Munții Cernei: Scările către cerul Inelețului
Data publicării: 31 oct 2016
Valea Cernei este fără îndoială unul dintre cele mai spectaculoase locuri din România, în orice anotimp. Din păcate se află cam departe de noi aşa că orice deplasare până acolo ajunge să ne încânte.
Anul ăsta am fost în zona pentru 5 zile. Toamna îşi intrase în drepturi pe deplin. Şi când spun asta nu mă refer doar la întreaga paletă de culori a pădurilor, ci şi la faptul că vremea a fost mai mereu închisă.
Într-o astfel de zi, de după-amiază, ne-am pornit şi noi drumul către celebrele scări de lemn care te duc rapid în satul Inelet. Trecem râul Cerna pe un pod pe cabluri aflat într-o stare excelentă şi începem, fără prea multe introduceri, să urcăm pe nişte serpentine. Urcuşul, deşi nu este istovitor ne duce repede deasupra văii şi din ce în ce mai aproape de pereţii stâncoşi.
Din loc în loc întâlnim plăcuţe de lemn pe care sunt scrise câteva cuvinte cu tematică religioasă.
E clar, pe aici pe undeva trebuie să fie şi celebrele scări de lemn. Le mai văzusem în poze, le mai văzusem la televizor. Mă aşteptam să le găsesc şubrede şi puţin alunecoase. Dar nu a fost aşa. În drum Ramona culesese nişte mure. La baza celor patru scări de lemn există o o măsuţă cu băncute unde ne oprim pentru a le savura.
Pun mâna pe prima scară. Dintr-o dată toate emoţiile s-au risipit. Scare e zdravănă, solidă şi trebuie să faci ceva eforturi să o mişti. Începem urcarea, încet, cu răbdare şi grijă. Cele 4 scări te ajută să urci rapid o diferenţă de nivel importantă, o apreciez undeva la 50 de metri. Taman când urcăm ultima şi cea mai lungă scară, pe Maria o apucă veselia şi începe să se mişte în stânga şi dreapta în spatele meu, în rucsacul port-bebe. Încerc să o fac să se liniştească şi, culmea, reuşesc.
După ultima scară urmează alte câteva trepte din piatră iar după câteva minute există un loc de popas aflat la marginea unei poieni. Ne tragem sufletul, şi eu şi Maria.
De aici credeam că am scăpat de serpentine, dar nu a fost aşa. Poteca merge o perioadă mai drept până prinde o muchie, apoi îşi începe urcuşul până la marginea unei păduri unde suntem întâmpinaţi de o poartă şi de un gard. Poarta e deschisă şi avem grijă să o închidem aşa cum ne roagă proprietarul pe un panou scris.
Dan Ionescu ne spune că, urcând mai repede, a fost atacat de trei dulăi mari şi, de frică, a luat-o la vale până ne-a întâlnit pe noi. În gaşcă mai mare sunt mai uşor de înfruntat. La auzul acestei veşti, Dan Chiriţă începe şi îşi face provizii de pietre, eu voi încerca să mă bazez pe beţele de schi.
Urcăm scurtă vreme prin pădure şi ieşim într-un loc minunat de belvedere marcat cu o troiţă şi cu băncuţe. Sunt absolut sigur că în condiţii de vreme bună acest punct de belvedere este fantastic. Pe mine m-a impresionat şi acum. Undeva jos, departe se ghiceşte şoseaua către Baia de Aramă, pe dealurile vecine se mai zăresc nişte case răsfirate.
Mai avem un ultim hop, o pantă mai consistentă care ne va duce la bisericuţa din Ineleț. Deşi în linie dreaptă nu e mult suntem încetiniţi drastic de apariţia unor pomi fructiferi încărcaţi cu mere, pere şi nuci. Toate cu un gust ireal de bun, cu arome pe care cu greu le mai găseşti la oraş. Toată lumea degusta aceste delicatese.
În sfârşit, se aude lătrat de câini. Ne pregătim de confruntarea decisivă cu dulăii cei temuţi. Suntem încruntaţi, determinaţi, motivaţi să nu îi lăsăm să se atingă de noi. Dulăii mari şi înfricoşători s-au dovedit nişte căţeluşi de talie mică, destul de cumsecade de altfel, cu care ne-am şi impretenit repede. Dan Ionescu a devenit ținta ironiilor după acest episod, se înţelege.
Ne oprim la bisericuţă. E o clădire simplă, uimitor de simplă, în care te poţi simţi mai aproape de cer şi de Dumnezeu. În jurul ei se găseşte cimitirul, destul de mare, zic eu. Remarc o mulţime de coroane din plastic. Oamenii de aici au fost practici: or fi coroanele de plastic mai inestetice însă cu siguranţă au o durabilitate mai mare.
Satul Inelet, că multe alte sate de munte, nu a scăpat nici el de fenomenul depopulării în ciuda peisajului de basm în care se găseşte. Viaţa în munte este grea, plină de privaţiuni şi există din ce în ce mai puţini oameni dispuşi să ducă stilul de trai al bătrânilor de aici.
Începe să plouă şi după un scurt moment în care facem o poză de grup în fata bisericuţei, începem să coborâm tot pe unde am urcat. Bineînţeles că iară trecem pe lângă copacii generoşi încărcaţi de mere şi pere. Ploaia şi vântul nu ne-au putut împiedica să nu ne oprim să şi mai sărim după câte un fruct. Am încercat să le culegem şi prin metode artizanale, gen înadit beţele de schi şi aruncat.
Ploaia face poteca uşor noroioasă şi pe locuri alunecoasă. Ajungem cu bine la scări şi începem coborârea. Aici parcă am şi mai multă grijă fiindcă treptele sunt uşor alunecoase. De data aceasta Maria stă cuminte în spatele meu privind impasibilă coborârea. Toată lumea ajunge cu bine la baza scărilor însă partea grea acum începe. Poteca devine şi mai alunecoasă şi ca să evităm noroiul mergem mai mult pe iarbă.
Când trecem Cerna şi ajungem la maşină plouă de-a binelea însă acum nu mai contează. O luăm pe Maria din rucsacul-portbebe şi o punem la adăpost în maşină. Ne deplasăm la Băile Herculane, la pensiune, unde ne aşteaptă o ciorbă caldă şi bună gătită de Leo, cel mai talentat bucătar dintre noi.
Traseu:
Valea Cernei - Scările de Lemn - Bisericuţă din Ineleț şi retur
Marcaj: Triunghi roşu
Durata: 3 ore
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole