Cheile Tișiței
Data publicării: 29 nov 2010
Click aici pentru a vedea galeria completă de fotografii
În urmă cu mai mulţi ani am aflat de existenţa unui loc interesant ascuns în Munţii Vrancei. Este vorba de un sector lung de chei care odată era străbătut de o cale ferată. Din ea a rămas acum doar o parte a terasamentului şi câteva tunele.
Ne-am început excursia în aval de satul Lepșa la poarta de intrare în rezervaţie. E încă destul de dimineaţă, ora 8, şi nu ne întâmpină nimeni deşi pe poarta scrie că accesul în Cheile Tișiței costă 3 lei.
Informaţiile oficiale sună astfel:
“Aria protejată Tisita este situată în bazinul hidrografic al Tisitei, având limitele pe cumpenele de ape care separa bazinul de Putna şi Năruja. Limitele se înscriu pe vârfurile Tisaru Mare 1267 m, Tisaru Mic 1284 m, Dealul Crucilor, Culmea Lespezi, Vârful Titilelor 1493 m, Groapa Adâncă, Groapa Largă, Vârful Cristianu Mare 1630 m, Vârful Coza, Vârful Gurguiata, Vârful Porcului 1115 m.
Văile sunt înguste, cu o mare energie de relief, având pe alocuri aspect de canion. Cheile Tisitei sunt formate din zone îngustate cu aspect de canion ce alternează cu bazinete depresionare ,,La Pândar", Lunca Largă, Gurguiata. Datorită existenţei fostului terasament de cale ferată forestieră, Cheile Tișiței au devenit uşor accesibile. Relieful prezintă zone extrem de accidentate, cu pereţi aproape verticali, dar şi zone cu o pantă redusă, Luncile Tisitelor. Foarte spectaculoase sunt brînele: Tisaru, Peretele Porcului, Altarul Tișiței, Râpa Caprei, Căciulata, Culmea lui Toader, Muntele Condratu, Coza-Cristianu, Zburătura.
Pădurea este regenerată, în secolul XIX toată zona fiind defrişată. Se întâlnesc păduri de fag şi în amestec care formează habitatul a numeroase specii de ungulate şi carnivore mari. Aici se întâlnesc numeroase exemplare de capră neagră colonizate din anul 1982, care pot fi observate pe brîne. Iarna se pot observa numeroase urme ale vidrelor în albia Tisiei.
Dintre speciile floristice importante amintim floarea de colţ, papucul doamnei, barba ungurului, tulichina.”
Aflăm că suntem într-o zonă de protecţie a carnivorelor mari, urşi, lupi şi rîşi. Sunt trasate câteva reguli de comportament faţă de aceste animale, nu îmi dau seama cât pot fi de eficiente.
Plecăm la drum de-a lungul Tișiței, un afluent al râului Putna urmând un traseu marcat cu triunghi roşu. Marcajul este rar dar poteca e lată şi clară. Pentru început trecem pe la baza unui perete abrupt. Pe partea opusă apa vine la vale nervoasă pe câteva jgeaburi. E o linişte desăvârşită se aude doar vântul şi zgomotul apei.
Valea începe să se îngusteze încet-încet. Soarele începe să lumineze vârfurile. Apar zone mai accidentate unde urcarea sau coborârea se face pe scări de lemn. Valea se menţine încă destul de largă. Cheile Tișiței nu seamănă cu nişte chei clasice cu pereţi stâncoşi abrupţi şi apropiaţi la baza cărora se strecoară un firişor de apă. Râul este mărişor iar malurile sale sunt înalte însă şi împădurite.
Urmează un sector în care o parte din potecă s-a rupt. De aceea trecem valea de două ori pe două punţi de lemn şi revenim în potecă. Drumul nostru se menţine de regulă destul de sus faţă de nivelul apei. Traversăm o porţiune în care terasamentul fostei căi ferate a fost săpat în stâncă. Malurile se apropie iar apa îşi măreşte viteza de curgere.
Zona devine din ce în ce mai accidentată. Apar iarăşi scări de lemn, pe prima coborâm, pe a doua urcăm pe un bolovan. Apoi traversăm râul pe o punte de lemn suspendată. Facem slalom printre câţiva copaci apoi traversăm iarăşi râul pe o punte de lemn asemănătoare dar parcă mai şubredă şi înclinată într-o parte.
