Anul 2002 avea să aducă o relaxare a relaţiilor României cu Uniunea Europeană. Trecerea în spaţiul comunitar se face de acum mai uşor pentru că nu mai este nevoie de viză. Am profitat de această situaţie şi iată-mă la drum.  

Am plecat din Braşov pe la ora 19. Pină la graniţă, nimic doesebit. În tren am întâlnit un domn din Cehia care venea în România de 30 de ani şi cunoştea foarte bine ţara noastră. Fusese pe munţi, la mare. Anul acesta fusese cu o barcă pneumatică pe Mureş. Vorbea româneşte stricat dar suficient de bine ca să ne putem înţelege. La graniţă am dat de vameşii români care sunt cum sunt: nepoliticoşi, iţi vorbesc de sus pe un ton răstit. Pe câţiva pasageri i-au dat jos din tren, probabil ca să le dea şpagă, pentru că după aceea i-au lăsat să se urce. Trenul a stat în vamă foarte multă vreme. La controlul făcut pe partea ungară totul a decurs mult mai repede şi mai civilizat. Am ajuns la Budapesta pe la ora 5 dimineaţa. La megafon se anunţase în limba maghiară că trebuie să ne urcăm într-un alt tren pentru a ajunge la Viena. Noroc că cineva din vagon a înţeles şi a spus tuturor acest lucru. Ne-am mutat repede în celălalt tren, care a şi plecat.

 

În trei ore am traversat toată Ungaria şi am ajuns la graniţa cu Austria. Aici controlul paşapoartelor se face în timpul mersului aşa că n-am mai pierdut vremea. Grănicerii austrieci au venit cu un laptop şi au trecut repede datele de pe paşaport. Austria mi s-a părut cea mai bine organizată ţară dintre cele pe care le-am vizitat. Satele erau de o frumuseţe rară, foarte curate, drumurile erau asfaltate şi la fiecare casă se găsea câte o maşină. Unele case aveau şi piscină, deşi nu aveau dimensiuni mari. Pe câmp culturile erau îngrijite; la întoarcerea în Romania am avut senzaţia că ţara noastră e părăsită.

Pe la 9 dimineaţa am ajuns la Viena. Prima grijă a fost să mă interesez la ce oră aveam trenul spre Paris. La biroul de informaţii mi s-a dat gratuit şi un mers al trenurilor internaţional. Cel de acolo mi-a subliniat trenul pe care trebuia să-l iau. Următorul pas a fost acela de a cumpăra abonamente valabile o zi pe toate mijloacele de transport în comun, respectiv tramvaie, autobuze şi trenul urban ( un fel de metrou care merge când pe sub pământ, când pe deasupra ). În Viena există şase linii de metrou, numerotate U1-U6. Trenul urban este foarte modern şi confortabil şi circulă cu mare viteză. Compania de transport locală se numeşte Vienna Line. Cu puţinele mele cunoştinţe de germană am reuşit să mă înţeleg cu vânzătoarea care nu ştia engleză şi am luat abonamentele. La urcarea în primul mijloc de transport acestea se introduc într-un fel de compostor. Acesta ştampilează data şi ora, iar abonamentul este valabil 24 de ore de la ora ştampilată.

La Viena vremea a fost închisă în acea dimineaţă. Am luat tramvaiul 52 care urma să ne ducă spre Schonbrunn, fostul palat imperial, acum un imens muzeu. Tramvaiul merge încet pe străduţele înguste, are opriri dese, iar vatmanul anunţă numele staţiilor şi obiectivele turistice care pot fi vizitate ( de exemplu Muzeul Tehnic ).

Ne dăm jos în faţa palatului Schonbrunn, mâncăm câte ceva în staţie, apoi intrăm în curtea imensă din faţa palatului. Odată cu noi apare şi ploaia. Intrăm în muzeu şi optăm pentru turul imperial, un traseu ce trece prin 40 de camere din cele peste 1000 câte avea palatul. Înăuntru primim un fel de ghid sub forma unui telefon celular în care ascultai explicaţii privind camera în care te aflai ( în una din limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă şi bineînţeles germană ).

Palatul e impresionant prin dimensiuni, interiorul său este însă net inferior Castelului Peleş. Am văzut şi lucruri interesante cu ar fi apartamentul Mariei Tereza, al Împăratului Franz-Josef . Printre altele împăratul beneficia şi de o baie care arăta, acum 200 de ani, mai bine decât arată băile din ziua de azi; avea closet, avea cadă şi pe deasupra regia termo din Viena furniza apă caldă non-stop.

Am mai văzut costume purtate în epocă, salonul de primire al oaspeţilor, camere secrete, un lift, obiecte de artă, arme. În spatele palatului se află fostul domeniu imperial, de fapt nişte grădini uriaşe, care adăpostesc astăzi grădina zoologică, un labirint făcut din gard viu, un mausoleu uriaş aflat pe culmea unui deal din spatele castelului, de unde avem panorama capitalei Austriei. Tot în spatele castelului se află o mare suprafaţă pe care sunt flori, plantate şi aranjate cu măiestrie care, dacă le vezi de undeva de sus, vei observa că sunt aşezate simetric şi pe margine este desenat steagul Austriei cu flori roşii şi albe, o splendoare!

La capătul acestei zone cu flori şi gazon se află o fântână arteziană de mari dimensiuni. Pe părţile laterale ale acestei fântâni încep serpentinele care te duc la mausoleu. Diferenţa de nivel este destul de importantă, după aprecierile mele 100 sau 150 de metri. În faţa şi în spatele mausoleului se află câte un lac populat din belşug cu raţe sălbatice. Mausoleul are în vârf simbolul regal austriac, un vultur (cioară??) cu aripile desfăcute pană la jumătate.

