De mai bine de o lună ştiam că în weekendul 14-15 noiembrie voi fi în Piatra Mare. Sunarăm din timp la cabană şi făcurăm rezervarea. Restul detaliilor urma să le stabilim în preajma excursiei. De data aceasta criteriul de alegere al traseului de urcare a fost următorul: hai să mergem pe unde nu am mai fost de mult timp. Şi aşa am ajuns să urcăm pe la Şirul Stâncilor.

Poteca pleacă de la Dâmbul Morii chiar după barieră. Săgeata indicatoare ne spune că astăzi avem de urmat punctul roşu până aproape de Peştera de Gheaţă. Bucata asta de drum nu ar trebui să ne ia mai mult de două ore. Ultima parte a traseului se parcurge pe banda albastră în 30-45 de minute. Partea somitală a masivului e ascunsă în ceaţă însă mai jos se vede că brazii sunt pudraţi în alb.


Astăzi suntem în formaţie de trei: Oana, Ciprian şi Bogdan. Vremea este închisă dar stabilă, nu ne aşteptăm la precipitaţii. Nu e rece, am urcat cu succes având pe mine nişte pantaloni subţiri şi o bluză de corp. Traversăm repede Valea Șipoaia şi ne angajăm în urcarea primului deal. Undeva departe se vede un stâlp chiar la marginea pădurii. Până acolo se urcă iniţial pe un drumeag după care poteca e neclară pierzându-se printre brăduţi. Însă nu sunt probleme de orientare. Ajungem la stâlp urcând o pantă moderată. Apoi, pentru o vreme poteca urmează linia culmei într-o urcare uşoară.

Am noroc să prind un ritm bun de mers şi, ca niciodată, cele două urcări abrupte aflate înaitea primei stânci solitare nu mă întrebuinţează prea tare. Acolo la stâncă fac primul popas. Dau roată stâncii ca să regăsesc locul pe unde am urcat cu ani în urmă la un splendid loc de belvedere aupra Brasovului. Astăzi nu era cazul pentru că oraşul este învăluit în ceaţă. Aici e locul de trecere la un alt etaj climatic, temperatura mai scade puţin.

Din Valea Chiva, de pe drumul ce urca în Bolnoc se aude un claxon şi din când în când hohote de râs. Bănuim că aceste semnale aparţin unui grup mare de bătrânei care plecaseră de la Dâmbul Morii cam în acelaşi timp cu noi. Un pic mai sus aud nişte paşi care răscolesc frunzele. Pare a fi un animal uşor, poate o căprioară însă nu reuşesc să văd nimic. Pe potecă la un moment dat găsesc o urmă clară ce aparţine unui ierbivor.

Ajung, cam după o oră, la intersecţia cu Poteca Ţiganilor ( marcaj punct albastru, 20 minute ) , un drum abrupt de legătură cu Drumul Familiar care duce tot la Cabana Piatra Mare. Poteca asta am prins-o mai tot timpul alunecoasă şi aproape de fiecare dată am tras pe aici nişte trânte zdravene.

Puţin mai încolo, pe stânga potecii, se afla o altă stânca solitară. Aceasta este însă împădurită iar priveliştea nu este prea spectaculoasă. De aici poteca coboară uşor pentru că mai apoi să intre într-o urcare pronunţată pe lângă un lung perete stâncos aflat în dreapta potecii.


Şirul Stâncilor văzut de la Dâmbul Morii arată ca o stâncă mare, importantă şi inpădurită deasupra. Când ajungi în locul cu pricina vei constata că de fapt şirul este mult mai lung. De fapt nu e vorba de un şir de stânci solitare aşa cum ar putea sugera denumirea, ci de o stâncă compactă neobişnuit de lungă, cu pereţi verticali pe lângă care îşi face loc o potecă destul de lată. Aici începe un alt etaj climatic, e un pic mai rece, e şi puţină zăpadă, bate vântul scuturând chiciură de pe brazi ceea ce te face să crezi că ninge. Din urmă mă ajunge un domn care urcă dezinvolt având pe umăr o geantă şi nişte bocanci vechi în picioare. Urcăm împreună până la intersecţia cu traseul banda albastră care urca din Baciu( Săcele ) prin Bolnoc şi pe la Peştera de Gheaţă. Acolo mă opresc pentru că Oana şi Ciprian au rămas undeva mai în spate şi vreau să îi aştept.

Între timp dinspre Peştera de Gheaţă apare un domn bine echipat.

- Se pare că nu sunt singurul lup singuratic! îmi dă el bineţe.
- S-ar putea. Îi răspund. Eu nu am urcat singur.

Conversaţia cu dânsul se leagă uşor. Îmi spune că nu a mai urcat în Piatră prin Bolnoc din copilărie. Merge singur pentru că prietenii lui “s-au dat loviţi” în acest weekend.

- Decât să stau acasă prefer să merg singur! spune hotărât.

Sunt întrucâtva de acord cu opinia lui având în vedere că, la rândul meu, am la activ suficiente escapade solitare. Acestea îşi au avantajele şi dezavantajele lor. Totuşi dacă ar fi să aleg, prefer să merg pe munte având companioni.

Ne luăm rămas bun, domnul îmi spune că doreşte să coboare la Predeal. Până apar colegii mei de tură mă fâţâi un pic pe nişte stînci şi găsesc trei culoare cu bună vedere spre Braşov, spre Postavaru, care acuma e învăluit în ceaţă în partea înaltă, şi spre Peştera de Gheaţă.

Oana şi Ciprian sosesc şi ei. Greul a trecut. De aici şi până la cabană e drum uşor şi diferenţa de nivel de urcat este redusă. La un moment dat zărim Șura de Piatră şi cabana de undeva dintre brazi.


Umblăm printr-o lume de basm cu brazi înalţi încărcaţi de promoroacă. Încet-încet ieşim din pădure în Poiana Livezii şi trecem pe lângă nişte formaţiuni stâncoase aflate în stânga potecii. Priveliştea se deschide frumos spre Postăvaru, Brasovul e iarăşi învăluit în ceaţă. Platoul Pietrei Mari de asemenea. Ajungem la intersecţia cu Drumul Familiar şi de aici chiar că nu mai este mult. Reintrăm în lumea de basm a brazilor albi şi ajungem în Poiana Șurii de Piatră. Chiciura a acaparat toată iarba şi uite că basmul se continuă şi aici. Avem ceva vizibilitate spre Ciucaș, Grohotiş şi Baiului, nu grozavă însă.


Kovacs Attila, “cabanierul ursuz şi necomunicativ”( am încheiat citatul ) de la Piatra Mare ne întâmpină alături de câinii cabanei, doi ciobăneşti( Bruno şi Hera ) şi un saint-bernard. Mie mi-au cam îngheţat mâinile şi tare mă bucur să îl mângâi pe Bruno care este o adevărată sobiţă.

Intrăm, ne luăm locurile în primire şi ne încălzim cu o pălincă şi nişte slană cu ceapă. Stăm la taclale cu Atti până se face digestia. Ies afară din cabană să evaluez situaţia. Vârful e într-un strat compact de nori. Mai şedem un pic la poveşti în speranţa unor timpuri..mai limpezi. Dar hai să nu ne lenevim şi să mergem totuşi până în vârf. Pornim în sus pe zăpadă însoţiţi de doi domni din Bucureşti cu care aveam să împărţim cameră la cabană.

Luăm pe noi gecile şi frontalele, ne înarmăm cu aparatele de fotografiat şi plecăm la furat imagini. Constatăm că în pădure s-au mai schimbat marcajele. În acest moment ieşirea în platou este marcată doar cu banda roşie. Crucea roşie( care merge la vârf porneşte acum de la un stâlp indicator aflat pe platou ) şi banda albastră ( care merge la Tamina şi Timișul de Sus pleacă de la stâna aflată în Coada Pietrii Mari ) au fost acoperite. În acest fel, zic eu, se elimină confuzia pe care o aveau turiştii care ieşeau în platou spre Tamina pentru că banda albastră lipsea pe porţiunea Piatra Scrisă – Coada Pietrii Mari. De asemenea drumul spre vârf era comun cam în proporţie de 80%( bandă cu cruce roşie ).

Ajungem la Piatra Scrisă care e şi ea învăluită în ceaţă. Ne întâlnim cu doi tineri bine echipaţi care ne-au fost şi ei colegi de cameră şi care coborau de la vârf. Urcăm pe Ghearele Pisicii şi ajungem în platou. Din fericire în partea cealaltă e relativ limpede. O scurtăm spre vârf pe o potecă ştiută de ani de zile care ne scoate direct în porţiunea marcată cu cruce roşie. Aici rămânem fără cuvinte.


Bucegii sunt învăluiţi în nori însă razele sângerii ale apusului îşi fac loc pe undeva printre Bucșoiu şi Piatra Craiului. Valea Rîșnoavei şi Postăvarul sunt invadate de o lumină portocalie difuză de intensităţi diferite. Soarele nu se vede însă. E o imagine unică, incredibilă, aşa cum sunt toate imaginile văzute în zilele petrecute în munţi. În partea cealaltă e o lumină foarte frumoasă pe pădurile de deasupra Bolnocului şi pe Vârful Puşcaş.


Uităm pentru minute bune că plecasem cu gândul să ajungem în vârf şi stăm în vecinătatea unui stâlp, privim, ne minunăm şi fotografiem. Hai şi pe vârf că nu are de ce să ne pară rău. Deodată, nu ştiu de unde, apare un grup mare de turişti şi urcăm pe vârf cu toţii.

Ne dăm greu duşi spre cabană în ciuda aglomeraţiei, vânticelului ce începe să ne biciuiască şi a întunericului ce începuse să vină peste noi. S-au aprins luminile pe Valea Prahovei şi la Braşov. Coborâm cu răbdare şi cu atenţie şi ne bucurăm apoi de căldura cabanei şi de o lungă conversaţie garnisită cu hohote de râs cu cei doi cabanieri.


În sala de mese e un grup mare( 16 persoane ) de domni şi doamne de la Bucureşti care merg pe munte constant şi de foarte mulţi ani. Iniţial am crezut că sunt membrii vreunui club însă am aflat mai apoi ca pe respectivii îi leagă, pe lângă dragostea de munte, o veche prietenie începută în vremea în care erau studenţi.

Se dă stingerea şi ne punem la somn. Despre cea de a doua zi nu sunt prea multe de spus. M-am trezit dis-de-dimineaţă în speranţa unui răsărit ce trebuie să vină de undeva de după Ciucaș. Câteva dâre roşiatice îmi dau speranţă şi stau pe un platou însoţit doar de saint-bernardul cabanei. N-a fost să fie de data asta. Anul trecut, exact în acest loc stăteam îngheţăm în vânt alături de Mara şi de Oana. Atunci aşteptarea noastră a fost cu folos.

Dar cu toate astea mă bucur de compania “căţeluşului” care e neaşteptat de vioi dacă stăm să îl comparăm cu majoritatea exemplarelor din rasa lui. Peste câteva minute aveam să aflu şi cauza. Simţise nişte câini care şi-au făcut apariţia undeva mai jos în poiană, venind dinspre Valea Gîrcinului. Începe să latre, să alerge, îl chem lângă mine fără prea mare convingere însă pare să mă asculte spre surprinderea mea. Vine lângă mine mulţumindu-se să latre preventiv. Încerc să previn alte incidente şi mă îndrept spre cabană. Saint-bernardul mă urmează dar latra întruna până nu îi mai vede. Aici iau în primire ciobăneştii pe care îi mângâi şi cu care vorbesc preţ de câteva minute.


Grupul cel mare de la Bucureşti este tot în sala de mese, lumea mănâncă bine înainte de plecare. Noi ne rezumăm la o omletă şi un ceai. Cabana se goleşte brusc şi rămânem doar cinci în afară de cabanieri. Afară începe un soi de lapoviţă slabă. Astăzi nu prea este nimic de făcut. Ne mulţumim să ne mai plimbăm prin jurul cabanei sau să mai stăm de vorbă înăuntru.

Coborâm pe banda roşie pe Drumul Familiar şi facem şi noi o faptă bună: luăm fiecare câte un sac cu gunoi. Aş vrea să remarc curăţenia de pe tot platoul din jurul cabanei, fapt destul de rar întâlnit la cabanele din Carpaţi. Drumul e un pic cam noroios până după Poiana Livezii dar nu e bai. Ne oprim la belvederea de la Prăpastia Ursului. Lapoviţa de sus aici e ploaie aşa că punem la treabă husele rucsacilor. Savurăm o ciocolată şi nişte turtă dulce trasă în ciocolată adusă de Oana, distrându-ne pe seama formelor de inimoară sau de steluţe pe care o au aşa-zişii biscuiţi, cum îi numea producătorul.

Coborâm prin ploaie şi ajungem pe un drumul forestier ce pleacă de la Dâmbul Morii. Am un pic de avans şi am parte de o experienţă frumoasă. Mă întâlnesc cu două căprioare venite să bea apă. Ne observăm cam în acelaşi timp din păcate şi nu reuşesc să schiţez nici un gest. Rămân pe loc, dar vai, căprioarele m-au văzut şi s-au speriat, zbughind-o la deal şi dispărând în câteva secunde. Incredibilă viteza şi “tehnică” de deplasare au căprioarele astea.


Îmi revin din şoc, povestesc păţania Oanei şi lui Ciprian urmînd să parcurgem ultimele sute de metri împreună prin ploaie. Trecem apa cu ceva emoţii, pietrele şi lemnele sunt cam alunecoase azi. Ajungem la Dâmbul Morii unde, de obicei, încep şi se termină excursiile noastre în Piatra Mare.