Ne trezim într-o dimineaţă în care ceţurile învăluie Valea Mureşului. A fost o noapte straşnic de rece, fiecare maşină are pe ea o pojghiţă de gheaţă consistentă. Dacă pe vale e ceaţa atunci la înălţime ar trebui să fie vreme senină. Ne luăm rămas bun de la gazdele noastre din Izvorul Mureşului şi pornim la drum. Facem o vizită scurtă la Mănăstirea Izvorul Mureşului, una din puţinele mănăstiri ortodoxe din Harghita.

Apoi mergem printr-o ceaţă densă de puteai să te razimi de ea până la Sândominic şi apoi spre Bălan. Nici nu trecem bine de monumentul care marchează intrarea în raza oraşului ca ceaţa dispare brusc şi avem, nesperat, primul contact vizual cu Hășmașul. Mă aşteptam ca o bună parte a urcării spre Piatra Singuratică să o facem pe ceață dar uite că avem noroc de soare şi cer senin.


Lăsăm maşina în Bălan şi ne înscriem în traseul marcat cu banda albastră pe Muntele Hovaș. Sunt eu şi Ramona dar ne întâlnim şi urcăm împreună cu un băiat din Bălan pe nume Barni. El ne dă o veste bună: cabana Piatra Singuratică a fost demolată iar în locul ei a fost ridicată o construcţie nouă tot din lemn. Se munceşte intens cu scopul de a se putea da în folosinţă măcar o încăpere până la sosirea iernii.

Am mai parcurs acest traseu în urmă cu vreo doi ani când am ajuns şi pe Vf. Hășmașu Mare într-o zi de la mijlocul lui octombrie. Astăzi ne-am propus ceva mai scurt: o urcare la Piatra Singuratică şi vizitarea locului de belvedere numit "La Pândă".

La început urcăm o culme împădurită pe o cărare frumoasă ce se strecoară printre brazi. Pe măsură ce câştigăm înălţime pădurea începe să se rărească iar noi vedem din ce în ce mai bine Moara Dracilor şi zona Hășmașului Mic. Barni o ia înainte căci nu are stare şi nu e nici amator de poze. A fost în Hăşmaş de foarte multe ori iar ceea ce pe noi ne impresionează pentru el e simplă rutină. Discutăm despre diverse trasee, despre cum e mai bine să abordezi Hășmașul în ture de mai multe zile. Mai aflu că a fost construit un refugiu nou, din lemn, în Poiana Albă. Deci în Hăşmaş lucrurile se mişcă bine în ultima perioadă.

Dintr-un loc ceva mai înalt avem un contact vizual cu Piatra Singuratică. Noua cabană însă nu se vede dar observăm un grup de oameni care transporăa ceva materiale: vată izolatoare şi ceva burlane. Se mişca destul de greu şi mă gândesc să le dau o mână de ajutor când îi vom ajunge din urmă.

Trecem în viteză ramificaţia spre punctul de belvedere şi ajungem într-o zonă cu sol moale străbătută de un pârâu. Traversăm pârâul şi ne oprim la baza unei stânci mari unde bem apa de izvor. Aici există şi o băncuţă dar nu am stat să ne odihnim. Tragem tare şi ajungem la baza urcării prin poiana spre cabană. Cei care transportau materialele au ajuns aproape toţi aşa că nu mai este nevoie de ajutorul nostru. Privind înapoi constatăm că ceaţa încă persista pe vale.


Ajungem pe platoul din faţa cabanei după o oră şi jumătate şi admirăm nouă construcţie. Aceasta este tot din lemn şi are aproximativ acelaşi stil şi aceleaşi dimensiuni cu vechea cabană. La cabana lucra de zor o echipă de voluntari. Oamenii spuneau că speră să dea în folosinţă măcar o încăpere până la venirea zăpezii. Construcţia este finisată doar pe exterior. Deocamdată nu există mobilier în interior şi încă nu se poate dormi sau comanda mâncare sau ceai. Felicitări tuturor celor ce muncesc la aceasta cabană şi tuturor voluntarilor care au ajutat la transpotul materialelor. Era păcat că o cabană aflată într-un astfel de cadru natural să dispară mai ales că era şi singura din masiv.


Ne urcăm pe o stâncă în stânga cabanei de unde privim spre Valea Mureşului. La picioarele noastre e o mare de nori care se întinde până hăt departe. În orizontul îndepărtat se văd nişte înalţi. Să fie oare Bucegii? Nu îmi pot da seama. Se mai văd ceva fragmente din Călimani dar aceştia sunt aproape. Tot din acest loc observăm mai bine şantierul din jurul noii cabane şi forfota puținilor lucrători. Încet-încet încep să mai apară turişti.

