Anul ăsta veni vremea să facem o tură de vară în Buila - Vînturarița. Aşa că facem planul, găsim un microbuz care ne duce din Braşov până la poarta Mănăstirii Bistriţa. Trupa e de 8 persoane: familia Arion(Gabi,nea Mircea, Vasilica), familia Munteanu( Manu şi Diana ), Cipri, Vali şi eu.

Cheile Bistriţei
Afară e al naibi de cald. Suntem în zilele în care în anumite judeţe s-a instituit codul roşu. Cerem voie să lăsăm bagajele la mănăstire şi începem să urcăm la Peştera Liliecilor. Urcarea se face pe o potecă ce începe în spatele mănăstirii. Poteca e bine întreţinută, la un moment dat apar şi nişte balustade. Înainte de intrarea în peşteră se coboară pe o scară metalică pe un mic balconaş aflat deasupara hăului.

Intrarea în peştera se face printr-un coridor strâmt. Peştera apoi se lărgeşte. Măicuța-ghid ne dă câteva informaţii. În peşteră există două mici bisericuţe: una săpată direct în pereţii peşterii şi o altă zidită. Peştera mai are o intrare / ieşire însă aceasta este inacesibilă şi este străjuită de un gard. De pe această fereastră se pot admira Cheile strâmte ale Bistriţei. Peştera are şi locuitori permanenţi: liliecii. Sala în care se găsesc ei este închisă vizitării din motive lesne de înţeles.

Ieşim din nou în căldură. Ne dăm jos şi ne îndreptăm spre Cheile Bistriţei. Apa este este mai mică faţă de alte dăţi. Copiii şi-au încropit un mic baraj şi fac baie. La intrarea în chei găsim sculptată în stâncă o cruce. Sub ea o trupă de grătăriști.

Intrăm în chei. E mai plăcut. Admirăm apa ce a săpat stâncă. Dăm şi de câteva mici căderi de apă. Cheile se mai lasă apoi iar noi descoperim o nouă peşteră, numită Peştera Ursului. Portalul este foarte mare, din drumul forestier se urcă circa 30m pe o potecă amenajată de cei de la Parcul Naţional. Ajungem în gura peşterii şi avem parte de două surprize:
1. răcoare
2. pentru a intra în peşteră e nevoie de o coborâre destul de abruptă.

Intrăm cu frontalele puse. Peştera nu e extraordinar de spectaculoasă pentru profani aşa cum suntem noi. Multă piatră, umezeală şi puţine formaţiuni interesante. Parcurgem mai întâi o zonă largă plină cu bolovani. Treptat peştera se îngustează. Ajungem până într-un punct de unde nu se mai poate înainta. Facem cale întoarsă.

Spre Pătrunsa
Cum nu e chip să plecăm pe o aşa căldură, ne retragem pentru un timp într-un bar. Luăm câte ceva rece de băut. Pe la ora 17 ne încumetăm să ieşim afară şi să o luăm din loc. Traversăm satul Pietreni pe lângă un loc numai bun de făcut carieră: cariera de piatră. Ajungem la marginea satului şi facem popas pe marginea unui lac. Ce frumos se văd rucsacii aliniaţi lângă buştean!

 
Îndrumaţi de localnici şi de săgeţile plantate de cei de la parc ajungem în forestierul ce ne va duce spre Pătrunsa. Avem de urcat un drum lung, şerpuitor. Ajungem în sfârşit la răscruce. De la Bistriţa şi până aici am făcut aproape 3 ore. Pentru astăzi ar mai fi de mers una. La 5 minute găsim izvor. Sursele de apă au fost puţine şi cam zgârcite anul ăsta. Ar fi şi loc de întins cort.

Continuăm însă şi ajungem la Pătrunsa pe înserat. Punem repede cortul pe prima muchie de pe drumul ce leagă Pătrunsa de Pahomie. În incinta mănăstirii Pătrunsă este interzis că femeile să rămână peste noapte. În zonă e mare problemă cu apa. La izvor curge un firicel firav iar călugării au aşezat acolo un ceaun mare în care să se adune apă.

E foarte cald. Renunţăm să mai punem şi pânza exterioară la corturi. Avem parte de vizitatori: licuricii! Nu am putut dormi toată noaptea aşa că am luat-o pe Vali la un talk-show.

Dimineaţa e călduroasă. Planul era să urcăm în Curmătura Builei, însă nimeni nu ne poate spune cu certitudine dacă acolo vom găsi apă. Aşa că trecem la planul B: vom merge la Pahomie, vom coborî şi înnopta pe Valea Cheii, urmând ca apoi să mergem la Cabana Cheia ( pe harta noastră e trecută Canton Cheia )

Vizitez nouă clădire a bisericii mănăstirii. E mare, spaţioasă. Prima oară am ajuns aici în 1994. Peisajul a suferit transformării drastice: atunci există doar vechea bisericuţă, o clădire ce adăpostea chiliile, sala de mese, beciul şi camera de oaspeţi. Să nu vă imaginaţi că era un fel de vilă. Acum zona seamănă cu un mic sătuc.

Fac poze spre Curmatura Builei,

Spre creastă, atît cît se vede.

Iarba înaltă e plină de gângănii şi de flori. Pe alocuri ai impresia că ai nimerit în altă lume.

  

 
La Pahomie

E timpul să ridicăm ancora. E încă devreme şi e foarte cald. Luăm apă şi începem să înaintăm spre Pahomie pe potecă. Trecem pe lângă un izvor ceva mai viguros, depăşim o troiţă şi ajungem în drumul forestier. Mergem, facem pauze. Aproape de Pahomie e un izvor şi loc de cort. Facem o pauză de masă şi de o bere(thanks Gabi!)

Ajungem şi la schit. Bisericuţa e interesantă. E construită sub şi pe stâncă după cum se vede şi din fotografie. Partea cea mai interesantă e că ai posibilitatea de a traversa un pasaj foarte îngust aflat între stâncă şi zidul bisericuţei. Pe vremuri acest pasaj ducea la locul de unde ţîşneşte Izvorul Frumos. Prima oară când am ajuns aici, în 1994, izvorul era un şuvoi puternic de apă ce venea cu putere din piatră. Acum, în vremurile încălzirii globale, e doar un firicel de apă..

Avem noroc de un domn care ne transporta cu un Aro până în Valea Cheii. Călătorim la first class, adică stăm fiecare pe unde apucăm. Dar e fain. În Valea Cheii urmează să punem tabăra căci nu e de mers pe căldura asta toridă. Stăm şi ne băgăm şi în apă. În altă ordine de idei Valea Cheii pare a fi un rai al grătăriștilor din zona Rîmnicu Vâlcea.

Găsim loc drept lângă o clădire dezafectată. Stăm bine acolo.

Ne trezim cu speranţa că vom avea noroc de vreun camion care să ne ducă până mai sus. Camion este dar nu opreşte. Aşa că va trebui să o luăm la picior.

Consemnăm însă şi un prim abandon: Gabi şi mama lui să hotărăsc să se întoarcă. Arşiţa e mult prea mare.

Facem o poză de grup cu toată trupa şi pe aici ţi-e drumul.

Unii la vale, spre satul Cheia, ceilalţi spre fostul canton. Mergem o bucată pe forestier. Dăm de un indicator ce spune că ne scoate la cabană în 2-3 ore pe Brâna Caprelor. Decidem să continuăm pe foretier întrucât suntem destul de obosiţi şi ştim că zona este extrem de expusă. Aveam să constatăm că am făcut o alegere bună. Brâna Caprelor trebuie abordată cu mare atenţie, cu bagaje cred că e destul de ciudat să mergi pe acolo.

Aşa că mergem pe forestier. Facem o pauză de mure. Drumul pare că nu se mai termină. Întâlnim 2 izvoare şi mai apoi un grup de cehi veniţi de la Olăneşti. În zona TAF-urile îşi fac treaba. Pădurea e rarită binişor aici.