Plecăm de la palat spre centrul oraşului, pe Ring. Ringstrasse este o stradă ce înconjoară centrul oraşului şi cuprinde în interiorul său aproape toate monumentele importante ale Vienei cum sunt Catedrala Sf. Ştefan, complexul de palate Hoffburg, Opera. Trenul urban ne lasă în Piaţa Ştefan lîngă catedrală. Aceasta este unul din cele două lucruri care m-au lăsat cu gura căscată ( celălalt este Piaţa San Marco din Venezia). Catedrala are dimensiuni impresionante ( e construită în stil gotic ). Pe exterior, ca şi pe inteior se află o dantelărie de sculpturi. Catedrala are culoarea neagră, iar turnul cred are o înălţime de peste 100 de metri. Lîngă ea se află trăsuri trase de cai cu care, dacă-ţi dă mâna, poţi să te plimbi. Interiorul este ceva de vis. Pe lângă dimensiunile colosale, te impresionează sculptura în piatră: scene biblice, sfinţi, Iisus Christos, sculptat în piatră. Este ceva fantastic, e greu de descris senzaţia pe care o trăieşti când intri aici. Am avut parte şi de un mic concert de orgă, pentru că organistul făcea repetiţii.

După aceea ne-am plimbat pe Grabberstrase, o stradă pietonală largă. Pe margine plin de restaurante, terase, baruri, fast-food-uri, dar şi magazine elegante şi chiar bănci. Clădirile sunt impresionante, toate par construite în acelaşi stil, aranjarea lor e perfectă. La capătul acestui pietonal începe complexul de palate numit Hoffburg. Aici se găsesc o mulţime de palate, o parte din ele adăpostind astăzi muzee. Tot în acest complex se găseşte şi Biblioteca Naţională. În faţa bibliotecii se află statuia ecvestră a lui Napoleon. Statuia este înalță cam de vreo 4 metrii şi se sprijină doat pe copitele din spate ale calului. În coada calului a fost turnat plumb ca satatuia să stea în echilibru. La gândul că statuia ar putea cădea într-o zi, autorul ei a înnebunit. Tot aici se mai află statuia Mariei Tereza, sculpturi cu personaje din mitologie în pereţii palatelor.

Viena este genul de oraş în care te plimbi aiurea şi găseşti tot timpul câte ceva de văzut. Şi iată tot plimbându-ne aşa am dat de două replici ale templelor antice greceşti şi de sediul Parlamentului Austriei. Acesta este un palat comparabil prin dimensiuni cu Casa Poporului, cu deosebirea că sediul Parlamentului austriac se integrează perfect în peisajul plin cu palate din Viena. În piaţa din faţa Parlamentului era în desfăşuare un festival de film. Acolo era un ecran gigant iar în piaţă era plin de scaune de lemn.

Tot plimbându-ne noi prin Viena ajungem la o altă biserică gotică. Aceasta însă nu se poate compara cu Catedrala Sf. Ştefan decât în exterior. În interor pereţii sunt goi, nu există sculpturi aşadar impresia nu este atât de puternică. Aici am avut norocul să vedem o expoziţie având ca temă Tibetul. Am văzut o mulţime de fotografii, de haine tradiţionale tibetane, unelte şi scule, arme şi evident din tot acest peisaj nu putea lipsi fotografia lui Dalai-Lama, liderul spiritual al tibetanilor căruia îi era dedicat un articol.

Ne-am întors apoi în Piaţa Sf. Ştefan şi după vreo 10 minute de mers pe jos am ajuns pe malul Dunării. Dunărea e mică şi murdară la Viena. Pe apele sale circulă vaporaşe care sunt cam goale. Cheiul este foarte frumos amenajat. Pe aici nu este voie să se circule decât cu bicicletele. În Viena bicicleta este un mijloc de transport extrem de popular. Există benzi speciale pentru biciclişti, semafoare speciale, ce mai: bicicleta are aceleaşi drepturi ca orice alt autovehicul. Şi apropo de autovehicule, aici am văzut cei mai disciplinaţi şi răbdători şoferi. Oraşul este evident aglomerat dar nu auzi niciodată claxoane. După ce ne-am odihnit şi am mâncat pe malul Dunării ( cum l-o fi inspirat apa aia jegoasă pe Strauss nu ştiu ! Poate că nu era aşa poluată ) ne-am dus la gară unde ne-am urcat în tren cu destinaţia Paris. Austriecii sunt extrem de grijulii cu trenurile lor. Toate par scoase din cutie. Vagoanele sunt vopsite cui roşu şi gri având un aer foarte optimist. Înăuntru e curat iar fotoliile sunt extrem de confortabile.
 

Trenul a plecat pe la ora 20 cu 5 minute întârziere. Naşul austriac ne-a dat o foaie în care ni se spunea în ce staţii opreşte trenul. Am dormit bine pană când am fost trezit de o vocea controlorului care mi-a amintit de nazism şi de formaţia Rammstein. Eram la o jumătate de oră de Munchen. Speram să văd gara măcar( era noapte ). Am adormit la loc.

Peste alte două ore iarăşi suntem controlaţi de bilete. Nemţii ăştia au o precizie fantastică. Din două în două ore m-am trezit din somn, speriat de vocea nemţească a naşului. Între timp a apărut în compartiment o tipă care cred că era ceva arăboaică. Vorbea germană. A dat un telefon şi a vorbit într-o limbă pe care n-am auzit-o niciodată. În Occident am aflat că te poţi urca în tren şi fără să ai billet. Biletul se cumpără de la naş, nu este un bilet cu suprataxă şi nici nu te amendează nimeni. Am văzut cum arăboaica (?) şi-a cumpărat bilet din Germania pînă la Paris de la naş.