Ramona spune că e păcat să fim aici şi să nu urcăm pe Piatra Singuratică. Şi nu pot să fiu decât de acord. Aşa că e musai să dăm o fugă până sus, lângă cruce. Mai întâi urcăm până la baza stâncilor pe un grohotiş, apoi ne băgăm pe un vâlcel care ne scoate într-o mică șa aflată între două stânci mari. De aici trebuie să coborâm câţiva metri. Drept ajutor avem nişte cabluri groase de metal. Cu ajutorul lor urcăm încă o treaptă şi ne oprim în faţa unui perete cu destul de puţine prize de picior pe prima parte. Traseul ăsta e destul de circulat şi din ce se vede unele bucăţi de stâncă se mişcă, altele sunt gata să cadă. Deci trebuie urcat cu prudenţă maximă.


Deşi prima dată când am urcat pe Piatra Singuratică veneam după o entorsă de genunchi şi urcarea mi-a pus destule probleme, de data asta traseul mi s-a părut mai greu şi mai nesigur. Mi-au cam îngheţat mâinile pe cabluri. Ramona în schimb a fost mai prevăzătoare şi s-a dotat cu mănuşi. Odată ieşiţi sus, am dat de soare şi de căldură. Ce fain e să faci plajă aici sus, privind ceţurile de pe văi şi gândindu-te cât de frig e acolo. Spre Moldova e cer senin şi vedem Ceahlăul în toată splendoarea sa. Cu exact o săptămână în urma eram acolo, facit un traseu în circuit pe la Ivorul Muntelui - Dochia - Poiana Stănile. Atunci fotografiam Piatra Singuratică din Ceahlău, acum fotografiez Ceahlăul de pe Piatra Singuratică.


După ce stăm până ne săturăm şi privim cât de mică pare cabana privită de aici de sus ne gândim că în momentul ăsta suntem doar la jumătatea drumului. Avem de coborât Piatra Singuratică şi trebuie să tratăm această coborâre cu toată seriozitatea. Mergem cu atenţie şi trecem cu bine toate porţiunile delicate.

La baza pietrelor întâlnim doi tineri care locuiesc în Bălan şi cu care intram în vorbă spunându-le că vrem să mergem "La Pândă". Până la urmă aveam să mergem împreună. Revenim la cabană şi ne luăm rămas bun de la Barni. Coborâm un pic de la cabana spre Bălan până în dreptul unui indicator care ne trimite locul de belvedere. Intrăm în pădure şi mergem în general pe curbă de nivel până ajungem undeva sub Moara Dracilor. Trecem pe la baza ei apoi ne aşteaptă un urcuş scurt dar susţinut până la locul de belvedere.


Ieşim pe o stâncă de unde vedem multe lucruri: în primul rând Moara Dracilor cu grohotişurile şi stâncăriile ei. Pe unul din vârfuri a fost instalată o cruce. Apoi avem vedere spre Piatra Singuratică şi Hășmasul Mare. Sub noi se cască un hău mare: vârfurile brazilor sunt departe iar apoi urmează o culme despădurită ce cobără spre Bălan. Privim cu atenţie şi culmea împădurită pe care am urcat. Ceva mai departe se vede un grup compact de stânci. Pe harta apar cu denumirea Vf. Stâncilor – 1482m. E un loc minunat şi merită să faci un ocol de 20-30 de minute pentru a fi aici.


La întoarcere deviem un pic de la potecă pentru a ajunge la marginea inferioară a grohotişului se sub Moara Dracilor. Locul ăsta e straniu, plin de bolovani de toate dimnesiunile dar şi de zone cu un pietriş mărunt. Prin pădure se văd mai multe poteci clare probabil că acestea ies pe undeva în culme.


Imediat ce ne retragem în poteca marcată cu cruce albastră încep să se audă pietre căzând, semn ca Moara Dracilor e în funcţiune şi mai mult, lucrează şi în zilele de duminică. Noi începem să coborâm dar nu ne mai întoarcem la cabană ci undeva mai jos urmând un indicator. În felul ăsta scutim ceva timp. Ceţurile continuau să rămână pe vale şi perspectiva drumului spre Braşov prin ceaţă deasă nu mă încântă deloc.


Dar să ne bucurăm de puţinul timp pe care trebuie să îl mai petrecem pe munte. Coborâm într-un ritm bun oprindu-ne din când în când pentru a ieşi la marginea pădurii şi a face fotografii. Aproape de baza traseului întâlnim un grup care urca din greu şi care ne întreabă cât mai este pe la cabană. Ar mai fi destul dar ceea ce mă îngrijorează este faptul că sunt prost echipaţi iar dacă se vor încăpăţâna să ajungă până la cabana sigur îi va prinde noaptea.

Mai jos dăm de un grup de biciclişti care se aflau tot la coborâre. Unul din ei avea ceva probleme de ordin tehnic. Odată rezolvate am putut urmări pentru scurt timp cum se coboară pe poteci abrupte de munte cu bicicleta.

Terminăm traseul şi ne luăm rămas bun de la cei doi tineri din Bălan. Am avut parte de o zi frumoasă, relaxantă, în care ne-am bucurat de peisajul de excepţie şi în care am văzut şi câteva lucruri noi şi frumoase. Închei cu speranţa că în anii ce vor veni să reuşesc să fac trasee noi şi mai lungi în frumoşii Munţi Hăşmaş.

PS: Excursia a avut loc la 21 noiembrie 2010.