Pentru unul crescut în România şi obişnuit să cutreiere munţi şi păduri mi-a fost greu să îmi imaginez că voi ajunge să fac o tură de trekking tocmai în Luxemburg. Pe teritoriul Marelui Ducat există amenajate câteva zone pentru circuite de trekking ce depăşesc 30km. Noi am ales să ne plimbăm în zona Mullerthal, atraşi, pe de o parte de fotografiile cu poteci strecurându-se printre pereţi înalţi şi abrupţi, dar şi de castelele din zonă, pe altă parte.

Mică aventură luxemburgheză s-a efectuat în următoarea formaţie: Adriana, Ramona, Tato, Bogdan. Plecăm din Luxemburgville pe o vreme ploioasă şi cam rece pentru iulie. Pătrundem rapid în regiunea cunoscută ca Mica Elveţie Luxemburgheză, o suprafaţă dominată de dealuri împădurite în care şoseaua e îngustă având multe curbe strânse. Stilul de condus al lui tato ne dă mari bătăi de cap aşa că la primul popas, cel de la Beaufort, pasagerii ies din maşină cam galbeni la faţă.


Vizităm scurt ruinele castelului de la Beaufort şi ne îndreptăm spre Mullerthal. Aici constatăm că ne aflăm pe un punct de mijloc al circuitului Mullerthal Trail. Facem cunoştinţă cu marcajele: o linie frântă roşie( pe care am botezat-o rîma roşie) şi un steguleţ albastru ambele pe fond alb. Multele săgeţi indicatoare ne cam bulversează însă reuşim să găsim drumul spre ceea ce ne interesează. Avem cu noi şi o hartă mică, foarte schematică.

Pe Internet se spunea că traseul este dificil şi că se recomandă bocancii. Cum plecasem din ţară fără nici cea mai vagă idee că o să ajungem să facem trekking suntem slab dotaţi la capitolul încălţări. Doar Tato are bocanci. Ce înseamnă însă traseu dificil în Luxemburg aveam să aflăm ceva mai târziu: dificultatea constă mai curând în a nimeri poteca pe care ţi-ai propus să o parcurci pentru zona e împânzită de trasee turistice care au marcaje identice. Din când în când însă mai dai şi de scripte cu codul traseului( de exemplu W6, V8 ). Primul obiectiv e destul de aproape şi e simplu de atins: o cădere frumoasă de apă numită Schiessentumpel.


Traseul începe cu o scurtă urcare( pe trepte ) în pădure. Nici nu începem bine că ne şi întâlnim cu un stâlp plin cu indicatoare. Ne descurcăm bine şi, după ce traversăm apa civilizat, pe pod, ne apucă nostalgia după traseele de la noi din ţară. Nu mai ţinem cont de potecă( se vede cascada pe aproape ) iar următoarea traversare o facem în modul tradiţional, pe pietre, şi scăpăm uscaţi în ciuda faptului că pietrele sunt alunecoase.

La cascadă e adunată lume ca la urs. Deşi cascada e modestă, dacă e să îi luăm în calcul lungimea, ea este intens promovată. Este prezentată în mai toate ghidurile on-line sau broşurile pe care le-am citit. Râul vine nervos de sus şi îşi împarte apele pe trei jgeaburi formate pe suprafaţa unul bolovan. Un pic mai sus, un pod arcuit fotogenic nevoie mare ne permite să admirăm cascada din amonte.


Aici la Schiessentumpel e iarăşi puzderie de săgeţi pe ambele maluri ale râului. Urmează două perioade în care bălăurim încurcând traseele: prima ieşire din traseul propus e destul de frumoasă. Poteca trece pe sub un perete vertical de culoare ruginie şi accesul este facilitat de scări şi balustrade. De fapt, cam pe orice urcare un pic mai serioasă sunt amenajate trepte.

Ne dăm seama destul de târziu că ne-am greşit drumul aşa că ne întoarcem la cascadă şi o luăm iarăşi aiurea. De data asta mergem mult de-a lungul râului prin pădure şi întâlnim din când în când stânci masive, verticale ieşite de nicăieri dar care nu sunt prea înalte.

