Munții Tătaru
Data publicării: 22 nov 2010
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
Colindând zona Carpaţilor de Curbură, prin Ciucaș şi Zăgan am privit de multe ori creste şi munţi ce de sus şi de departe păreau interesante. Ocazia explorării lor se lăsa însă aşteptată. Eu am văzut că din Poiană Stânei pleacă nişte trasee interesante: unul care duce la Cimitirul Eroilor din Tabla Buții şi un altul care merge întâi spre Pasul Boncuța şi apoi la Poarta Vânturilor din Munţii Siriu.
Am fost de două ori în Munţii Tătaru. Prima dată vremea nu ne-a permis să vedem prea multe, singura realizare notabilă fiiind aceea că am văzut ceața de aproape. A doua oară am avut mai mult noroc.
Am plecat din Braşov spre într-o dimineaţă ce părea promiţătoare. Suntem mulţi, cât să facem o echipă de fotbal, adică 11. Lăsăm cele trei maşini lângă Mănăstirea Cheia şi intrăm în traseu în jurul orei 10. În prima parte vom urca pe culmea Buzăianu urmând o bandă albastră şi o cruce roşie.
Mergem într-un ritm destul de relaxat, chiar prea relaxat, care avea să ne coste la final. La un moment dat traseele se despart: crucea roşie urca Zăganul iar banda albastră o la ia vale spre Poiana Stânei. În prima parte coborâm accentuat până ce trecem apa unui pârâu de unde luăm apă. Apoi urmează o scurtă dar solicitantă porţiune de urcare după care coborâm pe la marginea pădurii pe un drum forestier. Astăzi e limpede şi putem vedea cum trebuie zona înaltă a munţilor Tătaru.
Coborâm încet tot schimbându-ne partenerii de conversaţie, că, deh, unde e lume multă e şi multă vorbărie. Într-un final ajungem la Poaia Stânei unde facem o binemeritată pauză de masă. Lenea specifică de după are un leac sigur: mişcarea. Şi în cazul ăsta e vorba de o urcare susţinută.
Trecem Valea Stanei şi intrăm în pădure pe un marcaj cruce roşie. Săgeata ne spune că până la Cimitirul Eroilor e o oră de mers. Poteca e destul de lată dar şi cam noroioasă. Prima oară când am fost aici s-a întâmplat după o ploaie în care am văzut un fenomen foarte plăcut ochiului: drumul ne era străjuit de o mulţime de ciuperci roşii cu puncte albe, frumoase la privit însă otrăvitoare. Astăzi evident că nu mai era nici o cipercuță.
Noi ne continuăm urcarea iar peisajul devine din ce în ce mai interesant. Avem porţiuni mai plate, alternează cu cele abrupte. La un moment dat coniferele înlocuiesc pădurea de foioase. Poteca noastră ajunge într-un drum forestier, aflat într-o stare precară, unde întâlneşte un alt marcaj, banda roşie care vine din pasul Boncuța. Nu e nici o săgeată nimic, care să marcheze aceasta intersecţie. Crucea roşie se termină aici. După încercări zadarnice de a căuta continuarea traseului cruce roşie hotărâm să ţinem banda roşie care merge pe drumul forestier. Altă soluţie nu avem.
După încă vreo 10 minute de urcat pe drumul forestier ce străbate Plaiul Boncuța ieşim în golul alpin şi găsim un indicator: banda roşie spre Poarta Vânturilor în 4 ore şi jumătate. Poteca aceasta părăseşte drumul forestier prin partea stângă pe lângă o zonă excavată. Pe aici trebuie să fie Vârful Tătaru Mare, cel mai înalt din masiv, 1476m.
Noi continuăm însă pe drumul forestier înspre Cetatea Vămii şi Cimitirul Eroilor. Mergem spre sud urmând linia crestei. E bine şi cald, orele însă sunt destul de înaintate şi e cert că ne va prinde noaptea pe drum.
Puţin mai încolo găsim nişte ruine, nişte ziduri de cetate. Aici trebuie să fie Cetatea Vămii. Aşa că ne urcăm pe zid şi începem să mergem pe extremităţi. Se mai observă, în colţuri, fundaţiile unor turnuri pătrate. În partea vestică, la intrarea în cetate găsim o inscripţie lapidară: Cojocaru Mirelian.
Stăm câteva minute pe zidul sudic al cetăţii minunându-ne ce abrupt e muntele spre zona aceasta.
Un pic mai departe, la câţiva metri deasupra drumului veghează o cruce de piatră cu soclul proaspăt cimentat în 27.08.2010 dacă e să dăm crezare inscripției. De aici vom coborî drept în jos la Cimitirul Eroilor.
Acest loc găzduieşte trupuri ale unor soldaţi căzuţi în luptă în primul război mondial. Este încercuit de un zid de piaţă şi străjuit de brazi înalţi. Pe poartă scrie aşa: Cimitirul Erioilor, Tabla Buții, Ceraşu, Prahova.
Intrăm în interiorul zidurilor şi se înfiorăm văzând numărul mare de români ce au pierit în luptele de aici între 1916 şi 1918. Numele lor sunt scrise mărunt pe o placă de marmură. Mormintele sunt aşezate pe patru rânduri iar unele inscripţii de pe cruci sunt seci: trei necunoscuţi, doi ostaşi necunoscuţi.
Pe alte cruci însă sunt trecute numele şi gradele soldaţilor.
O altă inscripţie ne lămureşte mai bine:
"În anul mântuirii 1916 când goarna adunării românismului la un loc a sunat şi în urma marşului redeşteptării naţionale, în Ardeal fiind siliţi de forţe numeroase a ne retrage trupele la hotare, puhoiul-germano-austro-ungar a fost oprit pe Plaiul Tabla Buții.
În urma luptelor îndârjite de la 2-6 octombrie pentru reocuparea frontierei Tabla Buții şi 4-6 şi 26 octombrie pentru stăpânirea hotarului au căzut la Plaiul Cetăţuia 5 ofiţeri şi mulţi alţi ostaşi. Apărând sfânta noastră glie cari se odihnesc sub cele lespezi de piatră de sub colina la un loc cu inamicul răpus".
Data trecută, pe ceaţa am continuat pe drum până ce plaiul a început să se lărgească. La un moment dat prin ceaţă a apărut o construcţie fantomatică. Nu ştiam ce este, nici ce ar fi trebuit să fie. Nu are intrare, nu are acoperiş. E doar un morman de betoane. În jurul lui sunt câteva gropi şi o serie de..hai să le spun stâlpi de ciment.
Pe construcţia mai mare scrie Chiojdu, banda albastră şi săgeata. Ce o fi aia Chiojdu şi unde este nu reuşim să aflăm fiindcă harta nu ne lămureşte. Mai mergem un pic pe drum să vedem dacă mai găsim ceva, dar nu mai dăm nici măcar de banda albastră.
Gigi Cepoiu m-a lămurit că aici a fost un stâlp al unui funicular cu ajutorul căruia se trimiteau buştenii în Valea Stânei de unde erau preluaţi de mocăniţa.
Întoarcerea o facem pe acelaşi drum pe care am venit. Admiram Zăganul din spate la apusul soarelui fiindcă ziua e scurtă la sfârşitul lui octombrie. Venirea iminentă a întunericului ne motivează şi mergem mult mai bine. Coborâm în Poiana Stanei în 35-40 de minute şi ne angajăm apoi la urcat la loc Buzăianul. Vom urca la lumina frontalelor, cu cântec şi hăhăială într-un alungarea spiritelor rele ale pădurii şi a urşilor.
Aşadar, cu cântec înainte, căutăm cu răbdare fiecare marcaj şi Slavă Domnului, poteca e bine marcată şi bine ştiută de noi. Nu avem cum ne rătăci. Privind înapoi ramîn fascinat de jocul luminilor frontalelor care se se strecoară printre copaci. În spatele lor e un întuneric desăvârşit. Trecem pârâul şi sfârşim neaşteptat de repede ultima porţiune mai zdravănă de urcat. Ajungem în Culmea Buzăianu iar de aici lucrurile devin mai simple. Nu mai e de urcat ci doar de făcut o coborâre uşoară. Ajungem la maşini în jurul orei 20. Aşadar după 10 ore de mers( 6 la dus, 4 la întors ).
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole
Comentarii: 1
-
Radu
12 iun 2019 20:16:38
Cetatea se numeste in toate cartile Tabla Butii...in fapt pe aici trecea Drumul butilor, un foarte important drum comercial intre cele trei tari romane si se platea vama ptr buti, fapt atestat prin baterea unei tablite de metal...ergo Tabla Butii...iar cel ce negocia vama din partea sasilor din Brasov era poreclit SCHMERER...sforar...adica unul de se pricepea sa traga pe sfoara...de aici a aparut cuvantul smecher, se pare! In aceasta zona s-au dat lupte sangeroase in primul Razboi Mondial; dupa ce trupele Puterilor Centrale au reocupat Brasovul au avut loc apoi o serie de batalii...daca ai umblat pe Piatra Mare, Clabucete, Garbovei, Baiului este posibil sa fi vazut transeele ce inca exista, in special pe Garbova si Clabucetul Azugii.