Munții Trascău: circuit un jurul Cheilor Mănăstirii
Data publicării: 25 apr 2015
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
De câţiva ani încoace am dezvoltat un bun obicei: acela de a ajunge măcar odată pe an în Munţii Trăscău. De fiecare dată traseele pe care le-am urmat, mai mereu altele, au fost încântătoare iar timpul petrecut a fost de foarte bună calitate.
Anul ăsta am ajuns la mijlocul lunii martie. Planul de excursie nu era batuit în cuie însă principalele coordonate sunau aşa: plecat de la Cabana Râmeţ, ajuns la Tecșești ( eventual urcat pe Piatra Cetii ) întors pe la Fața Pietrii.
Am plecat la drum de cu bună dimineaţa, înainte de ora 8 de lângă cabană Râmeţ. Am mers pe un drum pustiu. De-o parte şi de altă sunt case de vacanţă. Liniştea e deranjată doar de câte un câine care îşi face datoria. Mă apropii din ce în ce mai mult de pereţii maiestoşi ce formează Cheile Rîmețului. Traseul ăsta însă rămâne pentru o altă dată, când e mai cald şi apă mai mică.
La un moment dat trebuie să părăsesc drumul. Un indicator cruce galbenă îmi arăta calea spre satul Tecșești. Încep să urc pe o cărare abruptă şi noroioasă. Urc din greu până ajung pe un mic platou. Din acest loc o să ţin culmea unei muchii împădurite în cea mai mare parte. Urcuşul se mai domoleşte. De câteva ori pierd marcajul dar nu îmi fac probleme: poteca este clară, umblată şi e sigur folosită de localnici.
După ceva timp ies într-o poiană mai largă şi constat că ușor-ușor am luat înălţime. Cheile Rîmețului se văd tare frumos. Pe versantul opus îmi atrage atenţia o şură cu acoperiş de paie, clădire specifică aici în Munţii Trascău.
Intru iarăşi în pădure. Merg înainte până ce ajung la un drum forestier plin de noroi. Din fericire nu trebuie să merg prea mult pe el. Poteca se desprinde iarăşi şi merge drept în sus. În zonă marcajul este mai nou şi mai des. Trec de o zonă mai pietroasă dar tot împădurită.
Bineînţeles că mai sus dau iarăşi de acel drum. Pădurea pare că se termină. Nici nu ies bine din pădure că sunt întâmpinat de trei câini care nu par deloc prietenoşi. Sunt nevoit să folosesc aparatul cu ultrasunete căci cu vorbă bună nu am reuşit să îi îmbunez.
Puţin mai sus mă opresc lângă o troiţă. Pe ea se găseşte şi marcajul care e pus cumva într-un mod confuz. Privindu-l ai senzaţia că ar trebui să faci la stânga când centrul satului şi biserica sunt în mod evident în dreapta.
Lângă troiţă e punct excelent de belvedere asupra satului Tecșești şi a Pietrii Cetii. Fac o scurtă şedinţă tehnică, eu şi cu mine. Pe la Tecșești am mai fost, la baza Pietrii Cetii am mai fost. Ce ar fi să improvizez. Mai întotdeauna când ies din zona de confort descopăr lucruri faine.
Aşa că o iau la stânga pe un drum ce merge pe curba de nivel şi care oferă privelişti minunate. Sunt mereu cu ochii pe partea cealaltă. Ghicesc pe undeva drumul frumos ce leagă satele Tecșești şi Răicani pe care mersesem acum câţiva ani şi de unde admirasem taman locurile pe care păşesc acum.
Drumul se termină la o casă. Mă văd nevoit să o ocolesc, să cobor. Apoi trebuie să sar vreo două garduri şi ajung iarăşi pe o potecă bine definită. Zis şi făcut. Treaba cu săritul gardurilor a fost mai dificilă decât cerdeam pentru că nu erau făcute doar din lemn ci aveau şi nişte sârmă ghimpată. Dar am ochit nişte locuri unde lipseau mai mute scânduri. Am trecut fără probleme şi mai ales fără a mă agăţa.
Un drumeag fain intră în pădure mergând pe o curbă de nivel. O potecă o ia în vale. Cum după urcuşul de dimineaţă rămăsesem fără apă aleg cu inima strânsă poteca. Ea merge pe la marginea pădurii şi duce într-o vale unde sper să găsesc apă. Speranţa se măreşte când văd şi o şură în apropiere. Lucrurile sunt şi mai clare când văd mai la depărtare nişte peturi. Nu agreez peturile aruncate aiurea prin natură dar în munţii Trăscău am observat că ele sunt abandonate de regulă în preajma unei surse de apă.