Facem iarăşi calea întoarsă la Schiessentumpel şi de data asta nimerim traseul bun care debutează cu o urcare mai accentuată, bineînţeles tot pe scări. Întâlnim un soi de melci portocalii fără casă pe care care îi botezăm fără ezitare shlakări( după slak, denumirea lor în limba olandeză ).


Ajungem în sfârşit să vedem ceva spectaculos: la un moment dat poteca se îngustează şi străbate o porţiune între doi pereţi vericali în care nu încape decât un om. Ieşim din acest prim clinci şi dăm de un altul, de data asta în urcare. Pereţii sunt atât de apropiaţi încât, dacă depărtezi picioarele te poţi sprijini pe ambii pereţi. Locul poartă denumirea Eulenburg.


Ieşim din nou la lumină în pădure. Continuăm pe poteca uşor prăfuită trecând din când în când pe lângă tot felul de formaţiuni stâncoase. Ajungem în spaţiul numit Goldfralay. Aici îmi atrage atenţia un coridor întunecos ce pare a adăposti o grotă. Mergem pe el cu atenţie folosindu-ne doar de mica lumină a telefonului. De fapt nu era o grotă ci un coridor ce şerpuia uşor printre pereţi.


Ne îndreptăm spre lumină şi ieşim printre două stânci roşiatice interesante datorită aspectului lor: apa a creat forme ciudate ce seamă cu nişte dinţi de piatră; alte urme ne duc cu gândul la mediul marin şi la probabilitatea ca aici să se fi aflat odată marea.


Revenim pe coridor dar intrăm pe un alt culoar şi dăm( surpriză! ) de scări.


Treptele de piatră ne conduc până sus pe cele patru stânci legate între ele prin mici podete. Două băncute oferă loc de odihnă pentru cei ce au obosit. În toate aceste coridoare nu există marcaj. De sus însă identificăm bine poteca şi coborâm pe o văioagă. De aici e iarăşi plimbare pe o lungă curbă de nivel în urcare uşoară. Ne întâlnim cu un grup de cercetaşi care par a fi făcut un drum lung cu rucsaci grei în spate judecând după feţele lor uşor demoralizate.

Poteca ne aduce aproape de o apă şi se intersectează la un moment dat cu şoseaua. Aici iar este mare răscruce de trasee. Cel pe care îl alegem este cel spre Consdorf şi ar trebui să ne ducă la locul de plecare, Mullerthal. Mergem pe un drum larg de data asta, asemănător cu forestierele de la noi. Lângă noi se afla un lac cu nuferi albi şi roz înfloriţi. Ajungem la o nouă formaţiune stâncoasă numită Rammelay.


Ufff.. Ne-am cam plictisit de stâncăriile astea. Nişte cetăţeni vorbitori de limba franceză ne dau indicaţii folositoare în vederea închiderii circuitului pentru că iarăşi se pare că am luat-o aiurea. Din fericire de data asta trebuie să ne întoarcem doar câteva sute de metri pentru ca apoi să cotim dreapta pe o potecă slab marcată cu steguleţ albastru care ne scoate rapid la un pod peste râu şi apoi la Mullerthal.

Încheierea turei ne aduce o imagine insolită: trecem pe lângă o cabină telefonică dotată cu două cărţi groase de telefon( cam dublu faţă de paginile noastre aurii).

Ultima parte a zilei o petrecem în şi apoi în preajma castelului Larochette. Pe o terasă ne tratăm cu câteva specialităţi locale şi degustăm o bere bună şi rece de origine luxemburgheză.


În loc de concluzii:
1. Potecile sunt bine întreţinute şi curate. Pe parcursul întregii zile am văzut un singur pet şi câteva ambalaje de bomboane aruncat prin pădure.
2. Circuitele nu pun probleme tehnice deosebite, cu toate astea o pereche de bocanci este binevenită.
3. Marcajele şi stâlpii indicatori pot pune probleme de orientare, aşa că e obligatoriu să ai o hartă la tine.
4. Pe săgeţile indicatoare sunt trecute distanţele şi nu timpii de mers aşa cum este la noi.

Alte fotografii din Luxemburg gasiti aici:
http://fotoeuropa.bogdanbalaban.ro/index.php?cat=Luxemburg