Ajungem în final şi la tunel. Îl traversăm şi e aşa plăcut înăuntru. La celălalt capăt facem un popas mai lung.

 

Suntem aproape. Indicatorul ne spune că până la Cabana Cheia mai sunt 20 minute. Se coboară prin pădure destul de accentuat. Ieşim printr-un zmeuriş în drumul forestier. Aici avem o mare dilemă: stânga sau dreapta. Cercetăm puţin zona şi găsim un panou rupt care ne dă direcția bună. Grătăriștii îl rupseseră de pe bradul de care era fixat. Îl aşezăm la baza copacului astfel încât să poată fi observat cu uşurinţă. Zona pare a fi însă umblată mai degrabă cu maşina. În afară de grupul nostru şi grupul de cehi nu a mai venit nimeni pe jos.

Ajungem şi la cabană. Facem rapid o bere şi căutăm loc de cort. Se cere taxa de cort 5 lei/noapte/cort. Nu se eliberează chitanţa. Mâncare nu aveţi şanse să găsiţi la cabană. Cabanierul e un oltean autentic care pare să ştie şi să fi făcut de toate la viaţa lui. Dar care îşi petrece cea mai mare parte a zilei pe terasa cabanei în faţa unei sticle sau a unei cutii de bere.

 
Există generator de curent electric, se porneşte în fiecare seară. De asemenea există o masă lungă de lemn, băncuțe, există vatră de foc şi tomberoane ( surpriză plăcută ). Zona este destul de curată. Surse de apă există la 2-3 minute de cabană. De asemenea avem o grămadă de săgeţi indicatoare:
-Spre Olăneşti(5-6h),
-spre Curmătura Comarnice(2h),
-spre Brâna Caprelor şi satul Cheia,
-spre satul Pietreni(7-8h),
-spre satul Mălăia(9-10h)
-circuitul Crestei Buila-Vinturarita(7-8h-timpul mi se pare destul de nerealist eu zic că timpul real e undeva la 9-10h cu tot cu popas, mâncat şi făcut poze).

La cabana sunt doi ciobăneşti mioritici, cred, cu un comportament destul de ciudat în sensul că au fost momente în care am trecut fără probleme pe lângă ei şi momente în care s-au dat la noi fără să îi provocăm în vreun fel.

Cabana e situată într-un peisaj extraordinar, e străjuită de trei stânci mari ( Stogsoare, Stogu, Claia Strâmbă ) pe care se practică căţărarea. Cea mai spectaculoasă e de departe Claia Strâmbă.

 
Am pus corturile şi ne-am improvizat 2 băncuțe din scânduri puse pe buturugi. Zona e înţesată de tot felul de insecte care mușcă tot ce prind. După 3 zile de stat acolo aveam picioarele pline de muşcături.

Pe ziua următoare plănuim să facem o tură mai uşoară, de relaxare. Până la urmă a ieşit o zi bună în care am parcurs 3 obiective: Brâna Caprelor, Cheile Cheii şi o peșteră al cărei nume nu îl găsesc pe nici o hartă şi care se afla în apropierea Cabanei Cheia (cam la o jumătate de oră). Ulterior am aflat de la domnul Dinu Boghez că se numeşte Peştera Lacului Verde.

 

Dimineaţa, somn de voie. Ne trezim care cum poate şi începem traseul. Primul obiectiv pe azi: Brâna Caprerlor. Traseul pleacă chiar de lângă cabană urmând la început firul văii. Constatăm că la un moment dat apa dispare în pământ lăsând loc unui canion sec plin cu bolovani de mari dimensiuni. Traversăm apoi două porţiuni cu grohotiş şi începem urcarea. La începutul acestei urcări dăm de un panou care spune "Atenţie! Zonă periculoasă!" Urcuşul se face pe o potecă ce şerpuieşte prin grohotiş şi se opreşte pe o stâncă.

De aici, în jos e perete vertical de vreo 200m. Peisaj excelent. Vedem şi primele flori de colţ. Poteca începe să se îngusteze dramatic.În dreapta e stânca iar în stânga e hăul. Nu recomand parcurgerea acestei zone celor ce au probleme cu răul de înălţime. De asemenea e de preferat să nu aveţi un bagaj voluminos. Admirăm frumoasele flori de colţ şi facem o şedinţă foto prelungită cu ele.

Zona e extrem de spectaculoasă. O parcurgem până când poteca începe să se lase. Cipri şi Vali fac o urcare pe nemarcate. Coborârea lor urma să fie extrem de dificilă. Noi ceilalţi rămânem să admirăm florile de colţ. Amicul Manu e destul de nerăbdător să ne întoarcem căci are rău de înălţime. Asta după ce ani de zile a parcurs trasee dintre cele mai dificile prin Crai şi Bucegi. Ciudate sunt căile vieţii şi ale organismului. Îi aşteptăm pe cei doi destul de mult. Din fericire se întorc teferi. Urmează coborârea pe grohotiș. La un moment dat părăsim poteca marcată pentru a ajunge pe fundul Cheilor Cheii. Dăm de un marcaj bandă roşie extrem de deteriorat.

Bolovani imenşi stau pe fundul văii. Apă nu este dar se vede că sunt perioade în care apa curge şi pe aici judecând după jgeaburile săpate în piatră. Suntem, cred, cam pe la jumătatea canionului. Manu, Nea Mircea şi cu mine hotărâm să facem o coborâre. E aşa de fain. Tot timpul trebuie să găseşti soluţii noi pentru a coborî sau urca pe bolovani. Din când în când mai dăm de vechiul marcaj. Coborâm vreme de o jumătate de oră şi ajungem într-un punct de unde nu mai putem trece căci nu avem coardă. O săritoare cam de 7-8m amenajată cu două pitoane e capătul inferior al traseului nostru. Revenim şi ne reîntâlnim colegii.

Mai facem ceva încercări de a merge şi în amonte însă drumul nostru se opreşte în câteva zeci de metri. E foarte cald. Urcăm din nou în potecă. Şi ne îndreptăm spre cabană. Zăbovim ceva vreme să admirăm doi căţărători aflaţi la cocoț în apropierea cabanei. Ajungem la corturi şi luăm masa.

Cabanierul de la Cheia ne-a indicat o peşteră aflată în apropiere. Ne arată un grohotiş şi ne spune că în drepta, în sensul de urcare se afla o peşteră de 800m dezvoltare.

Plecăm destul de târziu, e ora 19, în formaţie cu Nea Mircea, Manu şi Diana. Alegem să urcăm direct pe grohotiş. Panta e destul de accentuată aşa că trebuie înaintat cu grijă. La coborâre aveam să constatăm că se poate urca sau coborî în condiţii mai bune pe partea dreaptă a sensului de urcare. Intrarea în peşteră nu e deloc evidentă. La un moment dat găsim un platou şi două găuri în stâncă. Cea din dreapta se înfundă repede. În cea din stânga se intră târâş pe coate. După câţiva metri putem reveni la poziţia bipedă. Peştera e un refugiu binevenit după o zi de caniculă. Aveam să constatăm cu urcarea de 20 min făcea toţi banii. Peştera este excelentă. Prezintă o serie de formaţiuni specifice: stalactite, stalagmite, coloane.

Este peştera activă, picura apa în multe locuri. Fotografiile de aici sunt elocvente. Stăm în peşteră cam o oră şi umblăm pe vreo două coridoare. La un moment dat întâlnim două săritori pe care nu le abordăm din lipsă de echipament. A fost excelent. Am făcut multe fotografii. Pe Manu mai că nu-l mai puteai scoate de acolo, atât era de încântat.

Vizita a fost ca o recompensă pentru tot efortul din acesta zi. Şi de asemenea în pare rău de colegii care au rămas la corturi.

Ne trezim dis de dimineaţă cu gândul să scăpăm cât se poate de caniculă. Plecăm pe la 7:30 de la Cabana Cheia şi urmăm un marcaj mixt triunghi roşu+banda albastră. Triunghiul duce în satul Pietreni iar banda în satul Mălaia. Marcajele se despart în Curmătura Comarnice.

