Munţii Vâlcan se situează de-a dreapta Văii Jiului şi stau mereu în umbra vecinilor mai mari şi mai faimoşi cum sunt Retezatul şi Parângul. Prima întâlnire cu aceşti munţi a fost acum câţiva ani când am parcurs, pe o vreme tare urâtă, Cheile Sohodolului. Am revenit aici cu gândul a vedea poate cea mai spectaculoasă porţiune a lor, creasta Oslei.

Cu o zi in urma am urcat Piatra Iorgovanului şi cu acest prilej am studiat, de la faţa locului, posibilităţile de acces dar şi de părăsire a Oslei. Ştiam că se urcă pe lângă fostul canton silvic Cîmpusel, pe drum forestier. Despre alt loc de acces nu ştiam nimic dar de sus mi-au atras atenţia o serie întreagă de drumuri foresiere, cel mai bine evidenţiat fiind cel de pe plaiul Sarba.

Din nou suntem pe drum doar doi: eu şi Ramona. Lăsăm maşina lângă Fostul Canton silvic Cîmpușel şi plecăm la deal pe drumul forestier Valea Ursu. Drumeţii au un sprijin în orientare nişte bucăţi de pungă ce atârna pe copaci din loc în loc. Foarte bune pentru confortul psihic.

Trecem râul de câteva până ce drumul forestier părăseşte valea şi urcă pe versantul stâng. Îl urmăm mai ales că pungile din copaci tot în partea asta sunt dispuse. Găsim numeroase locuri cu zmeură, frăguţe şi afine ceea ce ne încetineşte considerabil. Reţineţi ce vă spun: cea mai mare stavilă în calea deplasării coerente pe munte sunt fructele de pădure!


Ne urnim cu greu. Începe să se vadă bine Piatra Iorgovanului şi Valea Soarbele, pe unde trecusem cu o zi în urmă. Drumul nostru se desparte în două, noi o luăm către dreapta pe drumul ce părea mai bătut, mai frecventat. După câteva sute de metri acesta se înfundă lăsând loc unei poteci care ne duce în pădure. De aici urcăm pieptiş câteva zeci de metri până la capătul de sus al pădurii.


E al naibii de cald. După acest efort facem o pauză de 15 minute la umbră. De aici încolo nu vom mai avea unde să ne ascundem de soare. Necazul e că trebuie să urcăm pieptiş un picior de munte lung şi destul de abrupt care ne scoate în creastă. Nici măcar nu vedem punctul final aşa că încerc să mă orientez şi localizez cu ajutorul pozelor făcute în ziua precedentă.

Urcarea asta scoate din noi toată energia. Ne oprim din loc în loc să mai tragem aer în piept şi șă ne calmăm pulsul. Pe măsură ce câştigăm altidutine, în faţă ni se deschid perspective extraordinare cu piscuri din Munţii Retezat şi Godeanu. Din când în când ne mai răcorește câte o rafală de vânt.


Mai e puţin..mai e un pic şi în sfârşit atingem creasta matematică. Sunt pe un vârf intermediar, găsesc şi un marcaj bandă roşie în stare bună. În apropiere, pe un alt vârf se află un stâlp indicator. Abandonez rucsacul şi dau o fugă până la el să văd ce scrie.

Aflu că vârful se numeşte Coada Oslei şi are 1899 de metri. Banda roşie coboară într-o parte brusc ducând spre Vf. Arcanu( 3 ore ). În partea opusă traseul merge spre Vf. Oslea (o oră ). Pe acest vârf se află un stâlp. Distingem şi două siluete. Deci nu suntem singuri.

Revin la rucac şi iau loc. Priveliştea e încântătoare în toate părţile. Spre sud se vede o mare parte a munţilor Vâlcan. Sunt plaiuri, multe păduri, poieni. Pare un munte blând. Din ceea ce observ nici o parte nu pare atât de impunătoare, atât de frumoasă şi atât de eleganta cum este creasta aceasta a Oslei.


Dar cum e creasta Oslei? E ca o spinare de balaur, cu ţepi de calcar care ies de peste tot modelând în chip nemaivăzut porţiuni înguste.  Poteca e aeriană tare, hăurile impresionează dar plăcerea de a parcurge aceasta creastă, soră cu Piatra Craiului şi Buila-Vîntuarița, învinge orice sentiment de teamă.


Stau pe iarbă cu Ramona şi facem inventarul a ceea ce vedem: spre Valea Cernei nu e vizibilitate chiar bună, se vede printre ceţuri doar Piatra Mare a Cloșanilor. În schimb Godeanu e vizibil aproape tot. În zare se ghiceşte Oslea Românească, rudă apropiată cu Oslea din Vâlcan. Revăd cu bucurie trapezul care culminează cu Vârful Godeanu. Anul trecut am atins acest vârf după o tură straşnică, o tură militară aşa cum am numit-o împreună cu ceilalţi participanţi.


Mi se confirmă impresia de anul trecut: accea că Godeanu este un munte robust,  masiv, cu multe piscuri şi şei, cu picioare late dar mai ales lungi. Un munte ce ocupă o suprafaţă impresionantă. Încerc să identific multele picioare de munte: harta şi teoria spune că ordinea ar fi următoarea: Galbenu, Gîrdomanu, Sturu, Maneasa. De asemenea se vede şi Gugu, cel mai înalt vârf al Godeanului. Îmi doresc ca odată să merg în Godeanu şi să încerc să parcurg toată creasta.


Am păstrat ce e mai bun pentru final: spre Retezat priveliştea e de poveste: în planul apropiat sunt o serie  de vârfuri ce aparţin Retezatului Mic: Stănuleții Mari, Piatra Iorgovanului, Căpăţâna Albelor, Piule. În plan secundar sunt o serie de piramide, vârfuri impunătoare din Retezat. Unghiul din care le privesc mă cam derutează dar ceea ce văd sunt probabil vârfurile înalte: Peleaga, Păpuşa, Custura, Lazăru.


Facem şedinţa tehnică: creasta asta a Oslei merită neapărat savurată. De acceea nu vom ţine întotdeauna marcajul, ci vom merge pe creasta matematică, spre bucuria Ramonei. Începem să coborâm şi să urcăm zimţii Oslei. Obosim repede răpuşi de căldură. Din fericire avem apă suficientă. Nu ne dăm bătuţi ci ne continuăm dansul de pe creastă.

După ce parcurgem cam un sfert din spinarea asta de dinozaur îi zic Ramonei:
- Tu ai văzut cât de abruptă e creasta asta? Eu abia acuma văd.
- Chiar că e abrupt. Dar e faină.


Aşa de făină că nici nu ne-am mai grăbit. Am stat şi am savurat fiecare piatră, fiecare urcare şi fiecare coborâre. Sub noi, înspre Valea Jiului pasc liniştite nişte oi. Sunt multe. Nu vedem ciobanul, nici câinii. În final ne aşteaptă ascensiunea pe Vf. Oslea. Transpirăm serios şi îl atingem. Prilej de pauză, una binemeritată. Spre Valea Cernei începe să se vadă şi Lacul de acumulare Iovanu.


Creastă se termină brusc aşa cum a şi început iar pe noi ne aşteaptă o coborâre abruptă pe iarba uscată. Aşadar, tot ce am urcat de dimineaţă se coboară rapid. Partea stâncoasă se termină dar nu de tot. la câteva sute de metri mai este o porţiune stâncoasă o variantă în miniatură a crestei pe care am parcurs-o astăzi.


Pe unul din bolovani e agăţată o unealtă veche care seamănă cu cele din muzeele de istorie. Este o simplă sapă.


Un cal alb ne întîpină mai jos privindu-ne curios.

Ajungem în Şaua Sarba. Odată cu noi ajunge şi o maşină de teren din care coboară un bărbat şi o femeie. Schimbăm impresii. Aflăm da drumul forestier care merge spre Valea Jiului de Vest ne lasă destul de sus, cam la 3km de capătul asfaltului, asta înseamnă cam 5 km de marş până la maşină.

Tot în şa se afla un indicator montat de Salvamont Gorj:
Vf. Oslea - o oră
Spre Tismana - triunghi roşu - fără să se dea timpul
Spre Pas Jiu-Cerna, Cîmpușel - tot triunghi roşu şi tot fără timp.

Bineînţeles treaba e făcută româneşte, adică triunghiul roşu există doar pe săgeată. Mai bine nu o mai puneau.

Hotărâm să plecăm în direcţia indicată de săgeată în ideea de a tăia drumul care să ne ducă la Casa de Vânătoare Cîmpușel. Nu prea ne surâde un marş de mai multe ore pe drum forestier.


Mai jos de noi zărim două persoane care culeg afine. Suntem astfel încredinţaţi că ne aflăm pe drumul cel bun. Poteca nu e clară, deocamdată înotăm prin ierburi înalte. Cei doi culegători ne văd şi parcă se sperie de noi că o iau în fugă la vale făcându-se nevăzuţi.

Pe noi ne aşteaptă o porţiune dificilă cu afiniş, jepi şi brazi mici, desiş de brad uscat. Cu răbdare căutam cele mai bune soluţii şi trecem de zona asta urâtă. Suntem în pădure, găsim un luminiş dar şi o potecă. Evident nemarcată. Teoretic trebuie să o luăm la vale şi da dăm într-un drum forestier. După câteva zeci de metri pădurea se termină brusc. Se observă că în urmă cu mulţi ani a fost rasă. Urmăm poteca la vale şi teoria se confirmă. Dăm de un vechi drum forestier invadat de vegetaţie.

Coborâm şi intersectam alte drumuri forestiere care, pe măsură ce coborâm, sunt tot mai bune. În stânga şi în dreapta sunt nişte păduri foarte dese cu arbori tineri. Practic nu se poate intra în ele. În curând ajungem la asfalt undeva în vecinătatea Casei de Vânătoare Cîmpușel. Iar de aici trebuie să mergem pe asfalt să ne recuperăm maşina.

Ultimul kilometru avea să fie cel mai urât. Marş pe asfalt. Şi nu suntem singuri în spatele nostru un băiat, o fată şi un câine, coborâţi probabil din Retezatul Mic, ne urmează la ceva distanţă. Ajungem la fostul canton silvic Cîmpușel şi ne închidem tura la capătul a aproape nouă ore.


Mergeţi măcar odată  pe Oslea din Vâlcan. Respectaţi acest munte şi nu lăsaţi urme ale trecerii voastre. Bucuraţi-vă de tot ceea ce vedeţi, bucuraţi-vă de efort, de mişcare. Faceţi fotografii. Şi nu uitaţi să ni le arătaţi şi nouă!