În tura pe care am descris-o mai jos am făcut cunoştinţă cu Munţii Mehedinţi. Şi nu numai cu ei. Este prima tură dintr-o serie de plimbări prin zona Băilor Herculane. Tură a fost una mixtă cu trei gălăteni experimentaţi, Costel Ceapchi, Marin Baltă şi Gigi Cepoiu, şi trei braşoveni, Ramona, Sorin şi eu.


Ne cunoscuserăm personal cu Marin şi Costel cu doar o zi înainte. Ştiam că vor urma multe zile în care vom ieşi să facem ture. La şedinţa tehnică ţinută în seara precedentă am ales un traseu destul de ambiţios şi pe alocuri nemarcat: Cheile Tâmnei - Crovul Mare - Poiana Beletina - Poienile Porcului - Crovul Medved - Poiana Ploștinioare - Vf. Pietrele Albe - Poiana Țesnei - Cheile Țesnei - Motel Dumbrava.

Intrarea în traseu de face de pe şoseaua Băile Herculane - Baia de Aramă şi e semnalizată cu săgeţi şi cu două marcaje pe un cap de pod. Triunghiul albastru duce la Vârful lui Stan, iar crucea roșie la Isverna, traversând creasta Munţilor Mehedinţi.

Ne punem în mişcare dis de dimineaţă, ne îmbarcăm în maşini lăsând una dintre ele la ieşirea din traseu iar o alta la intrare.

Prima porţiune este foarte consistentă. Urcăm tare şi dăm de un izvor. Gigi ne spune să nu ne îngreunam că mai găsim unul mai sus. Şi aşa a fost. După cel de-al doilea izvor însă nu am mai dat de triunghiul albastru. Noi însă am continuat pe crucea roşie care ne scoate în Poiana Tâmnei. De aici de abia se ghicesc cheile deşi sunt destul de aproape. Trecem pe lângă o cocioabă şi începem o urcare ceva mai blândă prin pădure.


Treptat copacii se răresc iar noi ieşim pe o potecă de piatră într-un loc de belvedere extraordinar de frumos. Putem admira în voie Munţii Cernei, cu vârfurile Arjana şi Biliana, Cusmița, Zglivăr, trapezul vârfurilor Vlașcu, satele Dobraia şi Prisăcina, valea adâncă săpată de râul Cerna. Prilej numai bun pentru posesorii de binocluri şi monoculare să îşi etaleze instrumentele. Eu rămân fanul numărul unu al binoclului retro deţinut de domnul Marin.


Începem să ne cunoaştem mai bine partenerii de drum:

Gigi Cepoiu e o adevărată enciclopedie a Munţilor Cernei şi Mehedinţi, ştie fiecare vârf, fiecare vale, fiecare piatră. Aşa că spunem întotdeauna prezent la lecţiile de geografie ţinute de el.

Marin Baltă este un companion perfect de drum. E foarte bine informat, experimentat, generos în a-ţi oferi toate informaţiile pe care le deţine.

Costel, veteranul grupului, 69 de ani, este şi el foarte bine informat, umblat printr-o grămadă de munţi şi responsabil cu voioşia grupului. Posedă tot felul de gadgeturi: printre ele GPS-ul, aparatul de alungat câini şi o pereche de ochelari de soare care se lipesc cu magnet peste ochelarii de vedere.

Din acest loc se face practic intrarea propriu-zisă în Cheile Tâmnei. Urcăm pe grohotiş, în serpentine. E încă dimineaţă şi piatra nu a apucat să se încingă deşi soarele arde puternic. Admirăm în stânga şi în dreapta pereţii aproape verticali iar din când în când aruncăm câte o privire peste umăr spre Vlașcu.


Valea se deschide destul de brusc, lapiezurile iau locul grohotişului şi, pe nesimţite, ne trezim într-o poiană mare străjuită de versanţi înierbaţi din toate părţile. Am ajuns pe fundul Crovului Mare. Domnul Marin se oferă să rămână undeva la umbră cu bagajele până ce noi vom merge la Poiana Beletina. Ne spune că el a fost anul trecut, deci nu e mare noutate pentru el.


Cotim brusc spre stânga pe o potecă clară, dar nemarcată, şi urcăm una din buzele Crovului Mare. Câştigăm înălţime treptat şi ajungem într-o şa. În faţa noastră e frumoasa Poiană Beletina, în toată splendoarea ei, străjuită de Vârful lui Stan, cel mai înalt din masiv, 1465m.


