După tura lungă în kilometri de pe Creasta Munţilor Căpăţânii, în săptămâna ce a urmat ne-am dus prin vecini, prin Munţii Lotrului, pentru o tură pe care o credeam mai uşoară. Ne-am adunat 5 oameni: Ramona, Cristina, Alex, Ştefan şi eu.

Am luat harta, am studiat viitorul traseu. Nu mai fusesem niciodată aşa că am apelat la un bun prieten de-al nostru, cunoscător al zonei, Nicu Niculescu de la Tălmaciu. El ne-a arătat intrarea în traseu şi în final tot el a fost cel care ne-a recuperat.

Am mers cu maşina până după Sadu până în dreptul unui stâlp indicator. De aici am plecat pe un drum forestier. Nicu ne-a însoţit până la prima curbă şi ne-a arătat intrarea. Marcajele pe aici sunt puţine şi vechi iar traseul nostru nici măcar nu apare pe harta pe care o avem noi. Însă Ştefan a venit de acasă cu temele făcute şi cu track-ul gps.

Ne despărţim de Nicu şi începem să urcăm pe o vale pe unde curge un pârâu pe care îl şi traversăm de câteva ori. Pe măsură ce urcăm marcajul e mai des şi mai bun. Când părăsim valea ne luăm apă, următoarea sursa e departe şi în plus e şi foarte cald.


Urcăm pe nişte serpentine şi transpirăm puternic. Luăm înălţime destul de repede. Printre copaci vedem satele răsfirate de pe valea Sadului. La un moment dat ieşim iarăşi în drumul forestier, lângă un vagon părăsit al tăietorilor de lemne. În câteva minute trec pe lângă noi o grămadă de maşini de teren ce lasă în urma lor un praf crunt.

Stăm, aşteptam să se mai aşeze praful şi începem să urcăm pe un drum de TAF criminal. Suntem mereu în bătaia soarelui, drumul e abrupt şi alunecos pe alocuri. Partea bună e că mai găsim un izvor puternic, cu apă rece şi bună.

Plecăm mai departe rugându-ne să se termine mai repede drumul forestier. Şi într-un final rugăciunile ne sunt ascultate şi intrăm în sfârşit pe o potecă în pădure. Mergem la adăpostul umbrei, trecem câteva pâraie şi câteva zone stâncoase. Ne apropiem de ieşirea în golul alpin. Hotărâm să ne oprim într-un loc umbros pentru pauză de masă.

Apoi ieşim din pădure şi continuăm printr-o poiană largă. Mai intrăm din când în când în zone cu copaci. Ne intersectăm cu un alt traseu turistic, care merge tot la Prejba şi care vine de la Talmacel.


Ne apropiem de cabană mai avem de trecut o culme şi gata. Coborâm înspre cabană. Auzisem că se încearcă renovarea ei însă pe măsură ce ne apropiem ne dăm seama că de fapt acum cabana e părăsită.

În faţa cabanei e o maşină iar la măsuţă sunt doi pădurari care beau bere şi care sunt drăguţi şi ne servesc şi pe noi. Ne spun că la cabană nu se mai lucrează de ceva timp şi că momentan e abandonată.


Intrăm şi noi în cabană să vedem ce a mai rămas. Păcat că nu mai este funcţională.

De aici plecăm mai departe având drept reper nişte stâlpi ruginiţi care dau într-un drum bine conturat. Din când în când intrăm în poieni, ieşim din ele, urcăm şi coborâm în general diferenţe mici de nivel. Vedem creasta principală a Munţilor Lotru şi ne tot întrebăm oare cât mai e de mers.

Marcajul e interesant: în unele locuri e foarte bun, proaspăt refăcut pe alte porţiuni însă se mai văd doar urme vechi. Noroc cu GPS-ul şi track-ul lui Ştefan.

Ziua ajunge către sfârşit şi trebuie să găsim un loc de campare. Trackul lui Ştefan se termină undeva lângă un izvor. Hotărâm să inoptam acolo. Problema e că izvorul se află cam în mijlocul drumului iar locurile de cort din apropiere sunt puţine şi nu foarte grozave. Dar nu-i nimic. Până la urma găsim unde să punem două corturi.

Seara o petrecem gătind la primus şi spunând poveşti. După ce ne punem la somn suntem treziţi brusc de tunete şi fulgere. Se porneşte o ploaie de vară tipică.

Dimineaţa e însorită. Prognoza meteo nu e încurajatoare însă nu avem ce face, trebuie să mergem înainte. Suntem undeva între Muntele Tomnaticul şi Muntele Duduragu, adică departe de orice aşezare umană. Iar ziua a doua avea să consemneze un efort mare ce avea să se sfârşească la capătul a 35 de km.

Plecăm spre Şaua Buceciu. Nici nu plecăm bine că pierdem marcajul şi ţinem un drum forestier. Astăzi nu mai avem track. Drumul ne duce pe sub o creastă secundară, prin pădure. Pe alocuri e blocat de arbori căzuţi. Întâlnim ceva turişti străini care merg cu jeep-urile. De asemenea surse de apă sunt din belşug.

Drumul ne scoate din când în când din pădure. Vremea însă începe să se înrăutăţească vizibil. Ne hotărâm să mergem cât putem de repede şi să ne adăpostim la următoarea stână. Problema e că ploaia nu mai are răbdare.

Ne adăpostim cu toţii sub un brad mare şi cu ocazia asta facem şi pauză de masă. Nici nu începem bine să mâncăm ca se porneşte o grindină grozavă. Cristina serveşte o ceva specific Munţilor Lotrului, iaurt cu bobite de grindină. Facem haz de necaz. Din păcate gluma se îngroaşă iar de la un moment dat nici bradul nu ne mai protejează.

Plecăm în plină ploaie în speranţa de a găsi stână de pe hartă şi de a cere un pic de adăpost acolo. Din păcate stâna era doar pe hartă. Ajungem într-o poiană mai mare unde reîntâlnim marcajul. Ploua în continuare şi e clar că aşa va fi toată ziua. Dar pentru a şti pe unde trebuie să continuăm data viitoare prospectam puţin traseul către Şaua Buceci de care suntem foarte aproape.

Ce păcat, de aici ne întâlneam cu creasta principală şi de aici începea partea mai înaltă şi poate mai frumoasă din Munţii Lotrului. Alegem să ne retragem de pe munte.


Continuăm pe drumul forestier, ghidaţi de Ştefan. Undeva în vale se vede o stână locuită, judecând după fumul ce iese prin acoperiş. Mergem către ea. Suntem întâmpinaţi de câini dar şi de nişte oameni faini care ne invită în casa lor.

Cel mai bătrân dintre ciobani ne ia în primire. Ne serveşte cu jintiţa şi apoi cu cafea. Ne spune că are 74 de ani. De loc e din Tălmacel, are casă, copii. Însă aceştia îl tot trimit sus, la stână, că îi cam place să bea. Afară e o ploaie violentă însă acum ne bucurăm de căldură şi de adăpost.

În stâna intră un alt cioban, total neechipat pentru ploaie. Ciobanul cel bătrân îl întâmpină hâtru:

- Ce uscat eşti!


Ploaia se mai domoleşte iar ciobanii ne arată cam pe unde trebuie să mergem mai departe, către satul Râul Sadului. Pentru început avem un pe un drum noroios, pe alocuri cu rigole pline cu apă. De fapt e o scurtătură până la un drum forestier adevărat, circulabil. Ne întâlnim cu drumul forestier în zona unui canton silvic, iar de aici tot coborâm pe Valea Saducelului. Mai avem parte de câteva reprize de ploaie dar şi de peisaje interesante în câteva zone de chei.


Ajungem într-un final şi la valea Sadului. Imediat dăm de o microhidrocentrală. Puţin mai jos este o pensiune şi o tabără pentru elevi. De aici încolo e asfalt. Până în Sadu mai avem vreo 5km. Încercam să îl sunăm pe Nicu, dar nu este semnal la telefon.

Ne sfătuim scurt: ce să facem? Hotărâm să nu punem încă corturile şi să încercăm să ajungem în sat iar de acolo să îl sunăm pe Nicu. Aşa am făcut, semnalul la telefon însă nu a venit. Şansa noastră s-a numit un băiat de la o microhidrocentrală aflată chiar la intrarea în Râul Sadului care ne-a pus la dispoziţie un telefon fix.

Până a venit Nicu să ne recupereze am luat masa de seară, undeva pe marginea râului. Apoi am plecat către casa făcând un scurt popas în Tălmaciu, acasă la Nicu unde l-am revăzut pe tatăl său şi unde i-am cunoscut soţia şi pe cele două adorabile fetiţe. Mare noroc am avut cu băiatul ăsta şi tare îi mulţumim.

Şi astfel s-a terminat şi primă excursie în Munţii Lotrului. În mod cert doresc să revin mai ales pentru a parcurge creasta principală şi pentru a urca vârfurile cele mai înalte.