Slovenia, episodul 2: Cascada Pericnik, Cabana Aljazev, Pasul Vrsic, Mangart
Data publicării: 22 mai 2026
Cascada Peričnik
Ziua următoare o începem în forță. Avem planuri întinse pe întreaga zi, iar cina urmmează să o luăm în Tarvisio, Italia.
Dimineața ne mobilizăm surprinzător de repede. Plecăm spre Valea Triglavska Bistrica. GPS-ul alege să ne ducă prin sate, în defavoarea autostrăzii, așa că admirăm mai multe localități. Între acestea se remarcă una mai mare, Jesenice, fost centru minier.
Din stațiunea Mojstrana intrăm pe o vale adîncă străjuită în ambele părți de versanți abrupți și înzăpeziți. După vreo 5km ne oprim în parcarea unei cabane ( închisă ), locul de unde începe traseul. Inițial nu am dat atenție peisajului, însă copiii îmi arată imediat cascada.
Peisajul este într-un mare fel. Cascada se află undeva mai sus de noi, are debit, curge pe mai multe părți și formează o perdea de apă. Ba mai mult, poți ajuge și în spatele ei.
Găsim ușor intrarea în traseu. Totuși, deși e vreme bună suntem avertizați că e un traseu dificil și accesul se face pe proprie răspundere.
Traseul nu e deloc dificil, nu e zăpadă, nu e gheață, nu e noroi, sunt amenajate trepte și balustrade. Cam în 10-15 minute se ajunge lejer la cascadă. De aici vedem mai bine cum stă treaba.
Apa curge peste o stîncă mare cu surplombă. Dacă privești din unghiul corect și e și soare poți vedea culorile curcubeului. Noi suntem într-una din extremitățile stîncii. Prin spatele cascadei este o potecă ce duce în cealaltă parte a stîncii. Deocamdată nu îmi dau seama dacă se poate și coborî pe acolo.
De asemenea din locul în care suntem mai este o potecă ce merge pe deasupra cascadei însă coboară mult prea departe, către Mojstrana.
Poteca din spatele cascadei este un prilej involuntar de a face duș. Curge apă de peste tot, sunt vapori, picături fine. Ideea este că nu ai nici o șansă să scapi uscat. Cel puțin azi. Apa este curată și nu doar apa, ci întreaga zonă.
Evident, stăm mult timp aici și facem o mulțime de poze. Traversînd în partea opusă constatăm că poteca continuă spre cabană. Mai mult decît atît, are o ramificație care duce spre un balcon de unde cascada poate fi observată dintr-un alt unghi.
Coborîrea mi se pare mult mai rapidă, așa că ajungem la mașină în doar cîteva minute.
Cabana Alzajev
Pentru că zona este extrem de frumoasă, și pentru că este asfalt, hotărîm să mai înaintăm pe vale. Așa că mai mergem încă 5km pînă la o parcare mare unde încă mai sunt urme de zăpadă.
De aici se pleacă în ascensiunea spre cel mai înalt vîrf al SLoveniei, Triglav. Triglav înseamnă trei capete. Aşa este şi aspectul vârfului Triglav, un vârf mai înalt ( 2864m ) străjuit de alte două aproape la fel de înalte. Acest vîrf se regăsește și pe steagu Sloveniei.
Cam la 10 minute de mers pe jos se află Cabana Aljazev. Se merge drept, pe drum forestier. Cabana este la marginea unei poieni mari și este în curs de redeschidere. În jur, munți plini de zăpadă, peisaj alpin ca la carte.
Întrebăm de ștampilă, oamenii ne îndrumă către ușa de la intrare. Ei bine, acolo este prinsă ștampila. Ba mai mult, ne dau și o tușieră ca aplicarea șă arate bine.
Pe aproape mai este o capelă mică, din păcate închisă. Dar și o altă cabană, frumoasă, nouă, vopsită în alb. Se numește Šlajmerjev dom și este închisă și ea.
Mie îmi trezesc interesul indicatoarele turistice și traseele ce pleacă de aici. Mă văd odată urcînd pe Triglav, este unul din obiectivele mele.
Drumul Rușilor, Pasul și Vîrful Vršič.
De la cabana Aljazev ne luăm tălpășița și mergem spre Kranjska Gora, o stațiune de schi celebră în Slovenia. Data trecută am fost cazați aici, dar tot degeaba, nu am reușit să vedem mare lucru. Și de data asta a fost cam la fel.
Don Kranjska Gora pornește o șosea de altitudine care trece munții ducînd către Valea Soča. Așadar aici e un fel de Transfăgărășan sloven. Mai fusesem pe el și data trecută.
Şoseaua este cea mai înaltă din Slovenia şi atinge pasul Vrsic la 1611m. Acum poartă denumirea de Ruska Cesta sau Drumul Ruşilor. A fost construită în anul 1915 în timpul primului război mondial. Cei care au dus greul construcţiei au fost prizonierii de război ruşi de unde şi numele dat şoselei.
Pînă în urmă cu o săptămînă drumul a fost închis oficial. Vremea bună și intervenția autorităților au redeschis drumul și astfel am avut ocazia de a ne mai bucura de el și de data asta.
Drumul necesită cunoștințe ceva mai bune de condus, are porțiuni înguste și porțiuni cu piatră cubică. Sunt amenajate cîteva parcări cu puncte de belvedere extraordinare către Alpii Iulieni.
Ușor-ușor ajungem în Pasul Vršič ( se citește Vîrșici ). Pe care îl găsim plin de zăpadă. Cabanele din zonă sunt închise și lume nu e mai deloc.
După Primul Război Mondial pasul a fost granița Iugoslaviei cu Italia. Se mai numeşte Werschetz Pass şi Passo della Moistrocca. După 1945 partea nordică a fost încorporată în Iugoslavia şi mai apoi în Slovenia.
Vrsic este un diminutiv şi s-ar traduce cu vârf mic sau vârfuleţ. Şi într-adevăr deasupra pasului se găseşte un vârf cu denumirea Vršič înalt de 1738 de metri. Pasul Vršič este un important punct de plecare în trasee montane care duc pe vârfurile din apropiere: Mala Mojstrovka (2332 m), Velika Mojstrovka (2366 m), Planja (2453 m), Prisojnik sau Prisank (2547 m), Razor (2601 m), Litna Glava (2087 m).
Optăm pentru o urcare la Cabana Vršič și apoi la Vîrful Vršič. Mergem pe un drum forestier acum plin de zăpadă. În cîteva minute ajungem la Cabana Tičarjev Dom dar e evident închisă.
Continuăm urcarea. De sus se văd o grămadă de munți. Cel care iese în evidență este Mangart, aflat la granița dintre Italia și Slovenia. La prima serpentină a drumului întîlnim un cuplu care coboară pe schiuri. Ne salută în românește. Pînă ne revenim din șoc, coboară.
Urcăm apoi pe lîngă o construcție abandonată. De aici pleacă alte trasee prin jur. O curbă de nivel ne duce ușor spre Cabana Vršič. E și ea închisă. Dar are ștampila afară. De la cabană există un indicator pe care scrie Vidikovac. Asta înseamnă punct de belvedere. Urcăm scurt și intens. Dăm de un vîrf marcat cu bornă și cu vedere panoramică. Locul este absolut încîntător. Vîrful se numește Bavha, are 1706m.
Și priveliștea este ceva incredibil. Munți în toate părțile, bubuituri și cîte o mică avalanșă. În plus, e soare, vreme caldă, o minunăție.
Revenim la cabană și de acolo trebuie începem urcarea finală pe Vîrful Vršič. Aici a fost ceva mai delicat. Zăpada era moale, nu întotdeauna ne ținea și poteca era cam incertă. În fine trecem de partea cu zăpadă și de acolo ne așteaptă o urcare intensă pe pietriș. Atingem cu bine vîrful Vršič.
Iarăși priveliști frumoase. De aici vedem mai bine și drumul dar și partea opusă a pasului.Acolo e multă zăpadă și pare că stă într-un echilibru instabil. Pe partea cealaltă este zăpada mare, poteca e acoperită complet. Data trecută coborîsem de aici direct în șosea și am revenit apoi rapid în pas. De data asta nu mai este posibil.
Pe vîrf este o cutie care conține cîteva lucruri printre care și un caiet de vîrf. Ne semnăm în el cu bucurie. În prim plan vârful Prisank cel mai înalt din zonă, 2547 de metri. Copiii par fascinați de el și ar vrea să mergem acolo. Le explic că acum nu e chiar cel mai bun moment. Și se conving și ei puțin mai tîrziu cînd pornește la vale o mică avalanșă.