După ce am scăpat de teroarea naşilor nemţi am dormit bine şi m-am trezit în Franţa undeva lângă oraşul Nancy. Cu ocazia acestei călătorii am văzut ce înseamnă expresia a merge ca trenul. Trenurile occidentalilor au o viteză superioară celor romaneşti, viteza ajunge în jurul la 160 km/h. Oraşul Nancy, văzut din tren, pare frumuşel, plin cu străduţe înguste şi clădiri cu iz medieval. Trenul stă în gară doar două minute. După încă două ore ajungem la Paris - Est în jurul orei 11.

La Paris, ca şi la Viena, ne-am luat abonament de transport doar ca valabil două zile. Abonamentul permite călătoria cu metroul, autobuzul şi RER-ul. RER este un tren de suprafaţă care face legătura cu suburbiile Parisului cum ar fi de exemplu Versailles. Mergem la centrul de informare turistică. Acolo un negru ne dă o hartă cu Parisul pe o faţă, cu liniile mijloacelor de transport pe cealaltă faţă. Aveam de gând să mergem la Marsilia. Negrul ne spune să mergem în staţia Paris - Gare de Lyon şi ne explică cum se ajunge acolo cu metroul. În Paris există 14 linii de metrou care acoperă practic tot oraşul Luăm metroul şi ne dăm jos în staţia Bastilia. Această staţie de metrou se află pe un pod ce traversează un canal secundar al Senei. De aici schimbăm metroul şi avem o surpriză. Vine un metrou ceva mai modern având roţi de fier dar şi nişte roţi mari, de cauciuc. Acest metrou e ca o ramă electrică, pentru că nu are vagoane şi e foarte interesant să-l vezi cum se strecoară şi cum se încolăceşte pe sub pământ.

Ajungem în Paris-Gare de Lyon. Ne ducem la bilete. Pină la urmă ne cumpărăm un bilet la Nisa, la TGV ( tren de grande vitesse ). Apoi mergem să căutăm cazare. Ajungem într-un cartier de la periferie, lângă Stade de France, în Saint-Denis, puternic populat cu negri. Hotăram să ne întoarcem şi să căutăm ceva pe lîngă gară. Găsim repede ceva destul de convenabil. Ne instalăm, facem duş şi ne urcăm în merou.

Trecem cu metroul Podul Bir-Hakim şi ne dăm jos în vecinătatea Turnului Eiffel. Cu toată înălţimea pe care o are Turnul Eiffel nu prea se vede din Paris decât atunci când te afli relativ aproape de el. Dimensiunile sale sunt impresionante: 320 de metri înălţime. Pilonii pe care se sprijină sunt aşezaţi după punctele cardinale. Arcadele sunt uriaşe. Pilonii sunt prinşi în nişte blocuri mari de ciment. La televizor, sau în poze nu-ţi poţi da seama cât de impunător este. Urcarea se face fie pe scări, dar acest lucru nu e permis decât pentru primele două etaje, fie cu liftul.

Alegem, din motive materiale, să urcăm pe scări. Ajungem la etajul I aflat la o inăilţime de 95 de metri. Aici este cafenea, restaurant, terasă şi loc de plimbare. Pe exterior sunt scrise numele celor mai de seamă savanţi francezi; mie îmi atrag atenţia numele matematicienilor. Mergem de jur împrejur. Din loc în loc sunt panouri în care ţi se explică ce sunt clădirile pe care le vezi.

Spre exemplu ne este indicat Domul Invalizilor unde se află mormântul lui Napoleon, Cartierul Parc-des-Princes, la Defence ( un fel de Manhatan al Parisului, o zonă cu zgârie-nori.). Facem o mulţime de poze. Tata nu vrea să urce la etajul II( are rău de înălţime ). Urcatul pe scări în Turnul Eiffel e ceva destul de sinistru. De căzut n-ai cum să cazi, scările metalice au inclinaţie cam 45 de grade şi sunt flancate de un gard metalic de 2 metri. Spun că e sinistru deoarece se simt vibraţii atunci când lumea urcă sau coboară. Aşadar urc singur pină la etajul II, aflat la 140-150 de metri deasupra Pământului. Priveliştea e mai impunătoare de aici, totul capătă o altă dimensiune.

La etajul II se află un fast-food şi mai multe magazine de suveniruri, bancomate şi două calculatoare prin care poţi accesa Internetul (dacă ai card de acces). Tot aici, chiar în mijloc este o deschizătură prin care se poate privi direct în jos. Oamenii de sub Turnul Eiffel par nişte gâze, nişte insecte pe nisip. Mai fac poze. De aici şi pină în vârf nu e voie să urci pe jos. Trebuie să iei liftul. Aşa că mă cobor la etajul I unde îl găsesc pe tata stând de vorbă cu un coleg mecanic din Braşov. Era să uit: Turnul Eiffel a fost renovat în 1983. Atunci s-au montat şi lifturile. Arată impecabil. Mă aşteptam să văd nişte fiare ruginite, dar pare proaspăt vopsit. Ne dăm jos, se face seară. Am stat cocoţaţi 2 ore. Trecem Sena şi stăm un pic în faţa Ministerului Apărării. Admiram o fântână arteziană gigantică unde există şi jocuri de apă. Ne uitam pentru ultima oară la Turnul Eiffel. Ne băgăm din nou în metrou şi ajungem în Place Charles de Gaulle Etoille.

La ieşirea din metrou vedem Ambasada României, aflată într-o clădire albă extrem de frumoasă. Nici o altă ambasadă nu se mai află aici. Mergem al Arcul de Triumf aflat în mijlocul acestei pieţe uriaşe. Aici este un sens giratoriu în care se adună douăsprezece mari bulevarde, cel mai celebru fiind evident Champs-Ellysees. Arcul de triumf este o construcţie impunătoare. Replica sa de la Bucureşti este doar o glumă. Arcul conţine sculpturi pe pereţii exteriori, tavanul este de asemenea sculptat şi casetat, iar jos arde o torţă în memoria soldaţilor francezi. Este deja destul de târziu. O pornim în jos pe Champs-Ellysees. Aici, la marginea unui trotuar lat de 30 de metri se află magazine de un lux deosebit, restaurante, parfumerii, ce mai, de toate. Am intat în magazinul Mercedes, într-un magazin de patiserie de unde am luat baghete ( nu se prea găseşte pâine), la Swiss Watches, la o parfumerie, la un magazin de haine. Totul este foarte scump. Ne întoarcem la hotel.

