Serbia: Cetatea Golubac, Mănăstirea Tumane, orașul Vîrșeț
Data publicării: 26 mar 2024
Ultimele două zile din Serbia au fost amestecate. Despre penultima nu ar fi multe de povestit. Am fost cazați în condiții orașul Bor.
Intenționam să vizităm cîteva chestii interesante din oraș doar că o ploaie urîtă și mocănească n-a făcut să ne mulțumim doar cu expoziția de utilaje miniere aflată pe mijlocul străzii principale a orașului.
Cînd am văzut noi că așa stă situația am zis că ar fi ocazia să vedem Peșterile Lazar și Verijnica aflate în apropiere. Din păcate le-am găsit închise, vizitarea este posibilă doar după 1 mai.
Am verificat un pic starea vremii și am decis să fugim din zonă. Așadar ne-am propus să parcurgem Klisura Dunării pe malul sîrbesc. După o perioadă în care ne-a plouat strașnic ajungem pe lîngă Dunăre. Vremea începe să se mai îmbuneze. Adică nu mai plouă.
Îmi atrage atenția localitatea Brza Palanka, pare a fi o stațiune dotată cu plajă. De asemenea remarc și locul în care rîul Zamna se varsă în Dunăre.
Cînd ajungem la Kladovo e soare și vreme foarte plăcută pentru sfîrșitul lui februarie. Ne oprim, dăm o raită prin centru și mîncăm o pleșcoviță mare și bună. Apoi o luăm la plimbare cu mașina pe malul sîrbesc al Dunării. Ne oprim din loc în loc.
Copiii sunt foarte încîntați să revadă chipul de piatră al lui Decebal. De asemenea le-a plăcut și faptul că sunt de traversat mai multe tunele. Spre seară ajungem în locul de cazare aflat în orășelul Donji Milanovac. Tot aici se găsește un centru de vizitare al Parcului Național Djerdap ( sau Porțile de Fier în românește ). Din păcate închis în perioada asta.
În zilele petrecute în Serbia am avut o misiune grea: am testat cele 3 beri locale: Jelen, Niksicko și Zajețarsko. Locul 1 în preferințele mele a fost Zajețarsko, produsă de vlahi.
Cetatea Golubac
A doua zi ne reluăm drumul și ajungem cu cîteva minute înainte de ora deschiderii la poarta Cetății Golubac ( se citește Golubăț ). Am mai fost aici în vara lui 2013 dar locul s-a schimbat radical.
Atunci am vizitat niște ruine. Nu exista nici un fel de formă de vizitare, nu tu parcare. Oricine putea merge pe acolo asumându-și evident, niște riscuri.
Astăzi locul a fost amenajat frumos, modern. Cetatea Golubac se află pe malul Dunării, are mai multe turnuri, unele dintre ele construite pe o stîncă abruptă.
La ceva distanță de ea a fost amenajată o parcare mare. În prețul biletului de vizitare este inclusă și parcarea. Rețineți că trebuie să prezentați biletul și atunci cînd părăsiți parcarea.
De asemenea a fost construit și un centru de vizitare. Cu casă de bilete, cafenea, un mic restaurant.
Plata se poate face și cu cardul. Detalii despre tipurile de bilete și prețuri găsiți aici:
https://tvrdjavagolubackigrad.rs/eng/tickets/
Există patru categorii de bilete, pentru patru trasee care se disting între ele după gradul de dificultate al vizitei: verde, albastru, roșu și negru. Noi avînd copii nu putem alege decît traseul verde. Deși eu sunt convins că am fi făcut față cu toții și la traseul negru.
De la casa de bilete pînă la cetate se fac cîteva minute pe jos, pe niște alei frumoase. Dunărea este destul de lată pe acest sector iar astăzi este vînt puternic. Ceea ce duce la valuri mari.
Ajungem la cetate. Biletul nostru permite vizitarea palatului și a celor trei turnuri( numerotate 9,8 și 5 ) aflate în partea inferioară.
Am început cu turnul 8. Mare lucru nu prea e de văzut. Se urcă pe scări două nivele și apoi iar de la utlimul etaj există vederi frumoase și asupra Dunării dar și asupra celorlalte turnuri ale cetății. Și în plus scăpăm o vreme și vîntul ăsta enervant.
