Domogled

Data publicării: 02 sep 2010

Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii

Cei ce ajung prima oară la Herculane sunt puternic impresionaţi de pereţii stâncoşi ce domină staţiunea. Când îi priveşti ai impresia că ei sunt accesibili doar alpiniştilor. Însă omul a reuşit să croiască cărări ingenioase care te suie pin ape Vârful Domogled. Bineînţeles că şi grupul nostru, format din Gigi Cepoiu, Marin Baltă, Costel Ceapchi - din Galaţi, Sorin Adam şi eu - din Braşov, a avut dorinţa de face un traseu care să atingă nişte obiective interesante.

Ne trezim cu noaptea în cap fiindcă că la meteo se anunţase caniculă, iar poteca merge mult pe stâncă. Iar drumul pe stânca încinsă e chinuitor. Circuitul arata astfel: Băile Herculane - Crucea Albă - Grota lui Şerban - Cărarea Pisicii - Vf. Domogledul Mic - Vf. Domogledul Mare - Cheile Feregari - Băile Herculane.

Este unul dintre cele mai frumoase şi totodată dificile trasee în circuit care străbat teritoriul Rezervaţiei Naturale Domogled. Parcurgerea traseului e un bun prilej de a lua contact cu rarităţile floristice şi faunistice din rezervaţie, care sunt semnalizate de câteva panouri.

În ciuda previziunilor meteo afară e destul de închis. Încă nu e ora 7 şi suntem singuri pe străzi. Urcăm printre hotelurile înalte şi semi-abandonate din Herculane până ajungem la şoseaua către Baia de Aramă. Mergem câteva sute de metri în direcţia Baia de Aramă şi găsim intrarea în traseu. De fapt de aici pleacă două trasee:
- marcajul cruce albastră duce la Crucea Alba(45 de minute ) şi izvorul Jerălău (o oră şi jumătate )
- marcajul bandă galbenă duce pe Domogled în 3 ore.

Plecăm spre Crucea Alba urcând uşor pe serpentine lungi. Din loc în loc sunt băncute unde te poţi odihni, mai sus găsim chiar un foişor vopsit în albastru. Când ajungem la Crucea Alba soarele abia începea să îşi trimită razele peste Herculane printre ramurile pinilor negri bănăţeni.


În zona este un panou care are darul să lămurească anumite aspecte legate de apariţia misterioasă a Crucii Albe.

Legenda spune că un tânăr, pentru a-şi arăta dragostea către iubita lui, a hotărât să “cucerească” vârful Domogled vrăjit de grandoarea şi spectaculozitatea locurilor. Însă a păşit în gol şi a îmbrăţişat astfel pentru totdeauna viaţa eternă.

În alte scrieri se vorbeşte despre un ofiţer din regimentul generalului erou Ion Dragalina care, venind călare de la Podeni spre Herculane în misiune de recunoaştere, s-a prăbuşit cu un podeţ ale cărui picioare de lemn au fost tăiate de duşmani. Iar Crucea Albă nu-i altceva decât omagiul adus eroului căzut la datorie.


Puţin mai sus schimbăm marcajul, intrăm pe banda galbenă şi aspectul traseului se schimbă dramatic. Ne aşteaptă o urcare grea, susţinută, până la Grota lui Şerban. Peştera are 86 m lungime, este luminată în bună parte, uscată şi cu puţine concreţiuni. Numele i se trage de la Vârful Şerban (1.012 m) din apropiere, care poartă numele unui haiduc de prin partea locului.


Intrăm în peştera pentru câteva minute şi ne delectăm cu frumuseţile locului: coloane, stalactite, stalagmite, scurgeri parietale. După bunul obicei stingem frontalele ca să vedem ce e aia întuneric ca-n peşteră. Apoi începe o şedinţă foto la lumina frontalelor, că unii din noi trebuie să îşi facă paşaport şi buletin.


Părăsim peştera şi ne continuăm urcuşul susţinut pe Cărearea Pisicii, numită astfel din pricina gradului mare de dificultate, datorită îngustimii, brânelor şi porţiunilor cu grohotiş instabil ce o acoperă pe alocuri, precum şi a pantei accentuate. Aceste obstacole sunt însă compensate din plin de frumuseţea formelor carstice şi a priveliştilor de neuitat, mereu altele.

Vegetaţia se mai răreşte şi ne permite să vedem mai multe înspre Valea Cernei. Am trecut la un etaj dominat de stâncă, vegetaţie pitică şi iarbă. Poteca urmează creasta matematică şi asta e un prilej minunat pentru noi de a escalada stânci şi bolovani.


La un moment dat mă opresc pentru o pauză. La câţiva metri în faţa mea, în iarba e un şarpe care se face nevăzut de îndată ce îmi simte prezenţa. Din fericire soarele e încă undeva în nori şi deci nu suntem chinuiţi de căldură. Pe măsură ce câştigăm altitudine vedem cât de adâncă şi spectaculoasă e falia săpată de râul Cerna.


Urcuşul e abrupt, dar se ştie pauzele scurte şi dese sunt cheia marilor succese. Îl tot sâcâim pe Costel, posesor de GPS, să ne spună la ce altitudine suntem, cât am mai urcat. Şi când nu îl sâcâim noi, ne spune el. Şi uite aşa ajungem şi pe Vârful Domogledul Mic, înalt de 1099metri. Ne regrupăm şi privim următoarea provocare. Este vorba de Vârful Domogledul Mare de care ne separă o șa. Ni se pare că e mult de coborât şi apoi de urcat, dar asta e. Soarele începe să biruiască în lupta cu norii şi cu noi.