A doua zi dimineaţa, scularea şi plecarea la Luvru. Luvru este un palat gigantic cu o multe corpuri, având câteva nivele. Intrăm în Curtea pătrată ( Cour Carre ). Trecem printr-o poartă şi ajungem în faţa piramidelor de sticlă înconjurate de apă. Piramidele mi se par bine ancorate în peisajul sobru al palatului. Din punct de vedere practic sunt extrem de folositoare. De fapt pe aici se intră la muzeu. Se coboară în piramidă şi ajungem într-un hol mare de unde ţi se dau hărţi ale Luvrului şi se intră la muzee şi la expoziţii.

Prima dată intrăm într-o zonă cu expoziţii de sculptură din vremea antică. Aici o vedem pe Venus din Milo. Vedem de asemenea sculpturi înfăţişând zei, zeiţe, filosofi şi chiar personaje biblice. Trecem apoi la partea de pictură. Alegem sectorul picturii italiene şi spaniole. Tablouri estraordinare, pictate de marii maeştri ai Renaşterii pot fi admirate de o parte şi de alta. Majoritatea vizitatorilor trec însă în viteză pe lângă ele ducându-se glonţ la Gioconda. Am ajuns şi noi la ea după vreo oră de privit sculpturi şi încă două ore de privit tablouri. Este într-adevăr ceva deosebit. În jurul tabloului lume adunată ca la urs. Mie insă mi-a plăcut cel mai mult un tablou de dimensiuni mari înfăţişând toate monumentele Romei antice pe care de altfel l-am şi fotografiat. Trecem apoi pe lângă colecţia de obiecte egiptene ( sunt multe astfel de obiecte la Luvru ) şi ajungem la sectorul dedicat picturii franceze. Aici se găsesc tablouri de timensiuni mari ( 4-5 metri înălţime, 20-25 metri lungime). Pe aici mai mult ne plimbăm pentru că începem să fim presaţi de timp. Ieşim din Luvru după ce cred că am făcut pe jos alţi câţiva kilometri. În total am stat 5 ore.

Mergem pe malul Senei spre Ile de la Cite, insulă unde se află catedrala Notre Dame. Pe chei sunt vânzători ambulanţi. Anul acesta municipalitatea a amenajat şi o plajă cu nisip şi palmieri. Catedrala este construită în stil gotic dar cu toate acestea nu impresionează prin înălţime. Intrăm. Înăuntru, nimic impresionant. Nu am mai găsit lucrăturile de la Domul Sf. Ştefan din Viena. Totuşi am avut parte de ceva impresionant. La acea oră în biserică se pregătea un ceremonial legat de venerarea coroanei de spini a Mântuitorului. Pe acompaniament de orgă cânta o soprană. Acustica este deosebită. Vocea te emoţionează. Preoţi şi cardinali aduc coroana care astăzi nu mai e de spini, ci este îmbrăcată în aur. A fost ceva extraordinar, ce cu nu va fi uitat. Toată această feerie a durat cam o oră. Trebuia să ne trezim nu de alta dar pleca trenul. Ne-am luat bagajele şi ne-am dus la Paris - Gare de Lyon; clădirea gării este foarte mare, foarte pictată şi foarte funcţională. Pe la ora 19 eram în TGV.

Iată-ne în TGV la clasa I ! Avem locuri la mijlocul vagonului. TGV este nu numai un tren de mare viteză, ci şi un tren luxos. Fotoliile sunt asemănătoare, cred, cu cele din avion, se pot regla de la un buton mai în faţă sau mai în spate. Fiecare călător beneficiază de o lampă pentru citit. Am avut norocul să ni se dea nişte locuri la mijlocul vagonului, unde aveam şi o masă mare în faţă. În consecinţă ne-am scos castroanele şi am mâncat musli cu linguriţa.

În TGV există curent electric la 220V. Un tip a venit cu un laptop, l-a băgat în priză şi a început să lucreze. Baia din TGV este de asemenea ceva deosebit. Totul este digital, de la deschiderea - închiderea uşilor pînă la trasul apei, spălat şi uscat de mâini. Trenul atinge viteze de 300 km/h, este o senzaţie extraordinară. Practic e greu să priveşti pe fereastră şi să te uiţi aproape.

Când din sens opus vine un alt TGV atunci ai senzaţia că trenul în care te afli a fost lovit te ceva pentru că se aude un zgomot puternic şi tremul face un balans pe lateral. Altfel deşi viteza este ameţitoare, TGV-ul merge lin. La urcare am primit o revistă ce ne povesteşte despre TGV. Însoţitorul de vagon este foarte amabil şi manierat. E plăcut surprins să afle că suntem din România. TGV-ul a parcurs 1100 de Km în 5 ore. Şi iată-ne ajunşi la Nisa la ora 0:30. De la Marsilia şi pină la Nisa trenul a mers pe malul Mării Mediterane trecând prin staţiunile de pe Coasta de Azur.
 

