Se întâmplă că uneori planurile măreţe de mers pe munte să fie curmate încă din faşă de vremea nefavorabilă. Ne trezim cu noaptea în cap doar ca să constatăm că afară plouă şi tună dar şi că meteorologii au comis-o din nou.

Şi atunci ce e de făcut?

Atunci ne punem să dormim la loc, dar cât să tot dormi?

Pe rând ieşim afară şi stăm pe terasă de poveşti în speranţa că ploaia se va opri. Şi se opreşte într-un târziu. Plafonul de nori este destul de jos acoperind în mare măsură pereţii Domogledului.



Totul e ud şi odată ce părăsim asfaltul trebuie să ocolim bălţile şi noroiul din când în când. Pe marginea drumului se întind un muriș generos care abia aştepta să fie executat de o ceată de pofticioşi. Din cauza asta drumul se lungeşte, căci murele sunt ca drogurile, odată ce te-ai apucat de ele cu greu te mai poţi lăsa. Până la urma acceptăm cu toţii să mergem la dezintoxicare, adică să lăsăm murele şi să intrăm în sfârşit în chei. Drumul ne duce într-o poiană aflată la baza unei foste cariere de piatră.


Prin poiana curge un pârâiaş nervos de culoare roşiatică, Sălişte pe numele său. Urcăm pe firul lui şi, cu surprindere, observăm că acesta dispare dintr-o dată undeva sub o stâncă în partea de jos a cheilor. Izbucul este foarte puternic acum, după ploaie.

Pe peretele stîng, cum ne uităm noi, se vede una din intrările în Peştera Gaura Ungurului.

Intrăm în chei pe o potecă clară printre nişte bolovani imenşi. De aici încolo găsim şi marcaje, punct galben mai întâi şi apoi cruce galbenă; săgeţi indicatoare nu sunt. Bănuim că aceste marcaje fac legătura cu creasta Munţilor Mehedinţi.


Cheile Pecinișcăi sunt scurte, seci, însă foarte sălbatice; ai zice că Sfarmă-Piatră s-a jucat odată pe aici desprinzând din pereţi bolovani imenşi care acum sunt năpădiţi de vegetaţie. Prima abatere de la potecă o facem undeva în partea de jos unde descoperim un coridor bolovănos mărginit de pereţi verticali. Toată trupa merge veselă prin el. Ne pozam în ipostaze mai ciudate fiindcă locul e strâmt şi trebuie să apelăm la calităţile de contorsionişti.

 
Părăsim cotlonul şi începem să străbatem o porţiune cu vegetaţie înaltă. Peisajul e că în junglă şi fiecare se simte un mic explorator. Cheile îţi dau uneori senzaţia că te afli printre primii oameni care calcă acest tărâm.


Pe măsură ce urcăm zgomotul apei ( pe care încă nu o vedem ) creşte sporindu-ne curiozitatea. Mai sus vedem cum un pârâiaş acum umflat intra gălăgios, pe sub o stâncă surplombată într-o peşteră. Aşadar aceasta este Peştera de la Ponorul Pecinișcăi. Din păcate astăzi vizitarea este nepotrivită.

Gigi ne spune că a vizitat această peşteră acum câţiva ani, pe o vreme secetoasă. Peștera are cam 30 de metri lungime, până în locul în care apele se pierd în cotloane tainice.

Mai sus de peşteră, partea de sus a cheilor valea se deschide mult lăsându-ne să vedem poieni năpădite de vegetaţie. Avem aceeaşi senzaţie de junglă.


La coborâre avem o tentativă de a urca spre Peştera Gaura Ungurului. Aceasta are 4 guri de vizitare. Una dintre ele e foarte evidentă însă faptul că urcarea e abruptă şi se face pe piatra udă şi alunecoasă ne face să renunţăm la idee.

Coborâm până în zona izbucului şi constatăm că acesta a secat cât timp ne-am plimbat noi prin chei. Ce să mai spun: e minunat să asişti pe viu la astfel de fenomene naturale.


Mai jos dăm iarăşi de mure şi vedem că toată cura aia de dezintoxicare nu a avut absolut nici un efect. Cum s-au ivit condiţii prielnice de recidiva,  am cedat toţi, unul câte unu. După cum ştiţi consumul de droguri( fie ele şi mure ) este foarte periculos şi aveam să vedem asta în două situaţii: Gigi a rămas cu o ţepuşă în mînă şi a purtat-o peste tot mai bine de o săptămână, iar Ramona a căzut în muriș, pe un mal abrupt de i se mai vedea doar capul.


Tura s-a sfârşit astăzi în faţa unei halbe de bere - cinste de la Costel. Mulţumim şi..la mai mare!