Marin ne spune că în zilele cu vizibilitate bună( nu e cazul astăzi ) de aici se vede Dunărea, se văd porţiuni din Munţii Cernei, Godeanu şi Almajului. Noi însă trebuie să ne mulţumim doar cu priveliştea vârfurilor din Munţii Mehedinţi (Şuşcu, Hurcu, Cociu şi Inelăţul ) şi cu panorama asupra staţiunii Băile Herculane, cuibărită în Valea Cernei.


Coborâm uşor până în punctul minim al şeii. Apoi urcăm lent până la punctul maxim al ascensiunii de astăzi: Vf. Domogledul Mare 1105 metri, după 4 ore şi 45 de minute de la plecare. Eu zic că ne-am mişcat bine, timpul de pe indicatorul de la intrarea în traseu( 3 ore ) cred că este mult prea optimist. În vecinătatea vârfului se găsesc nişte săgeţi indicatoare:
- banda galbenă continuă spre Cheile Feregari şi Băile Herculane
- triunghi roşu spre Poiana şi Cabana Muşuroaie - 40 de minute

Ajunge toată lumea pe vârf, bucurie amestecată cu nostalgia că asta e ultima tură( am stat la Herculane 11 zile şi am mers pe diverse trasee, după cum aţi văzut şi în alte jurnalele scrise de Gigi Cepoiu şi de mine ), strîngeri de mână şi bineînţeles multe poze.


Şi neapărat trebuie fotografiat bilanţul:


Enervant e aparatul ăsta. Ne spune că mai mult am stat decât am mers şi asta în condiţiile în care am tras destul de tare şi am transpirat bine de tot. În fine...

Noi vom continua spre Cheile Feregari. Însă ne oprim pentru a admira o mică parte din flora Domogledului.


Coborâm până găsim un loc umbros unde să luăm masa şi să ne hidratăm. Lenevim vreo jumătate de oră şi pornim spre pădure. Se coboară destul de abupt prin zonă cu ierburi şi arbuşti. În sfârşit ajungem în pădure şi ne bucuram din plin de răcoarea şi de protecţia ei. Coborâm pe o potecă de frunze moarte.

La un popas se iscă o discuţie având ca subiect..peştii. Care e mai bun, cum e mai bine să fie preparat, chestii din astea. Subiectul acesta, aparent domestic, poate naşte multe controverse, polemici şi pasiuni. Prilej foarte bun de a surprinde expresiile fețelor celor implicate adânc în discuţii.


Marin argumentează, Gigi foarte atent.


Costel vine și el cu argumentele lui.

Noi, ăştia de la Braşov, nu ne băgăm în discuţie că nu suntem pe un teritoriu cunoscut.

Pe măsură ce ne apropiem de Cheile Feregari apar lapiezuri, dar spre deosebire ce zona crovurilor, acestea se află la umbra pădurii.


Ne întâlnim, cam după o oră de coborât, cu alte două trasee:
- punct roşu spre Cabana Muşuroaie - o oră şi jumătate
- cruce albastră spre Culmea Munţilor Mehedinţi. Acest marcaj e destul de ciudat, în sensul că nu beneficiază de fondul alb. De asemenea informaţiile despre unde duce acest traseu sunt scrie, tot cu albastru, pe un copac şi nu pe săgeata indicatoare.

De acum încolo poteca ne e însoţită de marcajele de mai sus la care se adaugă banda galbenă pe care am mers şi până acum. Coborâm pe fundul îngust al unei văi pe sub un arc format din copaci mici. Printre frunze începem să distingem câteva bucăţi din Cheile Feregari. Poteca noastră începe a merge pe grohotiş şi noi păşim cu atenţie sporită. În spatele nostru, la înălţime, e un portal mare, probabil intrarea într-o peşteră.


Gigi ne arată câteva trasee de alpinism. Pe unele dintre ele le-a făcut când era mai tânăr. Poartă o amintire puternică cu Creasta Căpitanului şi Creasta Surprizelor, unde ne spune că a transpirat serios. Pietrele sunt deja fierbinţi şi radiază căldură. Ultimele sute de metri sunt groaznice.


Scăpaţi de sub protecţia copacilor trebuie să coborâm pe un grohotiş încins. Din fericire la finalul acestei coborâri ne aşteaptă un izvor cu apă limpede şi rece care preţ de câteva minute ne va oferi iluzia racoarei.

Traseul se sfârşeşte subit şi ciudat câteva zeci de metri mai jos de izvor. Trebuie să trecem printre câteva case de ţigani ca să ajungem la şosea, apoi coborâm pe lângă fosta Fabrica de Var. De aici urmează partea cea mai grea a traseului şi cu toţii am fost de acord cu asta: trebuie să mergem pe un drum asfaltat de lungul Cernei până la pensiunea unde suntem cazaţi. Şi asta pe un soare foarte puternic. La fiecare loc umbros facem câte un popas.

Circuitul se finalizează după aproape 8 ore şi jumătate, timp mult mai lung decât ne-am fi aşteptat. Sărbătorim finalul în faţa unor pahare cu bere rece pusă înadins în figider încă de cu seara, special în acest scop.


Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 2

  • Becheri maio

    26 feb 2011 18:02:59

    Chiar daca e obositor, merita traseul. Eu asa prefera cel mai mult sa urc pe munte, as da orice pentru asa ceva, as renunta la 10 iesiri in club pentru asa ceva. Chiar merita. Nu pierdeti nimic. Sunt un alpinist amator dar e frumos. Nu ratati aceasta ocazie. Merita.

  • Dumea Lucretia

    15 iul 2017 19:14:59

    Am ajuns si noi azi 15 iulie 2017 pe acest traseu minunat cu multe peripetii dar a fost senzational. A meritat . Baiatul nostru de 9 ani afost cel mai incantat. Merita vazut.

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024