de pe vremea comunismului.

Continui pe drum şi ajung la o intersecţie aflată chiar pe malul lacului Vidraru. Ţin dreapta şi după câteva sute de metri am parte iarăşi de un peisaj frumos. Drumul meu traversează un pod de pe care se poate observa o cascadă mare ce se varsă direct în lacul Vidraru. Aici bănuiesc eu că ajung apele deviate prin stăvilarul de pe Valea lui Stan.


Merg pe drumul care merge pe conturul lacului. Deocamdată sunt pe un fel de braţ secundar care însă oferă din când în când vederi frumoase către cabana Valea cu Peşti şi Munţii Făgăraş.

La final trebuie să parcurg tunelul care mă lăsa chiar la barajul de la Vidraru. Odată ieşit din tunel ajung parcă într-o altă lume. Aglomeraţie, oameni mulţi, maşini, tarabe şi zgomot. Verific iarăşi ceasul: din Poiană Călugăriţa şi până pe baraj am făcut o oră şi 10 minute.

Stau puţin pe baraj şi mă uit în jos. Construcţia este într-adevăr foarte impresionantă însă personal mi-ar plăcea ca măcar odată să văd barajul şi de jos, de la baza lui. Aşa cum am făcut-o acum mulţi ani la Gura Apelor din Munţii Retezat.







De la Vidraru merg în jos pe Transfăgărășan. Trec prin vreo 3 tunele, mai fac poze cu infrastructura impresionantă construită aici: poduri, subtraversări, conducte mari de apă. Dar şi Cetatea Poienari.

Am încheiat traseul tot acolo unde l-am şi început. Doar că acum erau parcate mai multe maşini.

Concluziile mele arată aşa:
Traseul îşi are gradul său de risc, de periculozitate. Dar dacă te concentrezi şi eşti cu toată mintea la tine, nu ai ce să păţeşti. Personal mă aşteptam să fie mai dificil, asta prin prisma descrierilor citite.

De data asta am notat şi timpii intermediari. Totuşi ei nu sunt foarte relevanţi fiindcă am mers singur şi nu am prins deloc trafic pe vale, practic nu a trebuit să aştept după nimeni. Într-o zi aglomerată probabil că excursia se poate prelungi.

Transfșgărășan - Valea lui Stan - Stăvilar - 1 oră şi 30 minute
Stăvilar - Poiana Călugărita 20 minute
Poiana Călugărita - baraj Vidraru 1 oră şi 10 minute
Baraj Vidraru - intrare pe Valea lui Stan - 15 minute
Total: 3 ore şi 15 minute
Marcaj: punct roşu

Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole
Nu exista comentarii

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024