Munții Gilău: Piatra Corbilor și Lacul Tarnița
Data publicării: 14 oct 2026
În articolul de acum am să vă povestesc mai multe despre niște locuri interesante aflate în Munții Gilăului. Ne-am concentrat pe zona lacului Tarnița, un lac bine cunoscut în zonă. De fapt, în Munții Gilăului au fost create o serie de baraje și, în jurul Clujului, sunt destul de multe lacuri de acumulare.
Așadar, am studiat puțin câteva trasee și ne-au atras atenția două dintre ele, care cumva pot fi și legate, asta în condițiile în care ai o zi întreagă la dispoziție. Din păcate, noi nu am avut întreaga zi, așa că a trebuit să alegem.
Cele două trasee pleacă de lângă lacul Tarnița și duc la două puncte de belvedere: unul este Piatra Corbilor, celălalt este Piatra lui Lucaci. Noi am ales traseul spre Piatra Corbilor. Aparent, este ceva mai simplu, nu e așa mare distanță, dar practica ne-a arătat că ne putem înșela pur și simplu uitându-ne la hartă și imaginându-ne cam cum ar putea să fie traseul.
Am plecat de lângă lacul Tarnița pe un marcaj punct galben. Acesta pleacă chiar din șosea și începe de-a dreptul brutal. Se urcă abrupt, sunt cordeline prinse de copaci și ne-am gândit noi că, dată fiind conformația locului și faptul că relieful a suferit modificări atunci când s-a făcut barajul, lucrul ăsta va dura puțin.
Ei bine, ne-am înșelat. Traseul continuă în același stil, doar că nu mai ai de ce să te ții. Pe deasupra, e și destul de prăfos și alunecos. E foarte greu să-ți ții echilibrul și, practic, nici nu prea ai pe unde să te odihnești.
Așadar, căutăm cumva să trecem cât se poate de repede de zona asta urâtă și tot urcăm, urcăm. Ajungem, la un moment dat, la niște galerii de mină. Sunt niște panouri de avertizare care îți spun să nu intri, că locul este periculos și că nu ai ce să cauți pe acolo. Nu avem nevoie de mai multe explicații, așa că ocolim zona și tot urcăm.
Din fericire, de sus mai vin doi oameni care ne dau o veste ceva mai bună: nu mai e mult de urcat și traseul va deveni cumva mai lejer, iar noi ne vom putea bucura mai bine de aceste zile de primăvară. În schimb, ei mi-au spus că au urcat pe partea cealaltă a circuitului și că și pe acolo urcarea li s-a părut foarte abruptă și grea. Om vedea ce o să fie!
Până una-alta, noi ne vedem de traseul nostru și, mai repede sau mai încet, ajungem cumva pe culmea dealului. Acum este totul înverzit și se vede lacul, destul de puțin printre copaci, dar drumul de culme deja e foarte fain, drăguț, lat, cu urcări și coborâri ușoare.
Chestia asta ne mai ajută cumva la moral pentru că și eu și copiii ne săturaserăm de urcușul ăsta abrupt, în care abia ne țineam echilibrul și care cumva ne-a obosit nu numai fizic, ci și psihic.
Am continuat, așadar, pe traseul ăsta de creastă. Mare lucru nu ar mai fi de spus. La un moment dat, ajungem la o intersecție de unde trebuie să coborâm. Practic, de aici, în câteva minute, se ajunge pe Piatra Corbilor și la punctul de belvedere asupra lacului Tarnița.
Ne găsim și noi un loc pe Piatra Corbilor și începem să admirăm peisajul. Ne minunăm de peisajul de primăvară pentru că, în zona noastră, munții încă mai poartă zăpadă pe creste. Aici este totul verde și e semnul acela că a venit primăvara. E verde peste tot, păsările ciripesc, e soare, oamenii sunt ceva mai optimiști.
Suntem cumva față în față cu celebra peninsulă de pe Lacul Tarnița, care se vede într-un mare fel, și încerc să-mi închipui cum ar arăta aici un peisaj de toamnă, semn că ar trebui să revenim și undeva în luna octombrie, când începe să se coloreze pădurea.
Am stat aici destul de mult timp, am mai intrat în vorbă cu alți turiști și am mai aflat lucruri despre traseele din zonă, despre cum se poate lega acest traseu cu cel de la Piatra lui Lucaci și despre faptul că există două variante: una pe jos, pe lângă lac, și una pe deasupra, printr-o poiană.
Rămâne de explorat și Piatra lui Lucaci, dar cu siguranță pentru altă dată.
La un moment dat, plecăm. Avem de făcut un urcuș destul de abrupt până pe poteca de creastă, dar e scurt și, în maximum 10 minute, suntem din nou pe drumul de creastă. Mergem relaxați, cu urcări și coborâri ușoare.
La un moment dat, poteca se desparte de acest drum lat. Faptul este semnalizat destul de clar și frumos și începem să coborâm pe un picior de munte. Dar coborârea nu este în niciun caz atât de grea pe cât a fost urcarea. Adică panta pe aici este ceva mai lină, iar poteca este creată cumva să evite acea urcare, acea „pantă a prostului” pe care am avut-o la începutul traseului.
Pe drum mai întâlnim câteva grupuri. Oamenii sunt destul de neantrenați, având în vedere ce priviri au. Fiecare urcă cum poate. Noi, la fel, coborâm mai în siguranță fiindcă pe porțiunea aceasta poteca nu este așa de alunecoasă.
Coborârea asta pe potecă se termină în apropierea unui drum. Și aici iarăși apare o problemă: cum coborâm din potecă în drum pentru că sunt câțiva metri abrupti? Au fost montate în mai multe locuri câteva cordeline. Unele ajută, altele nu prea. În fine, cu atenție, până la urmă am coborât cu bine. Nu am căzut, nu am alunecat și, uite așa, ajungem în drumul care ține cumva conturul lacului Tarnița.
În acest loc se află un panou informativ cu traseele care mai sunt în zonă și, de asemenea, tot de aici pleacă traseul către Piatra lui Lucaci, una dintre variante. Noi vom ține direcția spre baraj.
Drumul merge relativ drept, coborând ușor pe malul lacului. Sunt tot felul de vile, viluțe, garduri. Practic, tu nu prea ajungi să vezi apă direct.
Ei, apoi mergem pe drumul ăsta, nu știu, cred că undeva în jur de o jumătate de oră, și ajungem și la baraj. Trecem barajul pe ambele părți și ne uităm că pe lac sunt niște oameni cu caiacul. Pe partea cealaltă nu prea e mare lucru de văzut. Impresionează oarecum, să zicem, în primul rând înălțimea barajului, dar și stâncile din jur și locul în care, practic, apa a fost prinsă și strânsă acolo.
Noi mergem puțin și ajungem la mașină. Și, pentru că tot am ajuns până aici, am zis: hai să mai mergem cumva prin jurul lacului, să vedem ce mai este.
Ei bine, mare lucru nu mai este. Mai e un loc de închiriat bărci și caiace și cred că am mai văzut undeva o căbănuță, un popas, ceva de genul ăsta. Dar nimic așa foarte special.
În drum spre Cluj mai facem o abatere spre Manastirea Sfîntul Vasile cel Mare, aflată lîngă localitatea Someșu Cald. Se urcă tare, pe un drum îngust, asfaltat. Dar merită.
Mînăstirea a fost construită într-un loc frumos ce oferă belvederi generoase.
Zona asta a lacului Tarnița e foarte frumoasă. Pe mine, unul, m-a surprins în mod plăcut. Așteptările mele erau mult mai scăzute în privința acestui loc, dar este fabulos!
Lacul Tarnița este mare. De sus, de la Piatra Corbilor, se vede mult. Dacă faci abstracție de baraj, ai zice că ai avea un fluviu care curge pe la bază. E un loc frumos și mi-ar plăcea să revin și pe Piatra lui Lucaci, să vedem cum este peisajul și de acolo.
De asemenea, accesul este ușor. Se poate ajunge cu mașina destul de lejer la intrările în traseu și zic eu că merită încercate aceste trasee, mai ales că nu sunt foarte lungi.
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole