Revenim în Macin pentru al treilea an consecutiv. L-am văzut prima oară( dar nu l-am urcat ) la sfârşitul lui 1999 şi l-am cunoscut mai bine începând cu primăvara lui 2008. Anul ăsta am plecat cu gândul de a prinde perioada în care bujorii sunt înfloriţi şi cu speranţa de a intra pe trasee noi. Am fost mai puţini ca în dăţile trecute: de la Braşov plecat-am trei, Ramona, Ciprian şi eu. De la Galaţi ni s-au lăturat Emilia şi Nelson.

Cu câteva zile înainte m-am pus pe studiat harta şi traseele. M-am gândit că trebuie să ne folosim cumva de experienţă şi cunoştinţele gălăţenilor şi să încercăm să ajungem prin locuri noi.

Socoteala de acasă zicea aşa:

Ziua I: Greci - Vf. Țuțuiatu - Vârfurile Moroianu I şi II - Cheile Chediu - Greci, urmând ca apoi să înnoptăm în apropiere de Culmea Pricopanului

Ziua II: Circuit pe Culmea Pricopanului în ideea ca undeva în jurul orei 14 să plecăm spre Braşov.

Până la urma socoteală de acasă nu s-a potrivit pe deplin cu cea de pe munte. Dar a rezultat o tură în care ne-am simţit absolut senzaţional, în care am avut parte de o mulţime de minunăţii: flori de tot felul, gâze aflate în căutarea perechii, ţestoase dobrogene de toate dimensinile, şopârle, bolovani de granit, lăstăriş, păduri în care peisajul se schimbă rapid, trasee marcate, mai puţin marcate şi nemarcate, descățărare de toată frumuseţea şi bălăureala.( în engleză balauring :)) )


Şi acum să detaliem un pic:

Sâmbătă plecăm pe la 5:30 din Braşov. La ora 10 eram deja în Dobrogea iar pe la 11 am plecat pe traseu. Primul obiectiv: vârful Țuțuiatu ( 467m ) cel mai înalt din Măcin. Am lăsat maşina la capătul satului Greci în apropierea unei clădiri dezafectate. Am urmat traseul marcat cu triunghi albastru. Ne-am mişcat destul de încet fiindcă ne opream la tot pasul la pozat flori şi gâze. Dăm de prima broască ţestoasă, un pui pe care îl puteai confunda uşor cu o piatră.


Ne-am răcorit mai apoi la un izvor reabilitat de carpaţi.org anul trecut. Puţin mai sus întâlnim un alt pui de broască ţestoasă, cam cât o jumătate de palmă de mic. Bucurie mare pentru noi cei de la Braşov fiindcă anul trecut, în 3 zile de Macin, nu am dat de nici o broască.

Un ultim efort şi ajungem în Şaua Țuțuiatu, la Fântâna Italienilor. Acolo găsim corturile celor veniţi la căţărare cu AM Carpaţi. Noi ne continuăm urcarea, acum mai accentuată, spre Vârful Țuțuiatu. Vremea e ideală, nici cald şi nici frig, cu ceva nori negri care ne ameninţă în permanenţă, dar ne ţin şi departe de puterea soarelui.

Ajungem pe Țuțuiatu unde e puţin vânt şi ne urcăm pe pietroaiele care constituie cel mai înalt punct din Munţii Macin - 467m. La câţiva metri de noi dăm de o ţestoasă mare( aşa credeam noi atunci ). Nelson ne spune că asta e mijlocie. Mâncăm câte ceva şi apoi o luăm la vale pe lângă gardul rezervaţiei. Apar şi primele tufe de bujori. Există destui care sunt înfloriţi însă încă nu s-a ajuns la apogeu. Nu e perioada exploziei florale generalizate a bujorilor. Stăm minute bune şi îi admirăm.


De aici ne lăsăm pe mâinile Emiliei şi a lui Nelson. Ei ne conduc prin pădure pe un drum frumos, marcat tot pe triunghi albastru. Scopul ar fi să vedem Izvorul lui Matei. În acest loc pădurea e rară, pe jos e iarbă, culoarea care domina este un verde crud extrem de relaxant. Mai jos e o intersecţie de trasee, din păcate nesemnalizată. Noi schimbăm marcajul şi mergem pe o potecă însoţind un triunghi galben. Pădurea e iarăşi alfel, mai deasă, mai întunecată. Vedem câteva soiuri de fluturi în locurile mai puţin umbrite.

Continuăm şi dăm de o altă intersecţie. Aici treaba e un pic confuză fiindcă drumul continua în două direcţii cu acelaşi marcaj. Aşadar, cu Nelson înainte. După vreo 15 minute altă bifurcaţie, pe acelaşi model: una din poteci coboară, cealaltă urca uşor spre stânga. Noi o alegem pe cea cu urcare şi aveam să constatăm că Nelson a greşit traseul, care nu ne-a dus la Izvorul lui Matei, ci ne-a plimbat printre nişte tei înalţi spre Vârful Carabalu, cred. Pe drum, din loc în loc ne salutăm cu ţestoasele. La un moment dat ieşim într-o zona de lăstăriş, vedem vârful, nu şi poteca. Aşa că trebuie să ne bazăm pe spiritul nostru de orientare care îşi face treaba şi de data asta.


Ieşim pe vârful Carabalu(422m). Mai jos e un alt vârf bine individualizat care cred că este Tăpșanu ( 411m). Avem o privelişte asupra câmpiei, asupra satelor Greci şi Turcoaia, aflat undeva mai departe. Pe pietre reapar marcajele, un triunghi galben şi o bandă roşie, ambele foarte vechi. Ne odihnim pe vârf, mai înghiţim câte ceva.

Nelson identifică Valea Racova şi cele două vârfuri Moroianu. Marcaj în continuare nu pare a mai fi. De întors, nu ne-am mai întoarce să intrăm în traseul bun pentru Moroianu. Emilia şi Nelson ne arată cam pe unde trebuie să mergem. Trebuie să revenim în drumul forestier şi să continuăm pe el pe undeva prin pădurea din spate. De aici intră în acţiune cei de la Braşov: ne apucăm de explorat şi căutat soluţii. Hotărâm că trebuie să ajungem cumva pe un picior ce străjuieşte Valea Racova. Pentru asta e nevoie să traversăm o vale şi să evităm pe cât se poate lăstărişul.


Găsesc continuarea marcajului banda roşie( vorba vine, vopseaua s-a degradat în timp şi acum are o culoare mai degrabă portocalie). Marcajul, deşi vechi, este des aplicat astfel încât să îl poţi vedea pe următorul. Totul merge bine până ajungem în zona de lăstăriş. Nu mai găsim semnul însă dăm de o potecă clară. Trecem o vale, dăm de două izvoare, de o potecă şi mai lată şi de marcaj. Mergem pe curba de nivel şi întâlnim traseul marcat cu triunghi roşu pe care îl vom urma în urcare.

Acest traseu este foarte bine marcat şi leagă şesul de culmea Măcinului prin Valea Racova. Ni se deschid privelişti noi. În stânga sunt pietre aşezate astfel încât dau impresia de cetate( să fie Vârful Călcata-407m? ), în dreapta e valea, iar apoi un mare perete stâncos.

Ajungem pe culme, ne intersectăm iarăşi cu drumul forestier. Triunghiul traversează drumul şi merge nu se ştie unde, iar noi ar trebui să continuăm pe drum. La intersecţie este un marcaj punct roşu pe care însă nu îl vom mai vedea şi în continuare. Nu suntem pierduţi, Emilia şi Nelson ştiu bine că drumul ne duce la Moroianu.

Iarăşi avem parte de peisaj interesant şi variat: când cu hăţişuri, când cu arbori scunzi, când cu arbori înalţi, când cu mici luminişuri, cu iarbă verde şi înaltă. Mergem susţinut şi destul de mult( aşa mi s-a părut mie ) şi dăm într-o şa aflată între cei doi Moroieni, unde facem un popas scurt. Mai avem de făcut un ultim efort până la Moroianu II ( 428m ), vârf despre care Nelson ne spune că oferă o privelişte atrăgătoare. Deci..înainte!


Într-adevăr, priveliştea e pe măsură: pădure fără sfârşit, spre nord se vede Dunărea, spre est Cheile Chediu iar spre sud Pietrele Mariei, satul Turcoaia, dealul Priopcea(410m - unde cineva se dă cu parapanta ), Iacobdeal( 385m ) şi un canal frumos cu ceva copăcei pe margine. Spre vest e zona Țuțuiatului şi satul Greci.

Hotărâm să nu mai continuăm la Cheile Chediu fiindcă sigur o să ne prindă noaptea la întorcere. Vrem să dormim în Şaua Țuțuiatu, prilej de a mai schimba o vorbă cu prietenii de la carpaţi.org veniţi la căţărat. Aşadar hotărâm să ne întoarcem tot pe jos dar înainte de coborâre ne zicem că e bine să urcăm şi pe Moroianu I ( 434m ) să vedem cum e şi pe acolo. Iarăşi dăm de flori, de gâze şi de ..broscuţe ţestoase evident. Astea de aici sunt destul de mari.

