Munții Retezat: Custura, Văcarea, Șaua Tulișa pe ploaie și pe ceață

Data publicării: 15 iul 2016

Ca de obicei odată cu sosirea verii am considerat că e musai să facem o nouă excursie în Retezat. Am ales pentru aceasta weekendul prelungit de Rusalii. Prognozele păreau bune, temperaturile potrivite, ce să mai vorbim, situaţia era ideală. Numai că socoteală de acasă, nu s-a mai potrivit de data asta cu cea de pe munte.

Pentru aceasta tură ne-am strâns patru, numa oameni faini şi cu mare dragoste de munte: Nea Mircea, Leo, Dan şi cu mine. Am plecat din Braşov sâmbătă, dis-de dimineaţa şi undeva în jurul orei 12 am ajuns la Cheile Buții.

Acolo era în plină desfăşurare un concurs de alergare. Deci lume multă, hărmălaie, muzica dată tare şi un DJ pe alocuri neinspirat. Găsim cu greu un loc de parcare, mâncăm câte ceva şi ne punem pe traseu. Indicatorul de lângă cabană era tare optimist şi ne spunea că avem de urcat două ore şi jumătate până la cabana Buta.

Începem urcuşul. Pe drum întâlnim concurenţii aflaţi pe finalul probelor. Îi încurajăm pe fiecare. Stările lor de spirit sunt extrem de diverse:

-unii trec pe lângă tine fără să te bage în seamă, nici nu răspund la salut, la încurajări sau la faptul că le facem loc. Deşi o lege nescrisă a muntelui şi a bunului simţ spune că trebuie să dai prioritate celor aflaţi în urcare.

-altii sunt epuizaţi

-altii sunt accidentaţi

-alti debordează de energie şi aleargă cu entuziasm

-altii sunt demoralizaţi

 

În prima parte urcuşul este destul de abrupt şi ne pune rapid sângele în mişcare. Până la urmă se iese într-o poiană mare unde există un post al arbitrilor de concurs şi un indicator. Deşi până aici am am făcut 45 de minute, indicatorul ne spune că mai avem până la cabana tot două ore şi jumătate. Culmea e că asta avea dreptate.

Din acest moment am început să facem mişto şi expresia “două ore jumate” a devenit laimotivul excursiei.

De la acest indicator se merge o foarte lungă bucată pe drum forestier. Urcăm cam plicitsiți, continuăm să ne întâlnim cu concurenţi care de la o vreme, deşi sunt pe coborâre, nu mai aleargă. Facem un popas mare lângă un izvor.

Peste puţină vreme ajungem în locul numit La Beciuri, unde de regulă parchează maşinile cei care se încumentă să parcurgă motorizat acest drum.


Aici trecem râul şi continuăm o vreme pe lângă copaci. La un moment dat marcajul ne duce pe o scurtătură şi probabil că taie nişte serpentine. Vine o primă repriză de ploaie, sau cel puţin aşa credeam. De fapt au fost doar câţiva stropi mari.

Ţinem marcajul, ne băgăm într-o zonă cu brăduţi mici şi ieşim iarăşi în drumul forestier. De aici, în maxim 5 minute suntem la Cabana Buta. Salutăm oamenii de acolo, ne luăm în primire cameră( 40 de lei / loc ) şi ne odihnim puţin.

Apoi facem o plimbare bonus până la refugiul Salvamont şi mai apoi la Lacul Buta. La refugiu nu mai fusesem până acum, îl mai văzusem însă din zona Vf. Piule. Poiana este foarte faină, cu apă, numai bună pentru pus cortul.

Intrăm în vorbă cu salvamontiştii şi încercam să aflăm pe unde se ajunge la Lacul Buta despre care ştiam că se află undeva mai în sus. După ce suntem lămuriţi începem să urcăm în direcţia unor stânci iar de acolo prindem o potecă foarte clară.

Lacul ni se dezvăluie în curând. Este o adevărată oază de linişte aflată departe de lumea dezlănţuită. Nu suntem însă singurii care profită de acest moment, pe malul lacului se mai găseşte un cioban, fără oi.

Prin vecinătate se mai văd, răzleţ, câteva flori de rhododendron. Peisajul se deschide mult, se vede o parte din traseul pe care îl avem plănuit pentru ziua de mâine. Se vede un vârf care mie îmi este foarte drag, Vârful Custura.

Revenim la refugiul Salvamont şi găsim zona ceva mai animată. Au apărut câţiva montaniarzi care îşi pun corturile. Băieţii ne indică o scurtătură până la Cabana Buta unde savurăm o ciorbă foarte bună. Ca de obicei.

Seara o petrecem stând de vorbă cu cabanierii şi cu ceilalţi turişti. Asta până când asupra noastră se abate o furtună violentă însoţită de grindină.

Dimineaţa în schimb este tare frumoasă. Temperatura e numai bună, cerul senin peste tot. Pe la ora 8 pornim la drum. Planul nostru este să ajungem în Şaua Tulișa, iar treaba asta socoteam eu că trebuie să ne ia vreo 10-12 ore.

Urcăm cu entuziasm în Şaua Plaiului Mic. De aici situaţia nu mai pare atât de roză: bate vântul, creasta din zona Lacului Bucura este dominată de nori.

Ceața învăluie încet şi Vf. Custura, prima ţintă intermediară. În schimb se vede foarte bine culmea Piule-Pleșa.

Începem urcuşul pe un plai domol şi tare fain care probabil în condiţii bune de vizibilitate oferă o grămadă de privelişti.

Ajungem şi la nedoritul moment în care trebuie să intrăm în ceaţă. Marcajul e bun, vizibilitatea e scăzută însă reuşim să urmărim banda roşie fără probleme până undeva sub Vf. Custura. Acolo ne oprim lângă un stâlp şi din cauză că ceaţa era foarte densă, nu vedem continuarea. Încercăm pe mai multe direcţii însă nu mai găsim marcaj. Peste câteva minute o pală de vânt muta o parte din ceata de pe Vf. Custura şi ne permite să îl vedem. Şi vedem şi marcajul. De la stâlpul de care vă aminteam mai sus, se coteşte cam 90 de grade iar apoi, în maxim 5 minute suntem pe vârf. Nu vedem mai nimic în jur. Aici trebuie să schimbăm marcajul, să trecem pe o bandă galbenă.

Facem o scurtă pauză, mâncăm câte ceva şi începem să coborâm prin ceaţă. Cunosc zona destul de bine până pe Vf. Mării, aşa că ne descurcăm să ajungem până acolo. Din păcate marcajul spre Văcărea este rar şi destul de şters. Adăugaţi la asta o ceaţă deasă ca să aveţi un tablou complet.

De aici încolo ne vom baza exclusiv numai pe GPS. Fără el ar fi fost greu să ne descurcăm, mai ales că întâlnim şi nişte limbi de zăpadă care acoperă marcajele. Traseul nu mai are bucăţi abrupte, se merge urcând şi coborând uşor.

Poteca ocoleşte vârfurile Gruniu şi Lazăru. De la un moment dat este clară dar asta se întâmpla până înainte de Vf. Văcărea. Suntem tot cu ochii pe telefon şi suntem întotdeauna atenţi să ne poziţionăm cum trebuie şi să nu ne îndepărtăm prea tare de potecă. Marcaj nu prea mai există.

Într-un final ajungem pe Vf. Văcărea marcat de o momâie. Este tot ceaţă, nu vedem nimic. De aici încolo ştim că ne aşteaptă o bună bucată de coborâre pe lespezi. Pe măsură ce pierdem altitudine ceața se mai risipeşte iar la un moment dat ieşim de tot din ea. Cerul e închis dar se vede destul de mult înspre Tulișa.

Începem lupta cu lespezile, cu găsirea traseului optim. De la moment dat încolo, ca distracţia să fie totală apar şi jnepenii. Deocamdată mici. În dreapta însă e o mare de jnepeni înalţi şi de la un moment dat ştiu că va trebui să ne luptăm şi cu ei.

Trecem de câteva vârfuri intermediare. Vremea pare că se strică, dinspre Munţii Vâlcan se aud tunete şi este evident că ploaia e doar o chestiune de timp.

Ajungem şi la un ultim vârf. De aici nu se întrevede o continuare evidentă. GPS-ul ne spune să o luăm la dreapta. După o probă de înot prin jnepeni demnă de Jocurile Olimpice reuşim să dăm de o potecă cât de cât vizibilă şi de un marcaj ciudat, pătrat alb.

Începe să plouă. Tare. Jnepenii se umplu urgent cu apă. La fel şi noi fiindcă inevitabil trebuie să ne atingem de ei.

Scăpăm de jnepeni, coborâm printr-o poiană mare unde dispare şi marcajul ăla ciudat. Începe să plouă violent. Şi o va mai ţine aşa în 4 ore. Aşa ceva încă nu am mai întâlnit. Poteca ocoleşte Vf. Pilugu Mare.

Din fericire intrăm în pădure unde reîntâlnim marcajul cruce galbenă. Mergem prin ploaie, printre copaci, prin poieniţe şi tot coborâm. Trecem de Vf. Pilugu Mic. La un moment dat aud voci. Nu am halucinaţii, sunt doar doi tineri ascunşi sub un brad.