La Nisa am dormit în gară. Dimineaţa în jur de şase am pornit spre plajă. Am coborât, preţ de o jumătate de oră străduţe strâmte. Iată şi plaja, iată şi marea limpede şi albastră. Plajă pe coasta de azur nu are nisip! E plină de bolovani. Pe plajele hotelurilor de lux există şezlonguri şi un fel de mochetă care te duce pană să intri în apă. Mediterana este caldă şi se adânceşte brusc. Ne aşezăm pe nişte scaune. Soarele nu răsărise încă. Spre deosebire de Marea Neagră pe Coasta de Azur soarele nu răsare din mare pentru că marea se află spre vestul malului. Cu toate acestea farmecul rămâne acelaşi. Ziua de la Nisa a fost ca o zi de plajă, mai mult am lenevit. Ne-am şi plimbat însă printre palmieri. După o lungă plimbare pe jos (în care am trecut şi prin piaţă) am ajuns la Montecarlo în zona portului. Frumos, din păcate eram aşa de obosiţi şi afară aşa de cald încât nu ne-am mai pus pe plimbat şi pe acolo. Ne-am întors pe plajă. Spre seară eram în gară urmând să luăm trenul spre Roma. Gara din Nisa este traversată pe deasupra de şosele suspendate aflate la o înălţime apreciabilă. A fost pentru prima dată când am văzut aşa ceva.

 
De departe drumul între Nisa şi Ventimiglia(Italia) a fost cel mai frumos. Era ora inserării. Trenul merge destul de încet pe malul Mediteranei. Pe o parte este mare, pe cealaltă munte golaş, numai stânci. Trenul merge prin tunele scurte revenind apoi pe malul mării. Intrăm într-un tunel mare, ce avea să se dovedească foarte lung şi care era foarte lat. Tunelul era săpat într-un munte destul de înalt. Stăteam cu geamul deschis. Mergem, mergem prin tunel, aveam impresia că nu se mai termină. Deodată în beznă apăru o zonă foarte bine luminată. Era gara din Montecarlo, aflată chiar în tunel. Trenul nu stă mult aici. Ne continuăm drumul prin tunel şi ieşim în Italia, la Ventimiglia, un orăşel tiplic mediteranean, construit pe verticală; Casele păreau că sunt una peste alta, fiind construite pe muntele acela stâncos şi înalt. În Italia spectacolul străzilor sâmbătă seară este deosebit. În Franţa odată cu lăsarea serii nu mai era nimeni pe stradă. Aici era plin, iar italienii petreceau de numa-numa în discoteci, parcuri de distracţie şi cluburi. De aici încolo nu mai sunt multe spus. Am mai văzut încă o gară aflată într-un tunnel, la San Remo. Apoi am dormit bine. Trenurile italiene se pare că au împrumutat câte ceva din însuşirile italienilor. Sunt zgomotoase! Zgomotul provine fie de la sistemul de frânare, fie de la sistemul de climatizare. După cum spuneam am dormit bine. M-a mai trezit scârţaitul roţilor la Pisa, Livorno şi într-un mare oraş cu multe lumini care bănuiesc să fi fost Genova. La 6 dimineaţa suntem la Roma, în gara Roma Termini. Temperatura: 29 de grade.

Primul contact cu Roma este, ca în fiecare mare oraş, gară. Gara Roma Termini este cea mai mare gară pe care am văzut-o pînă acum. Ocupă o mare suprafaţă, are foarte multe linii. La subsol există un centru comercial şi două linii de metrou. În faţa gării este iarăşi un spaţiu mare destinat autobuzelor.

Ca în fiecare mare oraş, ne facem abonament valabil o zi. Apoi căutăm şi găsim repede un hotel ieftin. Aici avem în cameră frigider, care este foarte bine venit pentru că la Roma este foarte cald încă de dimineaţă. Facem duş şi plecăm spre Vatican. Luăm metroul. La Roma există doar două linii de metrou care se intersectează la Termini. Metroul acesta este mult mai urât decât cel de la Bucureşti, vine destul de rar ( 10-15 minute ), şi este aglomerat.

Ajungem la Vatican în jur de ora 10. Este duminică şi Piaţa San Pietro este plină de oameni. Piaţa este foarte mare şi este străjuită de jur împrejur de coloane înalte. Pentru a intra în biserică trebuie să trecem prin două filtre. Am fost neinspirat pentru că m-am îmbrăcat cu pantaloni scurţi. Afară erau 37 de grade. Nu pot intra. Intră doar Gogo şi se urcă cu liftul pe cupola bisericii. Eu aştept în Piaţă. Între timp la megafon se anunţă în mai multe limbi că papa, aflat atunci în Canada, va vorbi în direct. Şi într-adevăr peste câteva minute auzim vocea papei care ţine să-i salute printre alţii şi pe cei aflaţi în Piaţa San Pietro din Roma. Gogo iese din biserică şi-mi spune că este deosebit de frumoasă şi că trebuie neapărat să o văd şi eu. Ne întoarcem la hotel. Îmi iau nişte blugi negri. Căldura este mare. Dar la Roma există peste tot fântâni arteziene cu apă rece ca gheaţa. Şi am băut multă apă în ziua aia.

Ajungem din nou la Vatican. Basilica San Pietro are dimensiuni impresionante. Imediat după ce intrăm, vedem Pieta, o sculptură a lui Michelangelo, reprezentând pe Maica Domnului ţinându-l în braţe pe Iisus mort. Impresionează durerea în marmură roşie de pe chipul Maicii Domnului. Biserica are o înălţime mare cam 30-40 de metri. Peste tot sunt sculpturi reprezentând sfinţi şi mai ales papi. Figura lui Iisus apare doar în Pieta şi încă într-un tablou. În mijlocul basilicii se află un baldachin uriaş. Sub el se află moaştele Sfîntului Petru. Spre deosebire de obiceiurile noastre, moaştele nu pot fi atinse. La ele se coboară pe o scară de marmură. Accesul însă este interzis.

La un moment dat găsesc o scară ce duce la subsolul bisericii. Aici se află mormintele papilor, morminte simple dar şi unele pline de grandomanie. Se văd şi moaştele Sfîntului Petru. Ieşim din biserică şi stăm de vorbă cu un om de ordine. Acestă ne îndrumă spre basilica San Paolo. După o lungă călătorie cu metroul ajungem acolo. Biserica are dimensiuni mai reduse decât cea de la Vatican, are mult mai multe picturi. Aici avem surpriza să auzim un preot vorbind româneşte cu alţi romani, stabiliţi în Italia. La biserica San Paolo se află moaştele Sfîntului Apostol Pavel.

Plecăm de la biserica San Paolo şi ne plimbăm pe străzi. Plimbarea la Roma este fermecătoare. Clădirile au la capete plăci de ciment mari pe care sunt scrise numele străzilor. Ai impresia că acele clădiri sunt acolo de două mii de ani. Clădirile sunt mari, dar, spre deosebire de Viena unde totul este unitar, aici clădirile sunt vopsite în diferite culori şi multe sunt murdare. Ajungem spre seară la Fontana di Trevi, o mare fîntînă arteziană. Din zeii mari sculptaţi în piatră curge o apă rece. Aruncăm câte un bănuţ, cu speranţa că vom mai reveni acolo.

Se spune că la Roma se găseşte cea mai bună îngheţată din lume, numită gelato. Aşa că nu puteam rata ocazia. În Italia există magazine specializate numai pe îngheţată. Iau o îngheţată piccolo (mică) , vorba vine, că m-am chinuit mult pînă am terminat-o. Există şi îngheţată etajată. Se pune îngheţata într-un cornet mare, peste ea se mai pune incă un cornet mare cu îngheţată şi apoi incă un cornet mare de îngheţată. Am văzut pe cineva cumpărând aşa ceva, dar nu-mi imaginez cum poate cinava să mănânce atâta îngheţată.

Nimerim într-un centru de informare turistică. Aici se află cărţi, hărţi, un minicinematograf, computere de unde poţi afla totul despre Roma antică. Am ales computerul, evident. Aici există o grămadă de informaţii, însoţite de fotografii şi filme despre Roma antică, despre Împăraţii romani. Am văzut o reconstituire a Romei antice. Pot spune că Roma antică era mai frumoasă decât Bucureştiul de astăzi. Romanii se pare că se gândiseră la toate. Aveau canalizare, apeducte, băi, ce mai, tot confortul occidental. Se înnoptează aşa că ne grăbim spre hotel. Se pare că străzile nu sunt sigure. Peste tot mişună carrabinierii, cred că încă sunt probleme cu mafia.

A doua zi începe cu o vizită la gară, pentru a vedea când avem tren spre următoarea destinaţie, Florenţa. Mergem apoi pe Via Cavour în centrul Romei Antice. Aici găsim un monument impresionant, Pantheonul, care astăzi găzduieşte Museo del Resorcimento. Aici se află o colecţie impresionantă de uniforme şi arme. În faţa Pantheonului se află o statuie imensă, aproximativ 16 metri înălţime, a regelui Victor Emanuel. De asemenea din vârf avem o imagine panoramică a Romei. Părăsim Pantheonul şi ne îndreptam spre forurile imperiale.

Mai întâi vizităm forul lui Traian, care este cel mai mare şi cel mai bine conservat. Vedem şi Columna, aflată în restaurare şi vedem şi pe daci. Ne plimbăm apoi prin celelalte foruri imperiale din care insă nu s-a mai păstrat mare lucru. Ne atrag atenţia două arce de triumf de dimensiuni mici dar care seamănă bine cu cel de la Paris. Aceste arce şi un templu sunt singurele construcţii intacte rămase în picioare. La forurile romane, printre ruine se află multe pisici. Pisicile acestea se pare că au făcut o pasiune pentru istoria antică. Sunt prietenoase, iar românii le hrănesc bine.

După forurile imperiale se află Colloseo. Construcţia aduce a stadion, are o înălţime mare. Impresioneză mai ales când îl vezi de la distanţă. Când te apropii ai impresia că te găseşti în România. Multe kitchuri, oameni îmbrăcaţi în soldaţi romani ( cu săbii de plastic ) te îmbie să faci o fotografie. Ne grăbim la gară. Pe drum ne răcorim cu granita. Granita este o gheaţă aflată la limita de topire, având diferite arome. Poţi să o bei sau să o mănânci. Ţi se dă şi linguriţă, şi pai.

Plecăm cu trenul la Florenţa. Drumul durează 3 ore. Vedem dealuri şi câmpii pline de culturi : porumb, pepeni, meri. Pe drum singura localitate care atrage atenţia este Arezzo.   
 

Ajungem la Florenţa, capitala regiunii Toscana. Constatăm că gara se afla chiar în centru, aproape de toate monumentele, basilicile şi muzeele. Centrul Florenţei este alcătuit din străduţe foarte înguste unde cu greu s-ar putea circula cu o maşina. Mergem la centrul de informare turistică. Aici primim un pliant cu toate obiectivele turistice, programul acestora, adresele, preţul biletelor. Cumpărăm o hartă şi începem să căutăm un hotel. Găsim cu greu unul liber şi cu un preţ rezonabil. Aproape toate hotelurile sunt pline. Străzile sunt pline de turişti, este un adevărat furnicar.

Ajungem lângă basilica San Lorenzo şi găsim atmosfera de acasă: un bazar în care românii vând papuci, haine de piele, tricouri. Înjurăturile sunt la ele acasă. Trecem pe lângă Palazzo Riccardi şi, pe o străduţă strîmtă, ajungem la principalul obiectiv din Florenţa, Domul. Acesta are dimensiuni impresionante, este lucrat în marmură albă, roşie şi verde. Sculpura exterioară este foarte dantelată. Păcat că este prost întreţiunut, pentru că pe părţile laterale marmura a fost acoperită de o negreală urâtă care e tare neplăcută la vedere. În faţa Domului e lume multă şi pestriţă. Interorul Domului este mult mai simplu. Nu exista picturi, practic arată ca o biserică gotică obişnuită.