Beletina e lungă, înierbată şi decorată mai peste tot de lapiezuri care lucesc în soarele puternic. Pătrundem în ea cu sfială admirând-o din toate unghiurile. Cum arată Beletina: pe fundul unei văi exista un imens covor înierbat. Pe laterale sunt o serie de lapiezuri ce strălucesc albe în soare.( lapiez = formă de relief negativă constând din şănţuleţe, crăpături, găuri şi tot felul de escavaţii pe suprafeţele calcaroase înclinate, rezultate din forţa de eroziune şi dizolvare a apelor )


La întoarcere mă sui pe coama din dreapta, intuind un alt punct de belvedere spre Valea Cernei. De asemenea efortul îmi este răsplătit cu o vedere de sus asupra Beletinei.

Ne întoarcem la Marin, mâncăm în grabă câte ceva. Următorul nostru obiectiv este parcurgerea Poienilor de Sus ale Cernei - un relief carstic extrem de original, unic în carstul carpatin, reprezentat printr-o înşiruire de depresiuni adânci, adesea cu fundul foarte neted şi cu versanţii tăiaţi în calcare abrupte şi puternic lapiezate.


Pătrundem în ţara misterioasă, izolată, a Poienilor de Sus. E bine să fim aici într-o zi lungă de vară, odihniţi, deoarece ne aşteaptă porţiunea cea mai sălbatică şi dificilă a traseului, urmată de multe ore de mers până vom revedea Valea Cernei.

Nu există marcaj, nici măcar potecă, deşi pe harta noastră( Dănuț Călin, 2003 ) apare un punct galben, menţionat şi în alte lucrări. Urcam pe unde credem că e mai uşor şi ajungem într-o şa. De aici urmează lungile Poieni ale Porcului pe care le străbatem pe o pajişte în care întâlnim la un moment dat două tăuri mocirloase.


Lapiezurile aflate pe lateral se îngustează la un moment dat iar noi trecem în Crovul Medved( îmi tot vine să scriu Nedved, un fotbalist celebru acum câţiva ani ). Pe acesta în abordez urcând culmea din dreapta pe o potecă de animale, în timp ce colegii mei de tură prefera să îl parcurgă tot prin partea inferioară. Urcuşul meu e mai uşor, apar şi copacii, deci mă pot bucura de umbră din când în când.

Mă opresc în şa ca să îi aştept fiindcă ei au de urcat o pantă mai abruptă. Costel transpiră din greu, se mai opreşte din când în când să îşi regleze respiraţia, dar nu se dă bătut. Cu toţii îi admirăm ambiţia.

- Ai fost deştept că ai luat-o pe acolo. Bună mişcare! îmi spune el suflând greu.

Din acest loc putem admira în voie întreaga salbă de crovuri parcursă până acum şi până la Beletina şi Vârful lui Stan.


În continuare ne aşteaptă, aţi ghicit, un alt crov, numit Poiana Ploștinioara. În poiană sunt vaci ce pasc liniştite la soare, dar şi o stână părăsită, iar lângă ea, o fântână, o mană cerească pentru noi fiindcă resursele noastre de apă începuseră să scadă simţitor. Fântâna însă nu are roată şi găleata aşa că e nevoie să facem ceva mişcări de echilibristică, să ne aplecăm pe interior până la suprafaţa apei ca să umplem recipientele.

De jur-împrejur poiana e străjuită de muchii cu lapiezuri. Există şi un perete stâncos, compact care pare o copie în miniatură a zonei Şaua Strunga din Bucegi.


De aici aveam de urcat Pietrele Albe( 1335m ) unde ar fi trebuit să întâlnim marcajul bandă roşie care să ne scoată în Poiana Țesnei. Ce bine sună teoria!

Urcăm din greu Pietrele Albe, e destul de cald şi înaintăm încet. Potecă nu este, aşa că fiecare se descurca pe unde simte că e mai bine. Ajung undeva în stânga vârfului şi găsesc marcajul bandă roşie, proaspăt, nou-nouţ. Ehe, de aici nu trebui să mai fie aşa mult până în Țesna.

Ajungem cu toţii pe vârf şi zăbovim un pic acolo. Merităm câteva minute de odihna în care să privim de la înălţime Poienile de Sus şi să ne luăm rămas bun de la ele.


Apoi vrem să plecăm mai departe. Dar pe unde? Marcajul dispăruse subit! Şi din păcate nici nu avem contact vizual cu Poiana Țesnei.


Căutam marcaj şi găsim o bandă roşie, veche. Până ajungem în pădure păşim pe lapiezuri, e destul de clar pe unde se merge. De aici însă începe o aventură care avea să dureze câteva ore. Pădurea ne e ostilă, pune în calea noastră armate de urzici înalte, hăţişuri de tot felul amplasate pe stânci abrupte. Domnul Marin preia conducerea trupei. Experienţa, flerul şi ochiul său format ne ajută să depăşim porţiunile mai delicate. Din când în când ieşim în câte un loc despădurit de unde putem scruta depărtările. Dar asta nu ne foloseşte prea mult fiindcă nu avem vizibilitate decât spre Podişul Mehedinţi.


Din loc în loc, rar, găsim banda roşie veche, semn că domnul Marin, căpitanul nostru, e pe drumul cel bun. Ieşim din pădure într-un loc deschis. Atât de deschis încât te ia groaza. Suntem pe marginea unor pereţi abrupţi. Vedem zona cu Cheile Țesnei de sus dar nu şi poiana. Marcajul se pierde iar, de data asta definitiv. Sunt conturate în faţa noastră trei vârfuri mari. Hotărâm să le urcăm în speranţa că ori vom găsi marcajul ori vom desluşi o cale de coborâre.

Dar nu se întâmplă nici una nici alta. Drumul pare a continua pe muchie însă tare mi-e teamă că se termină într-un perete abrupt. Până la urmă grupul se opreşte iar eu fac muncă de cercetaş, tot coborând o muchie destul de abruptă plină de tufişuri şi iarba mare. Din când în când îi chem.

La un moment dat drumul pe muchie se cam termină, urmează o porţiune abruptă, inabordabilă. Fir-ar să fie de treabă! Toată coborârea asta am făcut-o degeaba.

E deja târziu, mai avem lumină doar pentru maxim o oră şi jumătate. Mă gândesc că va trebui să petrecem noaptea ori pe stânci ori în pădure şi încep să mă obişnuiesc cu gândul. Mă apuc să culeg toate informaţiile ce mi le oferă locul ăsta. De aici văd prima dată Poiana Țesnei. Pe partea dreaptă a culmii e plin de pereţi. Deci nu trebuie insistat în nici un caz pe acolo. În stânga e o vale adâncă ce pare că iese undeva deasupra unor chei destul de abrupte, aflate înspre Isverna.

Mă întorc la grup, pe care îl găsesc destul de neliniştit din cazua faptului că am lipsit cam mult. Sunt leoarcă de transpiraţie şi uşor frustrat de faptul că a trebuit să urc la loc lungă bucată pe care o coborâsem. Şedinţa tehnică scurtă: hotărâm să coborâm pe o altă muchie, secundară până ajungem la pădure, iar de acolo să căutăm firul unei văi. Doar ca văile alea cam dau în zona abruptă.

Coborâşul e chinuitor. Nu e nici urmă de potecă, doar un hăţiş de tufe, fagi tineri şi stâncărie de calcar. Cu ceva efort ajungem la pădure.

- Ufff! Bine că am scăpat de iarba aia şi de hăţişul ăla blestemat! Acuma ar fi bine să coborâm cât de mult putem.

Găsim firul unei văi. În mod cert nu e valea aceea adâncă văzută de sus. Dar nu mai e timp de făcut nazuri. Coborâm călcând peste covoare de frunze moarte. Din laterale vin şi alte văi. La un moment dat se vede un mic luminiş, dar el se afla în afara văii.


Mă simt norocos( cum zice google în limba română ) şi părăsesc valea încercând să văd câte ceva de sus. Din fericire dăm de un fel de potecă care ne scoate pe firul unei alte văi unde reapare marcajul ăla vechi, banda roşie, pierdut acum multe ore. Poteca în jos e clară, marcajul e vechi însă aplicat destul de des. Nu mai sunt probleme de orientare, e clar că poteca asta duce în Poiana Țesnei. Ajungem într-o porţiune mai delicată, în locul numit "La Scăriță". Începe să se întunece iar noi avem de descățărat nişte stânci şi de traversat o porţiune îngustă de chei şi grohotişuri.