Prima parte a traseului e o urcare prelungită prin zmeuriş. Se urcă uşor, pe serpentine. Urcăm, urcăm şi ajungem în zona Curmăturii Comarnice după 1h45min. Întâlnim un marcaj punct galben dar nici un indicator. Presupunem că duce în Curmătura din Oale. Pornim pe el dar ne oprim pentru că imediat poteca are coborâre accentuată. Revenim în Curmătura Comarnice şi urmăm triunghiul roşu. La câteva minute dăm şi de apă. Poteca ne duce în cea mai mare parte pe curba de nivel prin poieni. Avem o perspectivă excelentă asupra Munţilor Căpăţânii. Acestea sunt, în ordinea parcurgerii, Poiana Frunoasa, Poiana cu Bolovan, Poiana de Piatră.

Ne oprim în Poiana Frumoasă pentru un popas prelungit.

Împreună cu Nea Mircea mergem la stâna din apropiere. Revenim în potecă şi într-o jumătate de oră ajungem la intersecţia cu drumul ce ne va duce în Curmătura Builei. Acolo există sursă de apă şi indicatoare. Urcăm pe punct galben până în Curmătura Builei.

Mergem la stâna şi găsim o băciţă care ne va oferi o mămăligă şi nişte brânză.

Până ce masa e gata îl iau pe nea Mircea la o incursiune pe Muntele Cacova în vederea unei mini - ședințe foto. În Hornurile Popii ( localnicii le spun Hududăul Mare şi Hududăul Mic ) ne întâmpină câinii ce păzesc oile aflate deasupra.

Pătrundem cu îndrăzneală prin horn. Arşiţa e mai domoală la adăpostul celor doi pereţi. Ieşim cu bine deasupra lor și avem parte de o privelişte de excepţie.

 
Ne întoarcem la stâna. Mămăliga e gata.

Masa e servită. Băciţa a pus pe masă urda şi două soiuri de brânză. Mâncarea a fost excelentă. Mulţumim, plătim. E plăcut să dai pe munte de oameni de omenie. Nea Mircea ia toporul în mînă şi crapă lemne pentru cei de la stână.

Şi iată că se face vremea de plecat. Va urma partea cea mai interesantă şi vom avea parte de o privelişte rară: de acolo ai impresia că vezi o jumătate de ţară. Vizibilitatea este excelentă în toate părţile. Vedem Munții Coziei, Făgăraşul, Oltul în Câmpie, iar hăt, departe, sunt Parîngul şi Retezatul. Parcurgem creasta bifând vârfurile Albu, Buila şi ajungem în Şaua Ștevioara. Aici întâlnim un grup de cai în imediata apropiere a săgeţilor indicatoare.

De aici mai e un pic până la cel mai înalt vârf al crestei: Vînturarița I - 1866m ( pe hărţile mai vechi i se spune Ștevioara ). Ajungem cam după 20 minute pe el. Avem parte de un peisaj încântător. Ne felicităm, facem poze.

Urmează drumul spre Curmătura din Oale. Pe indicator se spune că durata traseului e de 3-4 ore.

De aici lucrurile se strică: marcajul e din ce în ce mai prost; poteca extrem de neclară ne urcă şi ne coboară prin ierburi mari şi jnepeni. Tot timpul suntem cu ochii în patru în căutarea următorului punct roşu. Trecem şi pe lângă crucea ridicată în memoria copiilor ucişi de trăznet în această zonă în urmă cu câţiva ani.

Traseul e tot mai aiurea. Dar într-un final ajungem pe Vf. Vioreanu. Aici, pe o piatră, scrie mare Vînturarița. Peisaj superb şi de aici. Tot efortul ăsta a meritat până la urmă. Chiar dacă, privind în urmă constatăm că nu am parcurs cine ştie ce disitanță de la Vf. Vînturarița I. În contiunuare lucrurile se înrăutăţesc. Poteca merge tot prin jnepeniş. Marcajul e rar şi deteriorat. Ajungem pe o porţiune unde se coboară abrupt pe stâncă. Pentru coborâre ne ţinem de jnepenii de pe margine şi coborâm cu spatele. Ce bun ar fi fost aici un lanţ. Proviziile de apă se împuţinează şi ele îngrijorător.