Bineînţeles că de sus ne uităm bine să găsim o variantă de a coborâre pe principiul "să o scurtăm elegant ca doar suntem la noi acasă". Asta chiar dacă, evident, nu suntem. Nelson pare cam neîncrezător, citez:

- Dacă voi ziceţi că se poate..

Se vede un plai care pare abordabil. Avem de trecut un lăstăriş iar tot ce am mai avea de făcut ar fi să ne lăsăm pe coamă şi să mai traversăm încă un lăstăriş. Cel puţin aşa se vede de aici.

Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Traversăm primul lăstăriş( care e destul de des ) tot fluierând ca să nu ne pierdem unii de alţii. Coborâm apoi, domol până într-o zonă stâncoasă unde se afla vârful Cetate( 331m ). Aici lucrurile devin mai complicate. Pe dreapta e un perete abrupt şi inabordabil la liber, înainte iarăşi pare că nu se poate, în stânga e un pic de vale şi o altă muchie - asta pare cea mai prietenoasă..


Deci ne aşteaptă vreo 10-15 minute de muncă de cercetare. Până la urmă mă întorc lângă perete şi reuşesc să văd, de sus până jos, un culoar abordabil. Mai greu a fost să îi conving pe colegii de tură, care căutau variante destul de mult în stânga, să revină şi să parcurgem împreună acel culoar. Urmează câteva reprize scurte de descățăarare, pe care le traversăm fără probleme graţie prizelor bune de mână şi de picior şi atenţiei sporite.

Ce a fost mai greu a trecut. Toată lumea e extrem de satisfăcută după ce am depăşit acest hop, tonusul creşte şi tot ce speram e că ultima porţiune de lăstăriş să nu fie aşa de des. Şi nu a fost. Am ieşit pe fundul văii într-un loc cu panouri de informare, băncuțe şi mese. Aşadar ne aflăm în Valea Pitcova( aşa cum scrie pe panouri ) sau Ditcova( aşa cum scrie pe hartă ). Valea asta are şi apă, Nelson spune că de regulă în perioada aceasta a anului valea e seacă.


Suntem destul de departe de sat aşa că încercăm să găsim ceva transport alternativ. Să scutim nişte timp că trebuie să urcăm iară în Şaua Țuțuiatu. Autoturisme, nu am văzut decât unul, o biată Dacie Papuc, plină. Căruţe..deloc. În schimb apare un autocar !!! Un autocar albastru plin cu persoane în vârstă. Şoferul ar vrea să ne ia, aproape că opreşte dar cineva îi face semn să continue. Ce-am mai ocărît după-aia bietul autocar: că vopseaua aia albastră e urâtă, că are cauciucurile uzate, că sistemul de frânare nu funcţionează, că nu e confortabil... ș.a.m.d.

Tragem tare, ajungem în centrul satului unde avem un moment Stella Artois: vedem berile, îngheţatele, prăjiturile( fiecare la poftea la ceva ), aşa că zăbovim mai mult decât era cazul la cofetărie.

Şi ca să recuperăm cumva timpul pierdut, ne concentrăm fiind hotărâţi să dăm totul până în Şaua Țuțuiatu. Săltam rucsacii din maşină şi targem tare ajungând în timp record cu puţin timp înainte de ora 21, lac de apă. Carpatiștii căţărători sunt la şedinţă.

Noi ne folosim de puţina lumină rămasă pentru a pune cortul. În sfârşit ne liniştim: stăm de povești pe iarbă la un pahar de palincă. Apoi ne mutăm la măsuţe.

Noaptea a fost iarăşi scurtă. Am intrat în cort aproape de ora 1. Am adormit cu greu din pricina feluritelor triluri ale păsărilor şi m-am trezit repede din acelaşi motiv. Am ieşit din cort pe la 6:30. Ziua de azi nu se anunţă aşa frumoasă:. soare palid, nori şi foarte cald; senzaţia că nu e aer.


Carpatistii sunt mai harnici. Se organizează şi pleacă înaintea noastră. De data asta se vor căţăra pe undeva prin Valea Racova. Noi o luăm la vale. Ne crucim de prostia unuia care biciuieşte fără milă un cal mic şi slab. Apoi poteca ne duce lângă o iapă albă care are un mânz negru. Mânzul e mic, se vede că e fătat de doar câteva zile. A fost probabil cel mai duios moment al turei noastre.


Ne mutăm apoi cu tot harnaşamentul ( că tot vorbeam de cai ) la Pricopan. Lăsăm maşina lângă Mănăstirea Măcin şi urcăm, acompaniaţi de manele şi grătare sfârâinde până la Fântâna de Leac. Aici e ultima maşină. Bine că nu se poate merge mai departe. Debitul apei ce alimentează fântâna e destul de scăzut deci nu e chiar indicat să vă bazaţi pe acest izvor.