Coborîrea o facem tot pe traseul de urcare. Dinspre cabană urcă doi tineri. Ne salutăm și schimbăm cîteva vorbe. Aflăm că sunt din Germania, iar mama băiatului este româncă, din Transilvania. Ei nu au ajuns niciodată în România, dar ne spun că le-ar place să vadă Brașovul și munții din jurul lui.
Revenim în pas, mai stăm puțin să privim în depărtări.
Mangart
Plecăm cu mașina pe partea cealaltă a muntelui. Intrăm destul de repede în pădure, coborîm tare de tot pînă în fundul unei văi adînci. Valea și rîul se numesc Soča. Rîul are o culoare incredibilă, cu nuanțe de turcoaz, verde și albastru. Din loc în loc sunt trasee scurte, poduri, punți. Facem doar scurte opriri, nu mai plecăm pe nicăieri că orele sunt înaintate.
Peisajul este absolut impresionant. Drumul începe iarăși să urcăm către granița cu Italia. Ne oprim aproape de Cascada Mangart, un loc superb cu de toate: vîrfuri înzăpezite, un viaduct cu arc mare, cascadă unde apa se prăvălește zeci de metri.
Tot de aici pleacă cealaltă șosea de altitudine din Slovenia. Se numește Mangart, are 12km și urcă pînă în Șaua Mangart( 2072m ). Drumul este îngust are mai multe tunele și o grămadă de puncte de belvedere. Din Șaua Magart se poate urca vîrful Mangart, 2679m. Din păcate drumul este închis din cauza zăpezii în perioada asta.
De aici plecăm spre Italia. Înainte de graniță ne atrage atenția o clădire de piatră. Se numește Fort Predel. Este o veche fortificație militară aflată lângă Pasul Predil, între Slovenia și Italia, construită inițial în perioada războaielor napoleoniene. Fortul avea rol strategic în apărarea văii Soča și a fost reconstruit de mai multe ori în secolul al XIX-lea, înainte să își piardă importanța militară. Astăzi au mai rămas doar ruine bine conservate.
Tarvisio, Italia
Ajungem și în Italia. Frintiera este păzită dar nu se fac controale. Drumul mai merge o perioadă pe sus apoi coboară lîngă un lac mare numit Lago del Predil. Mai jos de el, este o mică localitate, Cave del Predil, unde odată a fost o mare exploatare minieră.
Localitatea a devenit importantă datorită minelor de plumb și zinc exploatate încă din epoca romană și active până în 1991, unele dintre cele mai importante din Europa Centrală.
Astăzi, zona atrage turiști prin muzeul minier, fortificațiile istorice și peisajele alpine din jurul Lago del Predil.
Noi ținem drumul și în curînd ajungem în orășelul Tarvisio. Dăm o raită cu mașina, apoi parcăm gratis în zona sălii de sport. Mergem să căutăm două lucruri esențiale, atunci cînd ajungi în Italia: un restaurant și o gelaterie.
Opțiunile sunt relativ puține așa că alegem în final restaurantul Osteria Tarvisio. Mîncarea a fost gustoasă, de calitate, iar prețurile mi s-au părut decente și corecte. Spre marea noastră dezamăgire, gelateria am găsit-o închisă.
Am mai făcut o plimbare pe jos prin oraș. Undeva îmi atrage atenția o clădire care a fost o gară. Calea ferată a fost transformată în pistă de biciclete și faptul că merge printr-un loc mai înalt oferă priveliști frumoase către munții din jur.
Un lucru foarte interesant despre Tarvisio este că se află exact la întâlnirea a trei mari culturi europene: italiană, slavă și germanică. Deasupra orașului se află Monte Lussari, un sat și sanctuar montan considerat „muntele celor trei popoare”, unde vin în pelerinaj italieni, sloveni și austrieci încă din Evul Mediu. Legenda spune că sanctuarul a fost construit după ce niște oi au fost găsite îngenuncheate în jurul unei statuete a Fecioarei Maria descoperite pe munte în anul 1360.
Am stat în Tarvisio pînă la apusul soarelui. Apoi ne-am dus către locul nostru de cazare aflat în Slovenia, lîngă Bled. Și uite așa am mai terminat o zi intensă cu multe locuri frumoase de văzut.
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole