De vreo patru ani în fiecare primavera o tură de munte e rezervată din oficiu pentru munţii din Dobrogea. Anul ăsta s-a nimerit să fie în perioada 14-15 mai.

Ne-am adunat următorii:
Braşov: eu şi Ramona
Galaţi: Emilia, Nelson, Costel şi Marin
Piatra Neamţ: Familia Stoica( Lucica şi Dumitru )

Ziua de vineri, 13 mai, am folosit-o pentru deplasare. Am traversat Dunărea cu bacul, de la Brăila la Smârdan, tocmai la apus de soare. Lângă mănăstirea Măcin facem joncţiunea cu cei de la Piatra-Neamt. Punem corturile repede ca să profităm de puţina lumină care a mai rămas. Apoi servim masa de seară unde avem parte de nişte delocatese gătite de doamna Stoica: sarmale reci în foi de potbal( iniţial înţelesesem "foi de fotbal" şi aşa le-a rămas numele :))) ).

De cu seara stabilim ora şi locul întâlnirii cu trupa din Galaţi: urmează să ne vedem în centrul satului Greci, în jurul orei 9.

De dimineaţă împachetăm totul şi pornim la Greci. După câteva minute gălăţenii sosesc în calebrul Matiz al lui Marin. Revederea e emoţionantă. După ce ne salutăm, pupăm, felicităm, facem planul de bătaie: vremea e închisă parcă stă să plouă. Matizul va sta la odihnă în Greci iar celelalte cu două maşini ne vom deplasa până la intrarea în Parc din Valea Racova.


De acolo mergem pe jos spre Cheile Chediu. Admiram zonă stâncoasă şi abruptă numită Cetatea pe care am coborât-o anul trecut împreună cu Ramona, Emilia, Nelnon şi Ciprian. De jos pare inabordabilă, dar noi ne-am descurcat binişor, e adevărat după nişte minute în care am căutat o rută de coborâre. Ţinem drumul prin câmp, aproape de pădure. Mergem în ritm lejer povestim de toate. Intrăm într-o pădurice şi găsim o fântână cu scripete.


De aici mai continuăm un pic pe drum iar Marin preia conducerea grupului ducându-ne prin pădure pe lângă un fost adăpost ciobănesc până la gardul rezervaţiei. De aici prindem un culoar, o potecă de animale spre Chediu. Ne oprim pentru a fotografia flori şi omizi. Domnul Stoica este foarte pasionat de botanică şi nu lasă să-i scape absolut nici o specie.

Traversăm o vale seacă şi ajungem într-o zonă pe care încep să o recunosc. Mai avem puţin şi ajungem la Chei. Spre mare mea bucurie văd că apa are debit ceea ce înseamnă că vom admira cascadele la adevărata lor valoare.


Trecem pârâul, ajungem în poiana cu foişor. Marin îmi arată o stâncă cioplită de vreme, de vânt şi de vremuri care din unghiul potrivit seamănă cu un cap de om: aşadar un sfinx dobrogean.


Încă câteva minute prin pădure şi suntem la baza primei cascade. Un şuvoi de apă se prelinge pe un covor verde de muşchi. Nu am văzut-o niciodată astfel, cu atât de multă apă.


Continuarea traseului înseamnă căţărare prin stânga ei. Piatra e udă iar unii dintre noi au probleme de aderență. Nelson e încălţat cu pneuri de vară..


Cu toate astea trecem cu bine de primul prag şi ne oprim în faţa unei alte căderi de apă: de data asta apa se strecoară cu dibăcie pe sub pietroaie.

Continuăm şi ne oprim la baza unei alte cascade: aici e o cascadă în trepte apa cade şi se împarte în două şuvoaie care se preling apoi pe muşchi.

Urmează un nou pasaj de căţărare. Ajungem deasupra cascadei şi o privim de sus. În amonte alte două căderi de scurte de apă.

Urcăm în continuare şi dăm de ultima cascada mai importantă. Ne căţărăm tot pe lângă ea. Toată lumea ajunge cu bine după multe-multe poze. În sfârşit apare şi soarele. Doamne-ajută să fie vreme bună.


Traversăm apoi râul, scurt, de două ori. Apa vine pe sub un pietroi mare blocat de stânci. Mă bag sub el şi efortul şi udătura merită fiindcă obţin o fotografie frumoasă. De aici suntem luaţi în primire de verdele crud şi reconforant al pădurii din Macin.

Poteca urcă prin dreapta râului însă eu aleg să mai rămân puţin pe firul apei atras de zgomotul unei alte căderi de ape. Şi într-adevăr, am găsit o cascadă mică, în care apa trece printre două stânci, cade schimbându-şi brusc direcţia de câteva ori.


Domnul Stoica, înarmat( la propriu, în dinţi ) cu aparatul de fotografiat mă urmează şi se caţără pe una din stâncile de mai sus. Ne întâlnim cu ceilalţi şi ne regrupăm. Trecem peste un trunchi de copac plin de ciuperci. Zgomotul apelor începe să se stingă, apa se împarte în două firicele ce urmează două văi.


Din când în când ne mai oprim pentru câte o fotografie. În frunte cu Marin ieşim din pădure pe stâncile de granit. De aici începem o bucată în care ne căţărăm. Stânca ne e prietenă, nu e deloc friabilă, şi fiecare e liber să îşi aleagă drumul spre înălţimi.


Stâncile cărămizii lasă treptat locul pajiştilor, pădurii şi..bujorilor. Sunt câmpuri întregi de bujori majoritatea însă doar în stadiul de boboc. Cu toate acestea găsim şi bujori înfloriţi spre bucuria noastră a tuturor. Ce frumos trebuie să fie când toţi aceşti bujori vor fi înflorit! Sper să îi văd odată, într-o primăvară.


Ne dăm cu greu duşi de lângă bujori şi urcăm pe pajişti pline cu flori şi străjuite de stânci. Marin îmi arată un soi particular de stânci care par nişte lame de cuţit puse una lângă alta. Le-am uitat denumirea, e clar că trebuie să merg prin drumeţii cu un carneţel la mine.

Măcinul e o grădină cu flori în acest mai: zambile, peri sălbatici, fragi şi câte şi mai câte flori ştiute şi neştiute ne însoţesc la fiecare pas. Prin iarbă e iarăşi forfotă mare: insectele au perioada de împerechere, şopârlele mişună peste tot, întâlnim şi ţestoasele dobrogene. În depărtare zărim Iacobdeal, Priopcea dar şi Muntele Consul. Iar dacă cineva se îndoia de faptul că Măcinul este munte, găsim şi o specie de pin.

Muchia pe care am urcat ne aduce într-un alt loc pe care îl recunosc: Vf. Moroianu I. Pe vârf e un vânt destul de puternic.

Poza de grup:


De la stânga la dreapta:
Rândul de jos: D-na Stoica, Ramona, Nelson, Emilia
Rândul de sus: Costel, D-nul Stoica, Bogdan, Marin

Aproape de noi e şi Vf. Moroianu II. Noi urmează să poposim în şaua dintre aceste două două vârfuri, unde se afla şi un drum forestier, pentru o pauză de masă.

Costel scoate o folie adevărată, groasă care e sufiecient de mare să ţină tot grupul de opt persoane. Pe drum apare un turist solitar. Nelson îl recunoaşte, s-au mai întâlnit pe aici de ceva timp. Costel şi Marin îl iau repede la spovedit, află unde are de gând să ajungă şi îi dau toate indicaţiile, ferindu-l de multe ore de bălăureală.

După masa ne mişcăm mai greu, organismul ar vrea să mai lenevească. Dar cum doctorul din America recomandă să te plimbi după ce mănânci, o luăm şi noi din loc. Vom urca Vf. Moroianu II, urmând să revenim la drumul forestier direct prin pădure.

După câteva minute de efort în care sângele începe să accelereze suntem din nou pe un vârf important din creasta Măcinului. Vedem de sus satul Greci, locul din care a început şi se va sfârşi tura noastră..macineză. Pe vârf găsim o ţestoasă alpinistă care a urcat aici înaintea noastră. Marin o ia în mînă şi verifică dacă are căpuşe. Şi din păcate are, căpuşele făcându-şi de cap în zona picioarelor ţestoasei.


Încă o poză de grup şi începem o coborâre prin pădure spre drumul forestier. Marin urmează un discret marcaj forestier, o bandă roşie aplicată rar pe copaci. Pătrundem într-o altă lume( oare a câta? ) a Măcinului: e lumea lui Verde împărat care ne împresoară din toate părţile. E o adevărată plăcere şi relaxare să te afli într-un loc cum e ăsta. Linişte, verdeaţă, flori, adiere de vânt, ce ne putem dori mai mult?


La intersecţia cu Valea Racova, Costel ne anunţă că va coborî singur pe această vale fiindcă îl necăjeşte un genunchi iar coborârea e mai blândă. Noi însă continuăm către Țuțuiatu, cel mai înalt vârf din masiv, 467m. În drum mai întâlnim două ţestoase foarte vioaie care probabil şi-au consumat ritualul de împerechere.

După alte minute de mers dăm într-o poiană destul de mare. Marin ne spune că undeva mai jos e un loc în care mistreţii beau apă.

Revenim în pădure şi găsim şi marcaj. E o bandă galbenă veche pe care am mers anul trecut. Încep să recunosc iarăşi locurile. Puţin mai jos sunt nişte turişti rătăciţi.

- Nu ştiţi pe unde trebuie să mergem ca să ajungem la Vf. Țuțuiatu?
- Ba da, exact în sens opus! Haideţi cu noi.

Şi uite aşa grupul se măreşte ad-hoc cu încă trei tineri. Urcăm voioşi ultima porţiune a drumului. Marin se opreşte la un moment dat şi ne arată un fenomen interesant pe care îl numeşte Copacul Care Mănâncă Piatră.


Ieşim din pădure deasupra uneia din carierele deschise în Țuțuiatu. Urmează asaltul final. Trebuie să transpirăm serios până în vârf. Poteca e abruptă şi trece chiar pe lângă stâlpii gardului rezervaţiei. Bujorii din zonă mai trebuie să aştepte până să înflorească, sunt mai puţin dezvoltaţi decât cei aflaţi sub Moroianu.

Poposim pe stânci privind către depărtări: Iacobdeal, satele Turcoaia şi Carcaliu, Culmea Pricopanului, sub noi satul Greci.


Mergem şi pe bolovanul care reprezintă vîrful Țuțuiatu. Şi pentru că am fost cuminţi şi am dat totul şi am făcut bine ca să ajungem până aici primim în dar câte o bucată de ciocolată. Şi bineînţeles, o altă poză de grup.

Coborâm de pe vârf spre Şaua Țuțuiatu şi Izvorul Italienilor. Întâlnim un cioban care păstoreşte o turmă de oi şi capre. Marin intră în vorbă cu el. Întotdeauna am admirat modul în care Marin reuşeşte să intre în vorbă şi să comunice cu oamenii. În mod cert are capacităţi de comunicare foarte dezvoltate fiindcă poate intra la fel de uşor în vorbă cu orice fel de om. Dânsul ar putea face carieră în PR.


Poposim la Izvorul Italienilor unde sunt inspectate lucrările de reamenajare făcute anul trecut. Apa e rece şi bună şi fiecare se bucură de ea. Începem coborârea spre drumul forestier dar şi spre celălalt izvor amenajat cu sprijinul AM Carpaţi. Apoi vom merge pe drumul forestier admirând un mânz care nu cred că are mai mult de 4-5 zile.

La intrarea în sat este o fântână. Aici ne regrupăm. Împreună cu domnul Stoica şi cu Marin mergem în centru după Matiz, iar apoi urmează să recuperăm celelalte două maşini dar şi pe Costel din Valea Racova. Ne reîntâlnim cu toţii în faţa magazinului central din Greci. De aici urmează să facem un drum destul de lung, până în Cheile Dobrogei unde vom înopta. Dar despre asta..în episodul viitor.

Mulţumiri:
Domnei Stoica - pentru că a avut grijă să fim bine hrăniţi. Nu vom uita niciodată sarmalele în foi de “fotbal”.
Gigi, Marin şi Costel – pentru generozitatea de a ne arăta locurile frumoase ale Dobrogei
Emilia şi Nelson – pentru menţinerea permanentă a bunei dispoziții a grupului
Domnului Stoica – pentru că ne-a învăţat să privim altfel plantele pe lângă care trecem.