La un moment dat poteca pare a părăsi creasta prin stânga, în sensul nostru de mers. Trecem pe sub o stâncă imensă şi avem în față platoul larg al Munților Căpăţânii.

În faţă este grohotiş. Eu şi Nea Mircea propunem o coborâre pe acel grohotiş. Până la urmă grupul hotărăşte să urmeze în continuare marcajul. Şi iarăşi începe "distracţia". Iară jnepeni, iar ochii beliţi după următorul marcaj.

În final ajungem iar în creastă. Problema e că nu mai dăm deloc de marcaj. Urc un vârf căci acum am impresia că văd punctul roşu peste tot. Mai departe nu se poate înainta, e plin de jnepeniş des. Mă întorc la colegii rămaşi lângă ultimul marcaj.

Starea de spirit este variată: unii sunt calmi, alţii neliniştiţi susţin să încercăm să găsim şi să contiuam pe marcaj, alţii sunt de părere să apelăm la Salvamont ( ceea ce ar fi fost greşit întrucât nu eram accidentaţi şi până când ar fi ajuns cineva la noi s-ar fi făcut cu siguranţă noapte; singura problemă era lipsa apei). Eu şi Nea Mircea susţinem varianta coborârii pe nemarcat. Coborâm pe un soi de potecă( părea că pe acolo a mai fost cineva) şi până la urmă dăm în marcaj punct galben. Urmăm acest marcaj şi ajungem repede în Stâna Comarnice. De aici până la canton drumul ne este cunoscut.

Coborâm prin zmeuriş dar de data asta zăbovim pe la zmeură ce se găseşte din abundenţă, Câteodată nici nu mai e nevoie să ne oprim, culegem direct din mers. Puţin după ora 19 ajungem la Cabana Cheia, unde o reîntâlnim pe Vali. Aflăm că cei doi ciobăneşti ai cabanei au cam ţinut-o ostatică pe lângă cort, în condiţiile în care cabanierul fusese plecat în ziua aceea. A fost o tură pe cinste din care am avut ce învăţa.

Spre Olăneşti

Gata! E vremea să ridicăm ancora de la Cheia. Ne aşteaptă un drum lung până la Olăneşti. Şi cu ceva peripeţii după cum aveam să constatăm.

Ne luăm rămas bun de la cabanier, mai facem o ultimă poză, luăm apă şi pe aici ţi-e drumul. Ziua începe prost pentru că nu nimerim din prima cărarea care duce la tunel. Revin şi dau mai mult din greşeală de tabla ce indica direcţia către Cabana Cheia. Fusese rupt în două de grătăriști şi aruncat într-un loc mai ferit. Îi strig pe coechipieri şi începem urcuşul. Care se termină surprinzător de repede. Traversăm tunelul şi ajungem, urmând drumul forestier, la bifurcaţia cu potecile ce duc la Olăneşti. Nu există stâlp indicator. Noroc cu harta: aveam să constatăm că avem două marcaje, bandă roşie şi cruce roşie, ambele ducând în Olăneşti. La 100m mai jos de această răscruce se afla, chiar lângă drumul forestier, un izvor. E singura sursă de apă din zonă. Următoarea aveam să o găsim undeva aproape de Olăneşti.

Primii 200m ai traseului sunt pe un drum forestier care se înfundă. Din nou nu dăm de marcaj. Începem să căutăm şi în cele din urmă găsim. Pornim pe o potecă puţin umblată, după cum se vede: multe mărăcini şi copaci doborâţi. Marcajul bandă roşie este mai des şi mai vizibil. Ajungem într-o zonă ciudată rău:e plin de urzici şi mărăcini. Poteca abia se ghiceşte. Iar pierdem marcajul.