Suntem atenţi şi terminăm treaba fără alte incidente. În câteva minute pătrundem în Poiana Tesnei undem suntem rapid luaţi în primire de un grup de turişti germani care vor să facă traseul pe care l-am făcut noi, dar în sens invers. Le recomandăm să nu mai încerce pe aici, ci să o ia prin Cheile Tâmnei şi să coboare tot pe acolo; e mai sigur şi până în Crovul Mare există şi marcaj.

Ajungem la un izvor, ne spălăm, şi cum surse de apă au fost puţine astăzi, ne potolim setea. Mai jos de poiană se afla o stână unde vom cere adăpost fiindcă deja s-a întunecat. Şi apoi, ce farmec mai au Cheile Țesnei făcute la frontală?


La stâna e Tataie din Isverna, de 71 de ani, celebru prin partea locului şi încă o tanti care bănuiesc că îi este fiică. Ne găzduiesc bucuroşi şi ne servesc cu diverse feluri de brânză. Suntem atât de obosiţi că abia mai ciugulim câte ceva. Aflăm de la stână ca nemţii sunt în zona de două zile.

Dimineaţa tataie ne dă deşteptarea pe la 5:45. Mai zăbovim un pic pe lângă stână după care o luăm la vale însoţiţi de primele raze de soare ale zilei. În partea de sus a cheilor se află o moară de apă funcţională, Moara Dracilor( numită aşa pentru că roata ei se învârteşte invers ), pe care oamenii locului o folosesc şi astăzi. Moara se poate pune în funcţiune cu ajutorul unui jgeab care poate direcţiona apa pe sau alături de roata morii. În spatele morii există şi o cascadă de câţiva metri.


Poteca noastră continuă pe grohotiş, lăsând râul undeva în stânga şi jos. Gigi îmi spune că în momentul ăsta trecem pe deasupra unei peşteri. Coborâm până ce ajungem aproape de albia râului iar dacă privim în spate observăm imensul portal de intrare în peşteră.


Pe pereţii cheilor sunt o mulţime de specimene de pin negru bănăţean, o minune a naturii căci îmi vine greu să îmi imaginez cum stau parcă suspendaţi între pământ şi cer. Trecem râul de câteva ori, apoi urcăm pe două serpentine peretele drept. Pe potecă pare că au fost săpate un fel de trepte( aici a fost pe vremuri graniţa ), mai sus găsim o strungă( o porţiune în care poteca e mărginită de un bolovan mare şi de peretele cheilor ), dar şi o cruce aflată într-un superb punct de belvedere. În faţa noastră soarele luminează vârful Arjana, din Munţii Mehedinţi.

Din acest loc urmează o coborâre abruptă până la şosea. Mă uit la ceas în momentul în care ieşim în Valea Cernei: 7:50. E prima dată când ies dintr-un traseu la ora asta. Până vine toată lumea citesc pe un panou câte ceva despre pinul negru bănăţean.

Iată ce aflu:
Pinul negru este răspândit din Peninsuia Iberica până în ţinuturile pontice: Spania, Franţa, Italia, Croaţia, Serbia, Austria Grecia, Bulgaria, Turcia. În România se găseşte subspecia pin negru banatica pe care o întâlnim în sud-vestul ţării, în Parcul Naţional Domogled - Valea Cemei, 90%, restul fiind în Parcul Natural Porţile de Fier şi în Platoul Mehedinţi.


Formează arborete, pâlcuri, sau se află diseminat pe stânci calcaroase, pe versanţi slab înclinaţi sau verticali, de regulă cu expoziţie însorită. Preferă solurile superfciale bazice, cu umiditate scăzută. Creşte singur sau în asociere cu alte specii.

Pinul Negru de Banat, este un arbore cu coroana în tinereţe alungit piramidală, iar la maturitate devine largă, neregulată, tabulara, cu ramuri orizontale. Alte caracteristici: diametrul trunchiului poate ajunge la 70cm, iar diametrul proiecţiei coroanei este de 12 m, cu asimetrie spre vale. Înălţimea maximă 25 m, vârstă maximă de 90 de ani.


Excursia descrisă mai sus a fost, în primul rând, un prilej absolut deosebit de a face cunoştinţă cu Munţii Mehedinţi. În al doilea rând, a fost o bună ocazie de a vedea cum ne comportăm şi cât suntem de compatibili ca trupă de mers pe munte. Rezultatele au fost, zic eu, dintre cele mai promiţătoare.