Vis-a-vis de Dom se afla Battistero, locul unde sunt botezaţi copii. Battistero este o construcţie circulară sculptată în acelaşi stil ca şi Domul şi prin asta se asortează perfect. Uşile de la Battistero sunt protejate de nişte grilaje înalte şi ascuţie pentru că sunt sculptate în aur masiv.

Ne continuăm plimbarea şi ajungem la Badia, un turn înalt de unde se poate admira panorama Florenţei. Lângă Badia se afla o basilica numită Bargello, construită în stilul basilicilor medievale. ( Clopotul se afla într-un loc vizibil ).

Ajungem apoi în Piazza Signioria. Lângă o frumoasă fântâna arteziană se înalta Pallazo Vecchio, un castel medieval cu turnuri, posturi de observaţie şi tot ce îi mai trebuie. Şi asta chiar în centrul Florenţei. Piaţa este extrem de largă şi extrem de populată. Lângă Palazzo Vecchio se află cel mai celebru muzeu al Florenţei, Uffizi. în curtea interioară e plin de cântăreţi ambulanţi şi mimi. Ascultam doi violonişti germani care cânta foarte bine şi primesc aplauze furtunoase din partea trecătorilor. Muzeul Uffizi, a cărui clădire a fost construită de familia Di Medici, adăposteşte numeroase expoziţii. La ora la care am ajuns era închis.

Ieşim pe poarta princiala şi suntem pe malul râului ce străbate Florenţa, Arno. Râul are dimensiunea Dâmboviţei la Bucureşti, este canalizat. Cele două maluri sunt legate printr-un pod foarte frumos, Ponto Vecchio. Ponto Vecchio este probabil unul din puţinele poduri din lume care este locuit şi mai mult pe pod se afla numai magazine de bijuterii şi aur. În lumina apusului de soare pare desprins din poveşti.

Se lasă seara. Încă nu e întuneric. Străzile devin brusc pustii. Magazinele, terasele se închid la o oră la care în alte oraşe abia începe viaţa de noapte. Se pare că străzile nu sunt sigure nici aici. Trecem prin Piazza de la Repubblica şi vedem vechea poartă de intrare în Florenţa. Seamănă cu Poarta Şchei din Braşov, dar este mult, mult mai înaltă. În drum spre hotel intrăm într-o alimentară şi luăm pâine şi bere italiană.

A doua zi ne trezim dis de dimineaţa. Ne grăbim spre Uffizi. Acolo este ceva incredibil. Suntem înainte de ora deschiderii şi deja este o coadă de aproximativ 300 de metri. Renunţăm să mai intrăm aici pentru că timpul ne presează. Alegem să mergem la Palazzo Pitti. Aici este un muzeu complex cu multe expoziţii. În spatele muzeului sunt multe grădini şi parcuri. Alegem tot expoziţia de pictură şi nu regretăm.

Am văzut lucruri care m-au impresionat mai mult ca la Luvru. Marii artişti italieni au aici foarte multe lucrări şi aici e vorba chiar de cei mai mari artişti. Ieşim. în faţă se afla o piaţă foarte frumoasă. Pentru a ajunge la şosea trebuie să coborâm pe o stradă pietruită. Ajungem la şosea şi surpriză: vedem pe o casă o plăcuță mică. În acea casă Dostoievski, aflat în exil aici, a scris romanul Idiotul. Frumos loc de exil şi-a găsit romancierul rus. Nu înţeleg de ce s-a mai întors: probabil că îi plăcea mai mult deportarea în Siberia.

Ne întoarcem la hotel, facem duş şi iată-ne înapoi pe străduţe. O luăm aiurea şi dăm într-o piaţa în care se afla o mare clădire ce părea a fi un templu. Intrăm pe nişte uşi acţionate cu celulă fotoelectrică şi surpriza iarăşi : suntem în piaţa de legume, zarzavaturi şi peşte a Florenţei. Frumos şi aici. Mergem mai departe. Este ora 11 dimineaţa şi cerul se întunecă. Într-un magazin suntem întâmpinaţi cu ,,Buona sera! Urmează o furtună extrem de violentă, un urragano, cum se exprimau italienii. Ne adăpostim într-un pub englezesc. Furtuna nu dă semne că s-ar opri. Nu peste mult timp trebuie să ajungem la gară. Ne luăm inima în dinţi şi ieşim. Fugim la templul-piată de unde cumpărăm banane şi piersici. Ieşim pe partea opusă şi tragem o fugă până la hotel. Ploaia nu mai e atât de mare. Ne luăm bagajele şi mergem la gară, unde avem parte de o surpriză neplăcută. Trenul nostru, deşi este un intercity, întârzie o oră. Stăm în sala de aşteptare.

 

Venezia

Ajungem în gara Venezia Santa-Lucia. Căutam un telefon cu monede ca să dăm un telefon acasă. Prima încercare este eşuata pentru că deşi o aud perfect pe mama, ea nu aude nimic. A doua încercare este reuşită.

Ieşim din gară şi constatăm că într-adevăr Venezia este încântătoare. Venezia este un oraş cu străzi de apă. Autobuzele se numesc vaporetto, taxiurile sunt bărci cu motor sau şalupe. Gara este în imediata apropiere a străzii principale, care se numeşte Canale Grande. Pe ambele maluri sunt adevărate palate, unele, din păcate, inundate la parter. Cred că Venezia nu va mai exista foarte multă vreme. Multe palate sunt părăsite şi inundate. Păcat că această minune se va sfârşi într-o zi. Ne luăm abonament pe o zi la vaporetto. Ne îndreptam spre cartierul San-Marco, unde se afla Piazza San-Marco, Palatul Dogilor şi alte asemenea monumente. Plimbarea cu vaporetto durează cam o jumătate de oră. Gogo sta cu ghidul în mînă şi citeşte numele tuturor platelor. Peste Canale Grande exista doar 3 poduri dintre care două, în apropierea gării.