Coborîm și ne îndreptăm spre turnul numărul 9. Acesta este de înălțime mai mică și este înconjurat de apele Dunării. Accesul se face pe un drum de strajă. Turnul acesta nu este acoperit. Are formă unui hexagon și de jur împrejur sunt amenajate guri de tragere pentru tunuri. Și de aici vederea este frumoasă.
Mergem apoi spre Palat. Acesta a fost reconstruit și are cîteva exponate: în principal steaguri, arme, armuri, busturi. Există și o mini sală de cinema unde se poate urmări un film foarte sugestiv despre perioada de glorie a cetății. De asemenea există niște panouri informative interactive unde poți afla și vedea tot felul de lucruri. Copiii au crezut că se pot juca așa cum o fac și pe calculator.
Palatul are două nivele iar plimbarea a fost una agreabilă. Mai ales că eram singurii vizitatori.
Revenim în curtea interioară și urcăm și în ultimul turn pe care aveam voie să îl vizităm conform biletului: turnul numărul 5. Pentru a ajunge la el urcăm trepte de piatră aflate fix lîngă zid. Apoi mergem o bucată scurtă pe zid și intrăm în turn pe la nivelul 1. Și aici găsiți doar cîteva exponate moderne dar partea bună este că vă puteți bucura de peisaj.
Aproape de malul românesc se găsește stînca Baba Kaia. Iar în spatele ei se reconstruiește cetatea Ladislau de la Coronini.
Părăsim zidurile și turnurile și facem o vizită și la magazinul de suveniruri. Însă nu ne atrage atenția mai nimic.
Mănăstirea Tumane
De la Cetatea Golubac ne îndreptăm spre Mănăstirea Tumane, aflată cam la 15km depărtare. Părăsim malul Dunării și începem să urcăm cu mașina. Drumul spre mănăstire e bine semnalizat.
Înainte de a ajunge la mănăstire nu putem să nu remarcăm două parcări imense, cum nu am văzut nicăieri în Serbia. Pe dreapta e șantier pare că se construiesc niște hoteluri de mari dimensiuni.
Pe stînga în schimb sunt biserica și celelalte clădiri ale mănăstirii. În ciuda vînzolelii de afară odată ajuns în curtea interioară nu ai cum să nu remarci ordinea, curățenia și buna organizare de aici.
Vizitatorii sunt întîmpinați cu dulciuri( rahat, napolitane, covrigei, biscuiți ) și băuturi ( ceai, cafea și apă ). Vă dați seama că a fost bucuria copiilor.
Biserica mănăstirii este zugrăvită pe exterior în alb și roșu. Este micuță ca dimensiuni și are o pictură frumoasă.
În dreapta ei se află cimitirul mănăstirii și ca să ajungi la el trebuie să urci cîteva trepte ce te lasă deasupra magazinului. În apropiere sunt și o sumedenie de stupi.
Peripeții pe drumul spre Vîrșeț
Următorul obiectiv al zilei era orașul Vîrșeț, Vrsac în sîrbește. E un mai departe dar nu ne speriem. Revenim la malul Dunării și mergem cam în paralel cu fluviul. Lîngă localitatea Veliko Gradiște un indicator ne trimite la Lacul de Argint.
Spre bucuria mea acest lac este chiar în drumul nostru. Este un lac artificial creat lîngă Dunăre iar șoseaua merge chiar pe dig. Undeva este amenajată și o plajă. De asemenea se poate și pescui.
Ajungem în satul Rama, prima localitate unde ambele maluri ale Dunării se află în Serbia. Aici este amenajat un punct de trecere cu bacul. Din păcate traversarea se face doar de trei ori pe zi. În momentul în care am ajuns noi am mai fi avut de așteptat încă 3 ore pînă la următorul bac.
Chestia asta ne-a cam dereglat planurile. A trebuit să facem un ocol pînă în vecinătatea orașului Smederevo, unde există un pod peste Dunăre. În plus am nimerit drumuri cu lucrări și utilaje. Sîrbii au în plan să construiască o autostradă de la Belgrad pînă la intrarea pe Klisura Dunării. Așadar a trebuit să mergem încet și să facem un ocol consistent.
