Iată că a venit vremea să încerc şi o cronică de concert. N-am mai scris aşa ceva până acum..căci drumurile m-au purtat mult mai mult prin munţi decât pe la concerte. Dar iată că a venit o zi e care o visam încă de la începutul anilor 90: să văd Metallica în concert.

Cum am descoperit Metallica? Cu ajutorul unui prieten, Atti, care făcuse rost prin nu ştiu ce minune de albumul Metallica apărut în 91. Tot el îmi înregistrase şi mie o casetă, ţin minte că am făcut o improvizaţie cu un walkman şi un casetofon.

Am ascultat de nenumărate ori Enter Sandman, Unforgiven, Sad But True, Nothing Else Metters, Wherever I may Roam sau Through the Never. Apoi încet încet din puţinii bani de buzunar pe care îi aveam pe atunci am reuşim să cumpăr casete cu toate albumele Metallica apărute până atunci. Mi-au plăcut mult Ride the Lightning şi Master of Puppets.

Dar iată că vine ziua cea mare. Nu, nu e ziua concertului, e ziua în care se pun în vânzare biletele. 100 de lei şi sunt fericitul posesor al unui bilet pe gazon în zona B. Următoarele luni trec greu, dar vine şi ziua de 23 iulie. Plec la concert direct de la serviciu. Am inima un pic cam strânsă căci nu ştiu unde e stadionul şi voi ajunge în Bucureşti pe la ora 19 cu doar o oră înainte de începerea oficială a evenimentului. Cristina îmi spune că în Bucureşti plouă. Bine că am fost prevăzător şi mi-am luat pelerina. Ajung în Gara de Nord. Iau metroul şi cobor la Eroilor. Găsesc repede str. Dr. Lister, stradă pe care se află stadionul Cotroceni. Reuşesc performanţa de a merge taman la intrarea la care nu era Cristi şi gaşca lui cu care urma să fac joncţiunea. Aşadar ocolesc stadionul, ne întâlnim şi intrăm cu bine. Treaba pare organizată bine. Se poate merge la toaletă în condiţii civilizate, nu sunt cozi. Băutura şi mâncarea se achiziţionează pe bază de jetoane, un jeton = 2,50 lei. Ne croim cu greu drum prin mulţime şi reuşim san e înjghebam un cuib. Nu suntem chiar departe de scenă însă e greu să vezi ceva. Lume multă şi foarte diversă: s-au vândut 24000 de bilete. Media spectatorilor pare a fi pe la 30 de ani, există şi personae mai în vîrstă dar şi adolescenți şi copii. Şi destul de puţine plete.

La ora 21 cei patru metalişti apar pe scenă şi cânta în deschidere Creeping Death. O mare de mâini se ridică iar publicul cânta cap coadă melodia. Prima şarjă de flăcări şi artificii se ridică spre cer. Băieţii sunt în formă, Hetfield e vorbăreţ nevoie mare. Ştie că se află în România, ştie că se află la Bucureşti iar cei de acolo apreciază asta.

Show-ul e grozav. În spatele celor 4 este un ecran gigantic. În lateral alte două ecrane ceva mai mici însă pe ele se vede foarte bine ceea ce se întâmplă pe scenă. Cei 4 artişti sunt urmăriţi permanent de o echipă de cameramani iar regizorul pune imaginile pe ecrane. Chitaristul Kirk Hammet are în dotare o ghitară cu chipul şi numele lui Dracula. O chestie faină, de efect.

Metallica a cântat melodii de pe primele 4 albume şi două cover-uri la bis. În total 2 ore şi un sfert. Înaintea piesei One începe un spectacol pirotehnic foarte fain care ne introduce în atmosfera melodiei. Melodiile sună incredibil de bine. Atmosfera feerică la Nothing Else Matters. Spectatorii au aprins telefoanele mobile şi le-au ridicat în aer. O incredibilă combinaţie de culori acoperă tot stadionul. Plouă torenţial. Dar cui îi mai pasă? La Enter Sandman iar avem parte de efecte pirotehnice și toată lumea e în culmea fericirii.

Metallica a cântat cam toate marile hituri din perioada de glorie 81-91. Mi-ar fi plăcut să mai aud un Wisky in The Jar şi un Unforgiven II. A fost bine şi aşa.

Concertul se termină cu Seek & Destroy şi cu promisiunea că Metallica să revină în turneul de promovare al următorului album Death Magnetic prognozat să apară în septembrie.