Odată ieşiţi din această zonă drumul se lăţeşte. Traversăm apa pe nişte poduri de ciment. În preajma acestor poduri apa a muşcat destul de tare din malurile de pământ. Cred că în câţiva ani se va ajunge la situaţia paradoxală ca podul să rămână în picioare dar să nu mai lege cele două maluri.
Ceva mai încolo valea se lărgeşte din nou. Ne apropiem de clădirea unui canton silvic( îmi scapă numele ). În spatele lui sunt băncute şi o masă, iar mai în spate şi mai departe două WC-uri.
Puţin mai încolo poteca pare a se fi prăbuşit. Privind cu atenţie vedem că se poate trece urmând o potecuţă ce abia se distinge pe pietre mici şi ascuţite.
Ajungem din urmă un grup de vânători înarmaţi. Îi salutăm şi îi întrebăm una-alta despre traseu. Ei inceraca să ne sperie spunându-ne că mai e mult de mers, că nu avem ce să căutăm după tunel, că nu avem încălţări ca lumea şi alte cele.
Noi le mulţumim frumos pentru informaţii şi ne vedem de ale noastre. Mai sus apele se despart în două. Marcajul nostru duce pe Valea Tișiței Mici tot pe un drum aflat destul de sus faţă de apă. Găsim un prim loc în care constructorii au străpuns muntele creând un mic tunel.
După acest tunel cheile încep să semene cu ceea ce ştim noi de pe la geografie: pereţi înalţi, abrupţi şi apropiaţi, pârâu nervos pe vale.
Câteva sute de metri mai în amonte mai dăm de încă un tunel. Acesta e un pic mai lung. Peisajul devine şi mai spectaculos. Poteca se îndreaptă încet pe lângă apă şi intrăm într-un alt sector de chei foarte îngust.
Ne deplasăm cu grijă pe sub o scobitură în stâncă şi apoi poteca are iarăşi aspect de drum forestier. Pe o stâncă e desenată o săgeată pe care scrie Coza 6-7 ore. O fi vorba de vârful Coza sau de satul Coza? Avem o hartă schematică( Dănut Călin din Munţii Carpaţi ) şi mă gândesc că e cam mult de mers.
Pe malul opus este un tunel. De data aceasta unul adevărat şi destul de lung. Scobitura are aspect triunghiular. În capătul opus se vede un punctuleţ de lumină. Tunelul, pe care îl apreciez cam de 200m lungime, face legătura între Tișița Mică şi Tișița Mare. Întâm în tunel cu frontală pe cap. Primii metri sunt cam noroioşi apoi e plin de bolovani. Mergem cu răbdare uitându-ne atent pe pereţi.
La ieşirea din tunel peisajul se schimbă şi mai tare, e şi mai sălbatic. Apele Tișiței Mari cad în câteva trepte croindu-şi drum printre două stânci foarte apropiate: avem cascade mai mici şi mai mari, repezişuri.
Poteca însă merge în amonte. Marcajul e de aici mai des. Altfel te-ai putea rătăci urgent fiindcă poteca nu prea e clară şi râul trebuie traversat de mai multe ori. Am mai mers în amonte câţiva kilometri dar nu am mai găsit porţiuni spectaculoase. De pe o vale secundară un firicel de apă îşi croieşte drum peste bolovani şi pe sub frunze.
Râul se linişteşte şi curge pe fundul văii străjuit de versanţi destul de abrupți dar mai puţin stâncoşi. Zona asta e destul de neprietenoasă şi eu aş recomanda să fie parcursă într-un grup mare. Noi am fost doar doi şi nu ne-am simţit prea..confortabil.
Traseul de întoarcere a fost identic cu cel de urcare. Cu cât ne apropiam mai mult de intrarea în rezervaţie cu atât mai mulţi turişti întâlneam. Majoritatea erau puţin pregătiţi fizic şi psihic pentru traseu şi prost echipaţi. Păreau foarte obosiţi şi întrebau mereu cât mai e, fără să specifice până unde, semn că nu se documentaseră deloc asupra traseului.
Aventura noastră în Cheile Tisitei a durat puţin peste 5 ore dus-întors. Am fost fericiţi şi mulţumiţi de tot ceea ce am văzut. Şi astfel am făcut cunoştinţă cu Munţii Vrancei. Ar fi fost frumos să parcurgem acest traseu cu mocăniţa..dar ne-am născut prea târziu pentru asta.
Toate fotografiile Adaugă un comentariu Înapoi
- Distribuie pe retelele sociale
Abonare la articole