Italia: Pasul Stelvio si imprejurimile sale

Data publicarii: 02 feb 2015

Click aici pentru a vedea galeria completa de fotografii

La ultimul jurnal din Dolomiti va lasasem cind paream masivul Rosengarten. Avem de mers relativ mult, vreo 150 de km pina la urmatorul loc de cazare. Am tinut directia Bolzano - Merano - Lasa. Ne-am miscat bine profitind si de o portiune de drum de tip superstrada.

Ajunsi in micul sat Lasa avem o surpriza de proportii. GPS-ul nu gaseste  adresa, nu a auzit de strada aceea din Lasa. Incerc sa contactez gazda, din pacate are telefonul inchis. Zona aceasta se afla aproape de granita Italiei cu Austria si Elvetia. E plin de livezi cu meri cit vezi cu ochii. Oamenii vorbesc mai mult germana.

E timpul sa folosesc putinele cunostinte pe care le am sa vedem unde se afla adresa. Intru intr-un magazin, salut oamenii si ii intreb daca ma pot ajuta. Ceea ce a urmat m-a facut sa ma simt ca acasa, intr-un sat uitat din Romania. Vinzatorul nu stie unde ar putea fi locul. Dar cheama intariri. Vin vreo trei persoane, suna si ei la gazda, acelasi rezultat, telefon inchis.

Unul dintre ei imi face semn sa-l astept si fuge undeva in spatele magazinului, probabil la un calculator. In citeva minute se intoarce fericit: a gasit adresa. Ne explica faptul ca trebuie sa urcam cu masina inca vreo 15-20 de km pe un munte aflat in apropiere. Ne spune ca locul cautat este intr-un catun care se numeste Tanas. Ne arata pe unde trebuie sa iesim din Lasa si ne spune sa urmarim drumul principal.

Ceea ce si facem. Parasim satul, trecem pe sub soseaua principala si dam in livezile cu meri. De aici incepem sa urcam sanatos pe un drum extrem de ingust. Urcam bine pina ajungem in locuri mai inalte si mai stincoase. Intilnim citeva case izolate. Bat la poarta uneia dintre ele si cer in germana citeva relatii. Imi raspunde un batrin care imi spune ferm: Aspeta! Si apoi o trimite pe fiica lui care ma lamureste pe unde sa o iau in continuare.

Sfatul fetei e bun si dupa ceva timp incep sa vad indicatoare cu numele pensiunii in care vom sta. Cu toate astea mergem si tot mergem pe drumul ingust, prin padure. Avem senzatia ca nu se mai termina. Motorina noastra e cam pe sfirsite, planul este ca maine sa facem plinul in Austria fiindca diferenta de pret este semnificativa: 40 eurenti la litru.

In cele din urma, profitind la maxim de faptul ca intersectiile ce au urmat au fost bine semnalizate am ajuns la Untelshof. Asa se numeste pensiunea la care stam. Locul este absolut superb. Se afla cam la 1400m altitudine si are o priveliste de neuitat. Jos e valea cu terenuri agricole si livezi bine delimitate. In rest e plin de munti inalti si ghetari.



La pensiune nu pare a fi nimeni. Insa dilema se rezolva repede. Gazda ne-a lasat pe usa un mesaj scris: ne spune unde gasim cheia si care este camera noastra. Conditiile de cazare sunt si ele excelente.

Puna descarcam si ne instalam apare si gazda cu care ne intelegem in germana. Ne roaga sa ii platim acum fiindca dimineata merge la lucru de la prima ora.

Ziua urmatoare incepe glorios. Ne trezim cam cu noasptea in cap. Avem mult de mers cu masina. Planul suna asa:
Mergem la Nauders in Austria sa facem plinul. Speram sa ne ajunga motorina.
Urcam in Pasul Stevio si facem o excursie pe unul din virfurile inalte din jur.
Coborim la Bormio si de acolo plecam la Verona

Toata distractia asta insemna vreo 300 de km.