Marcajul pe care mergem, banda albastră, este foarte bun. În prima parte el urmează o curbă de nivel urmând ca apoi să iasă pe Culmea Pricopanului pe o urcare mai solicitantă.

Ciprian are ideea foarte bună ca de data asta să nu mai mergem pe traseul clasic de Pricopan, urmând marcajul, ci să explorăm zona opusă ca tot n-am fost niciodată pe acolo. Se desluşesc trei vârfuri în extremitatea estică a Măcinului: Cheiţa(249m), Cheia(260m), Ţinta(179m) . Înainte de a ataca primul vârf ne oprim într-o şa în care există câţiva bolovani izolaţi aşezaţi vertical. Stonehenge de Macin!


Pornim spre primul vârf. Scopul e să ajungem la un bolovan care de departe pare a fi un ou uriaş pe care cineva l-a aşezat cu măiestrie peste alte două pietre mari. Ne căţărăm pe pietroaie acolo unde se poate. Căldura însă ne afectează rău pe cei veniţi de la Braşov.

Spre bucuria Ramonei găsim câteva pietroaie unde ne putem căţăra şi apoi odihni. Privim Dunărea. Ciprian observă undeva în vecinătatea următorului vârf o strinca modelată ciudat şi care, privită din profil, pare a fi un cap de ţestoasă.


Apropo de ţestoase, un pic mai sus găsim o altă ţestoasă dobogeană de dimensiune medie( la câte ţestoase am văzut în tura asta, am început  ştim să le clasificăm ) aflată în plin marş. Nu se arata deranjată de prezenţa noastră şi îşi continuă drumul cu sârg. Contrar impresiei pe care o aveam, ţestoasa dobrogeana se mişca destul de repede.


Fiecare ne vedem de drumul nostru. Noi mergem spre următorul vârf, Cheia, mai salutăm din mers încă o surată a ţestoasei de mai devreme. Ciprian se urcă pe nişte pietroaie şi, într-un loc înconjurat de stânci, mai dă de un puiuţ de ţestoasă. Ne întrebam dacă are pe unde ieşi din locul ăsta şi dacă nu ar fi mai bine să o luăm să o punem în iarbă. Până la urma renunţăm la ideea asta. Ea trebuie că ştie mai bine ce trebuie să facă.

Ar mai fi de urcat un ultim vârf, Ţinta. Din el se coboară, prin lăstăriş spre cariera de marmură pe care am văzut-o anul trecut. Renunţăm la acest traseu în principal din cauza căldurii dar şi a coborârii prelungite prin lăstăriş. O luăm la vale pe unde vedem că sunt copaci mai puţini şi valea e mai largă. Şi pe porţiunea asta întâlnim ţestoase.


Intrăm în pădure şi avem iarăşi impresia că am păşit pe o altă lume: iarba înaltă de un verde incredibil, arbori pitici crescuţi astfel încât să creeze o boltă minunată deasupra noastră. Urmează ultima bălăureală din tura asta. Mergem prin lăstăriş cam 10 minute, iarba ne mângâie picioarele. Trecem o vale seacă şi ne separăm: Brașovul trece valea, Galaţiul rămâne pe cealaltă parte. Până la urma ieşim la lumină prin acelaşi loc.

Drumul spre mănăstire, unde avem maşina, durează cam 10 minute pe lângă gardul rezervaţiei. Suntem tot cu ochii pe sus la pietrele de pe Pricopan.


Sfârşit de poveste.

Am venit în Munţii Macin al treilea an la rând. Mulţi mă întreabă de ce aiba bat atâta drum până acolo când lângă casa am o grămadă de munţi.

Îmi place Măcinul din multe motive. Sunt cei mai vechi munţi din România. Au multe poveşti de spus şi multe lucruri de oferit. E un loc de joacă fabulos, unic la noi în ţară. E o lume aparte în care deseori ai impresia că te afli prins într-un labirint, un loc în care speranţa şi îndoiala se joca cu tine atunci când eşti pe poteci unde repererele de orientare lipsesc.

Pentru final am păstrat mulţumirile: colegilor de tură de acasă, Ciprian şi Ramona; colegilor de tură de la Galaţi Emilia şi Nelson, fără de care tura de anul acesta cu siguranţă nu ar fi avut acelaşi farmec. Şi fără de care cu siguranţă nu am fi intrat mai adânc în inima Munţilor Macin, pe poteci şi drumeaguri care îţi lasă impresia că duc nicăieri.

PS: Rog pe cei ce cunosc bine Măcinul să mă corecteze în cazul în care am greşit toponimele. Hărţile pe care m-am uitat dau uneori date contradictorii.