Căutăm şi observăm o stână părăsită, în spatele stânei dăm de crucea roşie. Pe această potecă continuăm. Drumul e lung şi destul de aiurea. Pe mari porţiuni marcajul lipseşte cu desăvârşire. Noroc că de data asta poteca e destul de clară şi urmează, în cea mai mare parte, o muchie împădurită. Avem parte, în câteva rânduri, de privelişti frumoase cu creasta Buila - Vînturarița în prim plan.

Drumul continuă în aceeaşi notă. Nu există indicii intermediare privind timpul. Ajungem la o troiţă, unde se scrie că undeva, mai jos, urmează să găsim apă. De aici mai mergem încă 30-45 minute şi în sfârşit dăm de un izvor. Ce uşurare! Apa mea se terminase de ceva vreme. Lângă izvor avem băncute şi măsuţa. Profităm şi luăm masa. Apoi poteca ne coboară repede într-un drum forestier care ne va duce până în Olăneşti.

Găsim un complex şi bem câte o bere. După o zi de trudă măcar atât merităm şi noi. Punem cortul în amonte de Olăneşti, lângă râu.

Peştera Polovragi

Şi dacă tot suntem în zonă, ne propunem să vizităm două peşteri celebre: Peştera Muierilor şi Peştera Polovragi.

Din Rîmnicu Vâlcea luăm o rata până în satul Polovragi. De aici într-o jumătate de oră ajungem în cheile foarte înguste ale Oltețului şi la gura peşterii. Se percepe taxa de vizitare 3RON. Dacă vreţi să faceţi fotografii mai plătiţi 5 RON. Peştera este deschisă între orele 9-17.

Ghidul nostru este un oltean simpatic. ne conduce în peşteră, unde avem temperatura faină, 10C. Ne vorbeşte cu pasiune despre peşteră şi ne arată diverse formaţiuni.

 

Admiram stalactite, stalagmite, coloane. Admirăm şi pictura rupestră înfăţişând moartea cu coasă în mână.

Peştera e faină, se vizitează cam 1km din cei 10km exploraţi până acum tavanul e sus, nu e nevoie de mare efort pentru vizitare.

Pentru noi a fost ca o plimbare. V-o recomand cu caldură.

 

Înnoptam pe un plai aflat în vecinătatea peşterii.

Outro

Şi vine şi ultima zi. Sculare dis-de-dimineaţă(5:30), împachetare. Luăm microbuz până în Rîmnicu Vâlcea şi de acolo un autobuz până la Sibiu. Aici avem parte de o surpriză neplăcută: intrarea în Capitala Culturală Europeană este blocată. Până intrăm în oraş facem 45 min. Şi din păcate pierdem şi legătura cu trenul.

Aşa că lăsăm bagajele la gară( gara din Sibiu e în renovare, bilete se vând în două barăci aflate în continuarea clădirii garii - iarăși o surpriză neplăcută ) şi facem o plimbare până în Piaţa Mare. Luăm masa şi revenim. Admiram din tren creasta Făgăraşului. Şi povestim vrute şi nevrute. Ajungem în Braşov pe la ora 20.

Concluzii

Tură reuşită. Chiar dacă socoteală de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Aveam în plan să parcurgem şi platoul Munților Căpăţânii. Poate altădată, pe o vreme mai normală.

M-tii Căpăţânii sunt foarte puţin umblaţi. De aceea sunt curaţi şi frumoşi,

Porţiunea din traseul de creastă Vanturarita - Oale nu va mai fi remarcată. Va fi păstrată spre conservare.
Desele schimbări de direcţie fac dificilă orientarea, iar traseul este parcurs de foarte puţini turişti.(sursa acestor informaţii este Dl. Florin Stoican de la Parcul Național Buila - Vînturarița)

La Parc mai e mult de lucru. Indicatoarele de lemn sunt deja şterse. Încet-încet se vor rezolva toate. Oricum felicitări celor de la parc pentru ceea ce au realizat până acum. La prima mea vizită în masiv situaţia era mult mai rea.

Buila - Vînturarița merită vizitată şi apreciată. Veţi constata că e un munte unic.