La ieşire din Canale Grande, pe o insuliţa, se află biserica grecească San Giorgio. Coborâm din vaporetto. Mergem spre Piazza San Marco. Este ceva de nedescris. Este al doilea loc în care am rămas cu gura căscată, după Domul Sf. Ştefan din Viena. Cred că într-un loc cum este Piazza San Marco te părăseşte orice gând rău. Palatul Dogilor este încântător. Biserica San Marco, unde sunt moaştele Sfîntului Marcu este ceva nemaivăzut pe lumea asta. Picturi, sculpturi extraordinare, turnuri şi turnuleţe sunt alăturate de o mînă de maestru. Piaţa şi palatul ce o străjuieşte sunt extraordinare. Turiştii hrănesc porumbeii din mână. Cred că este cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată.

Intrăm pe nişte străduţe înguste, gen strada Sforii din Braşov. Intrăm la un hotel că să vedem cât e să stai o noapte aici. Nici să vrem, nu ne-am fi permis. Revenim în San Marco şi ne plimbam pe malul mării. Trecem pe poduri. Ne oprim să vedem gondolele. Acestea sunt nişte bărci lungi de 11m, una din parţi este mai înclinata ca să-şi poată ţine echilibrul. Există parcări pentru gondole. Gondolele sunt foarte luxoase. Este loc pentru 5 persoane plus gondolierul. Pe scaune sunt perne moi foarte frumos lucrate. La cerere gondolierul prestează şi program artistic, cântă, şi la nevoie mai cheamă şi un acordeonist.

Admiram Puntea Suspinelor. Acesta este un pod peste un canal secundar, aflat cam la 5-6 metri de apă. Podul lega închisoarea de locul unde condamnaţii la moarte erau executaţi. Condamnaţii vedeau pentru ultima dată soarele atunci când treceau Puntea Suspinelor. Plimbarea noastră continuă. Eu cumpăr un tricou albastru pe care scrie Italia, pentru mama iau un foarte frumos evantai. Trecem prin magazine ce vând obiecte din sticlă de Murano ( insulă aflată la 7 minute de mers cu vaporul de San Marco ). Sticla asta este extrem de sensibilă. Am renunţat la ideea de a cumpăra aşa ceva de aici ca să nu se spargă pentru că până acasă e drum lung. Se înnoptează. Revenim în San Marco. Piaţa începe să se inunde datorită fluxului. în faţa bisericii San Marco este deja o baltă foarte mare care te împiedică să ajungi la treptele ei. Şi în alte puncte din piaţă apa inundă. Luăm vaporetto şi plecăm la gară. Este noapte de binelea. Gondolele, luminate de mici felinare, împânzesc canalele.Ajungem la gară. Ne urcăm pe podul de deasupra lui Canale Grande. La capătul celălalt ne aşteaptă un concert de percuţie susţinut de câţiva tineri ambulanţi. Mergem aiurea pe străzi. într-o piaţa asistăm la un spectacol coregrafic. Doi tineri, cu măşti de carnaval, ţinând în mînă făclii, dansează pe o muzică lentă. E târziu. Ne întoarcem la gară. Stăm jos pe malul lui Canale Grande.

În gara vorbim cu două turiste din Noua Zeelandă, mamă şi fiică. Fiica trăieşte acum la Londra, e cam de vârsta mea. Spune că nu-i place în Anglia. Amândouă au vizitat câteva oraşe importante din Europa. Se uita la rucsacii noştri şi se miră cum de putem avea atât de puţin bagaj. Tânără este foarte veselă. Ne povesteşte că la hotel are vreo 4 valize mari. Plus bagajul mamei. Mă întreabă despre România şi e uimită când îi spun că am scăpat de comunism abia în 1989. De asemenea îmi tot spune ce bine vorbesc engleza. Călătorim împreuna până la Mestre. Este în jur de 12 noaptea. Peste o oră vine trenul ce ne va duce la Viena. Până atunci mâncăm.

Mestre-Udine-Innsbruck-Viena Sud
Drumul dureaza 8 ore. Am stat în compartiment cu doi asiatici care nu vorbeau o boaba enlezeşte. Am dormit ca urşii cu toţii pînă la Viena  
 
Viena
Ajungem la Viena în jur de 9 dimineaţa, dar în gara Viena Sud. De data asta hotarîm să mergem pe jos. Ajungem la complexul Belvedere. Aici este un palat asemănător cu Schonbrunn. Şi de aici avem o imagine panoramică asupra Vienei. Vremea este cîinească. Ploua tare şi era frig. Vroiam să mergem la Zoo şi în Prater dar pe o vreme ca asta renunţam pentru că e mult de mers pe jos. În schimb ajungem din nou în centru. Ploaia şi frigul ne determină să colindăm magazinele. Aici totul e foarte luxos şi deci scump. Italia este o ţara mult mai ieftină. Ne ducem spre gara Viena Vest. Ne interesăm de tren, ne luăm locuri. Ne mai plimbam în jurul gării şi avem ce vedea şi pe aici. Intrăm la supermarket şi ne facem cîteva cumpărături pentru drum. Revenim în gară şi ne urcăm într-un tren plin de români. Călătorim cu o doamnă ce se întorcea din Austria de la fiica ei şi cu o studentă din Alba Iulia ce se întorcea de la studii, din Germania.

Viena Vest-Budapesta-Braşov
Drumul durează 14 ore. Şoc mare la întoarcere. România pare o ţara uitată, părăsită. Totul este parcă cenuşiu..