La pas prin Vîrșeț
Ajungem la Vîrșeț cam cu o oră de întîrziere față de cum preconizasem și asta avea să ne cam coste.
Ajungem în zona centrală și cotim la dreapta pe lîngă impunătoarea catedrală catolică Sfantul Gerhard. Parcăm gratis lîngă Gradski Park ( Parcul Orașului ). Venim înapoi spre catedrală cu intenția de a o vizita. Monumentul pare a fi în reparație iar la momentul la care am ajuns era închis.
Traversăm strada și mergem spre o zonă cu verdeață. În apropiere este una din clădirile emblematice ale orașului, Hotelul Serbia. Apoi ajungem în Trg Pobede ( Piața Pobede ). Pe o latură a ei ne atrage atenția o clădire frumoasă, elegantă, vopsită în roșu. Aici este sediul Primăriei dar și al Oficiului Turistic.
În spatele Pimăriei este o arteră circulată ceva mai intens. La capătul acestei străzi se zărește biserica românească din Vîrșeț. Bineînțeles că nu ratăm ocazia de a o vedea. Suntem întîmpinați de o doamnă care ni se adresează în sîrbește. Îi răspundem în limba română și fața i se luminează.
Stăm de vorbă despre cum este viața în România și în Serbia. Ne spune că în zona Vîrșețului sunt mulți români. Majoritatea știu limba însă la biserică vin în număr mic. De asemenea ne povestește că a călătorit doar puțin în România. A fost la Timișoara ( aflată la 75km distanță ) și Sibiu. În oraș există și un consulat românesc.
Ne luăm rămas bun și ne îndreptăm spre principala piață din Vîrșeț numită Trg Svetog Teodora. Parcurgem un pietonal scurt și admirăm cîteva clădiri frumoase. Pe o latură a pieței se află un parc frumos îngrijit.
Pașii ne poartă apoi spre o catedrală impunătoare. Intrăm în curtea bisericii pe ușa din dos, locul este pustiu. Apropiindu-ne auzim ceva cîntări așadar este deschisă. Doar că găsim mai greu ușa de intrare.
Biserica aceasta poartă hramul Sfîntul Nicolae și este principala biserică ortodoxă sîrbească din Vîrșeț. A fost finalizată în 1807 și se remarcă prin turnul cu ceas. Exteriorul este destul de neîngrijit.
La interior biserica arată ceva mai bine. Cu toate astea nu are mai deloc picturi pe pereți. Sunt cîteva vitralii iar iconostasul este chiar interesant.
Părăsim Catedrala Sfîntul Nicolae. Ieșim de data asta pe poarta din față către un bulevard. Vis-a-vis este o clădire splendidă vopsită în galben și cu acoperiș verde. Un gard și o poartă de fier forjat îi sporesc pe undeva măreția. Clădirea adăpostește Palatul Episcopal.
Ne îndreptăm spre mașină dar nu înainte de gusta ceva preparate tradiționale sîrbești.
Următoarea țintă este turnul din Vîrșeț aflat pe dealul de lîngă oraș. De acolo putem admira așezarea mai de la înălțime. Din păcate GPS-ul ne duce pe o rețea întortocheată de străduțe iar undeva ne blocăm. Pînă revenim în zona centrală și pînă să ne lămurim și noi pe unde ar trebui să urcăm cu mașina se face noapte. Așa că renunțăm la a mai merge la turn.
A fost o zi lungă, cu multe obiective. De aceea ne deplasăm în localitatea Biserica Albă unde avem locul de cazare. Aceasta se află cam la 15 km de granița cu România. Seara dăm o tură prin sat în căutarea cîtorva produse tradiționale pe care să le aducem în România.
Și uite așa se termină și periplul nostru prin Serbia. Doar că nu și călătoria. În ziua ce a urmat am revenit, după foarte mulți ani, la Ochiul Beiului, Cascadele Beușniței și la Cheile Nerei.
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole