Au trecut ceva ani de când, aflându-mă sub Turnul Eiffel, m-am aplecat pentru a culege câteva pietricele. Bunicul ne povestea cum, aflându-se la Paris după anii războiului a mâncat slană cu ceapă lângă unul dintre picioare. La mai bine de 50 de ani de atunci am avut şi eu şansă de a fi aici. Colecţia de pietricele s-a mai mărit în timp şi a făcut loc lângă ea şi uneia de scoici.

Am luat de sub Turnul Eiffel patru pietre. Una dintre ele am făcut-o cadou.


De la Nisa am mai capturat cîteva pietre...


...dar si scoici.


După mulţi ani am ajuns în Olanda. Lângă Haga, în fostul port pesacresc Scheveningen, într-un noiembrie târziu  am găsit pe plaja aproape pustie nişte scoici lunguieţe, bine şlefuite, în nuanţe pale de maro şi gri.


Alături de ele stăteau şi câteva scoici mici, clasice, însă la fel de bine şlefuite. Paleta coloristică este aceeaşi.


La Malaga am remarcat scoici măricele, cu un aspect comercial foarte bun. Sunt mari, torsionate cu muchii şi canale colorate în nunte de maro în degrade.


Bineînţeles că nu era singurul model. Am mai găsit scoici de un alb imaculat precum şi scoici de culoarea plumbului.


Foarte interesant este şi rezultatul acţiunii îndelungate a apei asupra...sticlei! Pe plajă Barcelonetta erau tot felul de pietricele colorate. Le-am examinat cu atenţie. Amica mea, Cristina mi-a confirmat bănuielile: e sticlă. Deşi o primă examinare te poate duce cu gândul departe.


De Crăciun am primit în dar de la prietenii Andreea, Petre şi fetiţa lor Ana, câteva scoici aduse de la 15000 de km distanţă, tocmai din Noua Zeelandă. Am acasă două scoici mari, albe, cele mai mari din câte am văzut până acum. Exteriorul este aspru la atingere,  colorat în nunate de alb şi gri. Interiorul în schimb este foarte fin. Interesant este şi prezenţa câtorva găurele. De fapt toate scoicile venite din Noua Zeelandă au această caracteristică.



Şi în în final.. o poză de familie: cu scoici şi pietre aduse de departe.