Intrăm în vorbă, ei au urcat din Petroşani şi au venit peste Tulișa. Ne întreabă de un loc de cort bun. Îi sfătuim să se dea jos de pe munte sau dacă nu, să îl pună cât de repede pot. Locuri de cort prea grozave nu sunt..

Suntem uzi bine, toată lumea are parte de hidromasaj la tălpi. În acest context începem să urcăm spre Curmătura Tulișa. Urcuşul pare greu că deja suntem obosiţi dar nu avem ce face.

În Curmătura Tulișa e o vreme groaznică, ploaie abundentă, vânt puternic şi ceață de te poţi rezema de ea. Nici gând să poţi pune cortul aşa că ne hotărâm să ne retragem. Trecem pe lângă o cruce mare de beton şi facem la dreapta pe un drum care ușor-ușor se transformă în albia unui pârâu ad-hoc.

Coborâm, urcăm, avem şi marcaj destul de bun. Trecem pe lângă o stână. Mai jos de ea e o răscruce. Noi alegem drumul ce părea în stare mai bună. Celălalt arata destul de rău însă cobora mai repede. Din păcate nu am mai stat cu ochii pe GPS şi l-am ratat. Când ne-am dat seama a fost prea târziu.

Coborâm până ajungem pe valea unui râu umflat şi tare nervos. O parte din afluenţii săi inunda drumul forestier fiindcă podurile s-au colmatat. Undeva mai jos avem o surpriză: în pădure se găseşte un bust al lui Gheorghe Tătărăscu, făcut de liberalii hunedoreni, aşa cum scrie pe placă. Constat cu amar că nici prin păduri şi nici pe munte nu mai scăpăm de politică.

Mergem la vale mereu în pas alert. Avem senzaţia că drumul ăsta nu se mai termină. Apa e tot mai mare, momentul în care râul va da pe afară pare doar o chestiune de ore. Ploaia e la fel de puternică. În multe porţiuni sunt două râuri: cel original şi cel format în urma ploii care se întinde pe toată lăţimea drumului.

De la un moment dat apar şi case. Ne adăpostim undeva însă nu prea mult că ne ia frigul. Avansăm şi mai jos întâlnim nişte oameni. Ei ne lămuresc de faptul că suntem la Valea de Brazi, la câţiva km de Uricani şi că mult nu mai este până la drumul principal.

Aşa a fost. Am ajuns la drum şi ne-am ascuns într-o staţie de autobuz. Am nevoie să ajung cumva la Cheile Butii să recuperez maşina.

Vine o maşină şi o oprim ca să aflăm nişte detalii: veştile proaste încep să curgă. Nu mai avem microbuz spre Cheile Buții. Ultimul a fost la ora 19. La Lupeni este inundaţie, circulaţia este închisă. Dar şi o veste bună: cei doi tineri din maşină acceptă să mă ducă până la Cheile Buții, deşi ei mai au de mers doar un kilometru până acasă. Le mulţumesc şi pe această cale. În maşina îmi arata poze cu bucăţi de grindină pozate lângă un ou. Asta ca să ne dăm seama ce urgie a fost acolo.

Într-un final recuperez maşina de la Cheile Buții, vin şi îi recuperez pe coechipieri. Găsim o pensiune lângă Uricani.

Mai au o singură cameră dublă disponibilă că mai au cazaţi şi alţi sinistraţi. Pentru noi nu este nici o problemă, avem salteluţe, izoprene, ne putem înghesui. Din fericire camera a fost mare şi am dormit boiereşte.

La final ce pot zice: a fost o tură de neuitat care musai trebuie repetată şi pe vreme bună. Măcar până pe Vf. Văcărea.

Traseu:
Ziua 1: Cheile Buții - Cabana Buta - Lacul Buta banda roşie - 3 ore şi jumătate
Ziua 2: Cabana Buta - Şaua Plaiul Mic - Vf. Custura( banda roşie ) - Vf. Văcărea - Vf. Pilugu Mare - Şaua Tulișa - Valea de Brazi( banda galbenă veche şi rară ) - 13 ore

 

 

Adaugă un comentariu Înapoi

Abonare RSS Articole Abonare la articole

Comentarii: 1

  • Eduard Munteanu

    18 iul 2016 01:35:25

    O aventură pe cinste, felicitări echipei și povestitorului! Noi am parcurs in 2016 traseul pe o vreme minunata si tot a fost greu! P.S. Marcajul pana in curmătura Tulișa este cruce galbenă

Adăugati un comentariu

Citește și alte articole:

Bogdan Balaban - © Copyright 2006 - 2024