Dar sa o luam pe rind. Dimineata ne prinde facind bagajele inainte de rasaritul soarelui. Afara e o atmosfera limpede si vede minunat aproape tot ceea ce conteaza. Putin dupa ora 7 plecam spre Nauders. La inceput coborim puternic tot pe un drum ingust pe care gasim din loc in loc statii de autobuz.

Pina la Nauders sunt vreo 30 de km care ne poarta peste Passo di Resia(1504m) si pe linga niste lacuri. Rezolvam problema motorinei, mai aveam in rezervor cam un litru. Revenim in Italia si de data asta ne oprim intr-un punct de belvedere aflat pe malul lacului Resia.



Lacul este unul artificial. Amenajarea lui a fost facuta intre 1940 si 1950 sacrificindu-se 163 de case din satul Graun care au fost scufundate. Singura marturie a acestui eveniment este turla bisericii care se ridica si acum deasupra apei. Fara sa vreau gindul ma duce la Iazul de decantare de la Valea Sesii unde singurul lucru ramas din satul Geamana e tot turnul bisericii.



Peisajul de pe malul lacului e ceva de vis: in apropiere e lacul Resia iar departe sunt munti inalti plini cu zapada. Ramai pur si simplu mut. Tragem speranta unei zile frumoase.



Plecam catre pasul Stelvio. Ramona face poze din masina.  Intr-una din ele surprinde o constructie mare aflata pe un deal. E vorba de o manastire.

Intram in drumul care ne duce catre Pasul Stelvio. In satul Prato Alto la iesire ne atrage atentia o colectie bizara. Oprim si intram sa vedem despre ce e vorba. Fete ciudate si colorate pictate pe pietre ne intimpina. Imediat apare si tipul care le-a facut si care ne cere o taxa de vizitare de 1 euro.


Tipul pare dus rau cu pluta. Vorbeste repede si ne explica tot ce vrem si ce nu vrem sa stim despre colectia lui. Omul a adunat tot felul de chestii: pietre, oase, piese de pe la masini, trunchiuri de copaci, cirpe, caramizi si cite si mai cite alte timpenii. Ca orice muzeu, si acesta are un nume, exterm de sugestiv si de inspirat:: Muzeul în aer liber al lui Lorenz Kuntner.





Lorenz asta detine un teren destul de mare. Pe o parte a soselei e casa lui pe cealalta este o gradina pe care a decorat-o cu colectia sa ciudata. Cultiva diverse plante. Noua ne face cu ochiul zmeura sa mare din care ne spune ca face marmelada.

Parasim insolitul muzeu pentru a incepe ceea ce se numeste experienta Passo Stelvio. Cred ca deja v-am innebunit cu denumirea asta fara sa va explic ce inseamna si de ce merita vazut.



Passo Stelvio este trecătoarea rutiera aflată la cea mai mare altitudine (2758 m) din Italia şi e a doua cea mai înaltă trecătoare din Alpi, după Col d’Iseran (2770 m). Pina sus ai de condus cu indrazneala si cu rabdare şoseaua Stelvio. Aceasta este destul de  îngustă şi are  48 de ace de păr, numerotate constiincios.

Soseaua Stelvio a fost construită între anii 1820 si 1825. Atentie nu e o greseala de scriere. Soseaua are o diferenta de nivel de 1871m si este o provocare pentru toti cei care o parcurg cu masina, cu mototcicleta, cu bicicelta sau pe jos. Curbele sunt foarte strimte si de aceea in majoritatea dintre ele nu incap doua masini care sa treaca una pe linga alta.





De aceea recomand parcurgerea acestui drum ori dimineata ori seara cind traficul nu e aglomerat.



Am savurat acest drum facind pauze din cind in cind. Am mers incet fara sa ne grabim foarte mult sperind ca ceata de virfuri si din pas sa dispara. Dar n-a fost sa fie.

Ajungem in Pasul Stelvio pe o ceata deloc incurajatoare si printre citiva stropi de ploaie. Gasim repede locul de parcare si incepem sa exploram imprejurimile. In pas e mare forfota, e plin de motociclisti si de magazine cu suveniruri. Ce mai, tiganie ca la noi.





Din cind in cind mai apare cite un biciclist aproape epuizat. Si apropo de biciclisti, soseaua Stelvio a fost de multe ori inclusa in calendarului Turului Ciclist al Italiei - Il Giro.


Planurile noastre de a urca pe munte ne sunt zadarnicite de vremea inchisa. Asa ca tot ceea ce ne ramane de facut este sa exploram imprejurimile. In pas este si o statie de telecabina. Mergem sa vedem si aflam ca de fapt de aici se poate urca cu doua telecabine pina pe un virf  de 3174m, numit Livrio. Schiorii au insa posibilitatea de a urca cu teleschiul pina la 3450m.

Desi este mijloc de septembrie vedem uimiti ca din telecabina coboara mai multi insi cu schiuri. E clar ca pe nici mai sus vremea nu se prezinta mai bine.



Alegem sa facem o scurta si frumoasa urcare pina la Rifugio Garibaldi aflat intr-o pozitie extraordinara. O parte a cabanei se afla in Italia, cealalta, in Elvetia.

Urcusul e scurt insa destul de abrupt. Rifugio Garibaldi, desi din pas pare aproape, e situat la 2845m. Urcam fara prea mare tragere de inima usor demoralizati de vreme. Cu toate astea pina ajungem sus ceata se mai risipestste, cel putin pe o parte a muntelui. 



Poteca merge o bucata scurta chiar pe granita. E simplu, stinga e Italia, dreapta e Elevetia. Ajungem linga cabana unde intram in vorba cu un cicloturist neamt. Tipul face tot felul de trasee si vorbeste despre ele la radio. Are o bicicleta tunata dupa care trage un carucior ce contine bagajul sau. Ne intreaba de unde suntem si ne spune ca printre planurile sale marete este si o excursie cu bicicleta chiar in Romania. Facem schimb de mailuri  si ne facem o poza.

Indicatoare italiene

 

Indicatoare elvetiene


Ne invirtim in jurul cabanei si facem cunostinta cu indicatoarele montane elvetiene. Aflam ca suntem pe Virful celor Trei Limbi, virf numit astfel dupa cele trei limbi vorbite in zona: germana, italiana, franceza. Suna cam aiurea in romaneste asa ca va dau denumirile oficiale, care suna si mai ciudat: Piz da las Trais Linguas sau Dreispachenspitze.



Intram in cabana si bem cite o cafea. Pentru mine e a doua pe anul asta, dupa cea de la Piz Boe. Revenim in pas si admiram citeva masini de oameni saraci: Porsche, Ferrari, Alfa Romeo, Lamborghini.









 

Nu toate dintre ele erau din gama mai noua, existau si modele mai vechi. Se pare ca membri unui club automobilistic si-au facut drum pe aici in aceasta zi. Despre motociclete nu mai vorbesc. Sunt de toate felurile, neamurile si..buzunarele.

In pas luam masa asa, la botul calului, un tip ne prepara un fel de plescovita pe gratar. Il reintilnim pe ciclistul german care s-a mai imprietenit intre timp cu citiva motociclisti



Mergem in partea opusa lui Rifugio Garibaldi pina la o alta cabana de unde se vad foarte frumos o parte din cele 48 de ace de par ale soselei Stelvio.



Cu toate ca vremea a fost cam potrivnica tot am petrecut vreo trei ore in pasul Stelvio. Este timpul sa ne luam ramas bun de la el si sa plecam la vale catre Bormio si sa intram in provincia Lombardia. Putin mai jos este zona de vama dintre Italia si Elvetia, mai exact in Pasul Umbrail, aflat la 2505m altitudine si socotit cel mai inalt din Elvetia.



Vama elvetiana
 


Pasul Umbrail


Vamile au ramas o amintire, acum sunt inchise iar trecerea dintr-o tara in alta se face fara nici un fel de control. Trecem granita pe jos si nu putem sa nu remarcam situatia cladirilor in care au functionat cele doua vami. La italieni situatia e foarte latino, cladirile sunt parasite si paraginite. Elvetienii au cladirile frumoase, curate, ingrijite de zici ca au desfiintat vama ieri.

Trecem din nou, tot pe jos, granita pina la elvetieni. Drumul ce vine din Tara Cantoanelor pare interesant si ne hotarim sa facem o scurta incursiune cu masina pe el. Din pacate a fost o dezamagire. Ne asteptam la peisaje elvetiene cu ghetari, vacute milka si marmote. Drumul insa cobora foarte repede prin citeva serpentine intr-o vale iar de acolo in jos tinea firul apei.



Revenim in Pasul Umbrail si incepem coborirea spre Bormio. Drumul nu mai e asa de de ingust insa tot ai de coborit o mare diferenta de nivel pe un drum cu multe de ace de par si citeva tunele.

 



 



Admiram din mers masinile pe care le vazuseram in pas si care se pusesera si ele in miscare. Me oprim de citeva ori in punctele cu vedere frumoasa. Una dintre opriri o facem linga o cascada cu debit mare, numita cascada Braulio aflata la 2100m altitudine.

Drumul necesita in continuare multa atentie mai ales ca pina la Bormio mai sunt inca in jur de 40 de ace de par. E adevarat ca nu atit de dese si de inguste. Cel mai rau este insa in tunele unde abia incap doua masini una pe linga alta. Iar cind una dintre masini este caravana sau rulota e simplu: nu mai incap.

Pina la Bormio coborim copios vreo 1500 de m diferenta de nivel. Bormio este un oras-statiune care gazduieste cu regularitate competii majore de schi. Cea mai cunoscuta dintre ele este etapa de Cupa Mondiala  proba de  coborire.

Admiram orasul doar din masina apoi ne punem pe un drum european ce avea sa ne duca spre Verona. Desi sunt cam 230 de km intre cele doua orase, o mare parte parte din drum se face prin tuneluri. Acestea insa sunt late, moderne asemanatoare cu ceea ce vedem pe autostrada.



Aproape de Brescia ne oprim intr-o parcare aflata intre doua tunele. Si ramanem fascinati de peisajul pe care il gasim. Suntem pe malul unui mare lac, chiar la momentul asfintitului. Lacul poarta numele de Lago D’Iseo.

Pina sa ajungem la Verona mai trecem pe malul unui alt lac mare din Italia, Lago di Garda. Locul arata foarte bine, pe maluri sunt o gramada de satuce iar din ceea ce am citit ai putea face un concediu numai in jurul acestui lac.

Ajungem la Verona dupa ce soarele apune. Gasim cu usurinta locul de cazare. Odata cu aceasta zi se incheie periplul nostru in muntii din Italia. Au fost 10 zile extraordinare pe care nu le vom uita niciodata.

 
 

Toate fotografiile Adauga un comentariu Inapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 1

  • Maria Obarse

    11 feb 2015 12:53:54

    Excelent traseu,iar \"acele de par\"pe care le face soseaua te cam lasa cu respiratia taiata.\r\nAcesta e farmecul trecatorilor dintreItalia/Elvetia/Austria.\r\nDiferentele dintre cele trei tari sunt imense,apropo de cladirile fostelor vami,pe care le comentati voi.\r\nIn Elvetia, curatenia este la ea acasa,mai ales in zona germana,unde nici nu prea exista cosuri de gunoi,dar cand intri in zona \"latina\",cojile de seminte,pungile,hartiile si tot ce nu este de folos,sunt aruncate la voia intimplarii pe jos, desi aici culmea,sunt cosuri pentru aceasta destinatie.\r\nCred ca totul tine de amprenta genetica a fiecarei natii.\r\nCat il priveste pe \"ciudatul\" cu Freilicht Museum,nu trebuie sa va mire.E plina lumea de asemenea bipezi....\r\nVa multumim pentru poze,comentarii si detalii.Mai asteptam.

Adaugati un comentariu

Citeste si alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2017