Găsesc repede şi un pârâiaş. Fac o pauză mai lungă, beau apă pe săturate şi umplu bidonul.
Iniţial mă gândeam să cobor pe acea vale până la drumul forestier, de acolo să o iau în jos prin Cheile Tecșești până când intersectez marcajul banda roşie care mă duce la Fața Pietrii şi apoi la Mănăstirea Râmeţ.
Renunţ la planul ăsta că mi se pare prea simplu şi ştiut. În plus n-am chef să mai cobor numai ca să am ce urca la loc. În mintea mea mă gândeam că dacă aş urca pe valea asta până la capăt şi aş găsi o trecere pe cealaltă parte a versantului stâncos ce se lasă până la Mănăstirea Râmeţ atunci în mod sigur aş găsi marcajul. Iar dacă nu resusesc merg pe calea bătătorită.
Urc din greu, abrupt, pe o potecă ce abia se vede. În partea de sus cineva a dat foc la păşune aşa că de la un moment dat încolo totul e ars. Ajung într-o şa largă cu frumoase perspective către Tecșești şi Valea Geoagiului. Văd și zonă stâncoasă. Se pare că poate fi ocolită.
Ţin culmea şi intru în pădure. Apar petece mari de zăpadă. Pe ele e plin de urme de animale. Traversez pădurea cam 15 minute după care ies într-un loc deschis şi înalt. Văd jos nişte stâlpi cu izolatori verzi. Din amintirile mele, pe lângă stâlpii ăştia e traseul marcat. Problema e: cum ajung la el?
În jos zona e stâncoasă, abruptă şi plină de scaieţi. Nu-i de mers pe aci. Trebuie să ţin un culoar pe marginea scaieţilor şi să sper că pe undeva voi găsi o potecă pe curba de nivel care să mă coboare uşor.
Intuiţia a dat iarăşi roade. Am găsit o potecă dar cred că era frecventata mai mult de animale. Nu mai contează, m-a dus foarte frumos exact unde doream. Mai am de urcat un pic şi găsesc şi marcajul pe unul din stâlpii de electricitate. De aici încolo ştiu drumul.
Momentul îl celebrez cu o scurtă pauză de masă. Apoi plec pe drumul clar şi trec pe lângă nişte case abandonate. Încep ușor-ușor să cobor. Intru în pădure şi undeva, pe un plai găsesc un stâlp pe care pe lângă marcaj există şi un indicator de mers către stânga. Şi într-adevăr, aşa trebuie să fac: o iau la stânga pe primul drum de după acel stâlp. Insist asupra acestui lucru pentru că în mod natural îţi vine să cobori pe drumul ce merge înainte şi care e mai lat, mai principal dacă pot spune aşa.
După o perioadă în care merg tot pe curbă de nivel ajung la un izvor. Locul e mocirlos dar e bine de ştiut această sursă de apă. Mai încolo încep să dau de pajişti şi de case. Totul pe fundalul unui peisaj extraordinar. Abia acum se văd cum trebuie Cheile Mănăstirii, două şiraguri de stânci care coboară din munte, parcă vrând să se întâlnească, undeva lângă Mănăstirea Râmeţ.
Poteca merge o perioadă tot aşa, pe curba de nivel printre copaci şi case fără garduri. De la un moment dat începe coborârea. La început traversez o poiană apoi intru definitiv în pădure. Ies destul de repede aproape de civilizaţie.
Merg spre Cabană Râmeţ ca să recuperez maşina. Pe cele două maluri ale Văii Geoagiului se petrec două scene rupte din două realităţi paralele: pe malul pe care mă aflu eu nişte oameni dansează pe muzica ce răsună dintr-o maşină cu număr de CJ. Nu cred că mai e nevoie să vă spun ce fel de muzică. Pe celălalt mal, la nici 30 de metri de aceştia o mamă căra într-o mână o plasă mare şi în cealaltă o fetiţă. Merg pe o potecă îngustă care probabil le va duce la căsuţa lor izolată aflată undeva deasupra Cheilor Mănăstirii.
Traseul urmat arată astfel:
Cabana Râmeţ - Tecșești - Fața Pietrii - Cabana Râmeţ
Durata: 6 ore
Marcaje:
Cabana Râmeţ - Tecșești - cruce galbenă
Tecșești - Fața Pietrii - nu există marcaj
Fața Pietrii - Cabana Râmeţ -banda roşie
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole